Traducerea medievală – o tandră trădare

Fie că este vorba despre Du Bellay, fie că avem de-a face cu o născocire a lui Niccolò Franco*, naşterea sintagmei traduttore, traditore s-a petrecut, se pare, cândva în secolul al XVI-lea, în prima lui jumătate. Epoca nu este întâmplătoare: într-o Renaştere târzie, în care individul se afirmase deja de un secol ca centru al universului şi entitate creatoare, nu este de mirare că fidelitatea faţă de autor, faţă de cuvântul scris al operei sale, devenise o preocupare, conducând la apariţia unor reflecţii privind rolul traducătorului şi natura lui trădătoare.

Originalitatea textului este un scrupul eminamente modern. Evul Mediu nu l-a cunoscut, cel puţin până în perioada sa târzie, de amurg, și de Renaştere în mugur. Însuşi conceptul-cheie al secolelor medievale, translatio, era străin ideii de fidelitate şi, implicit, de trădare. Dacă la baza literaturii franceze laice stă o trădare, cea a lui Ganelon din La Chanson de Roland, dacă unul dintre cele mai reprezentative texte ale literaturii curteneşti, Lancelot ou le Chevalier de la charrette, este construit în jurul unei trădări capitale, cea a cavalerului faţă de regele său, trădarea ca act literar, ca preluare şi transformare a surselor fără menţionarea imixtiunii în textul original, nu tulbură conştiinţele medievale. Altfel spus, nu există.

În variatele sale forme, de translatio milites et imperii, translatio studii, translatio religiones et artis, acest proces a presupus o deplasare („translatare”, dacă vreţi) spaţială şi temporală a puterii politice, a școlii, religiei şi artelor de la est spre vest, de la greci la romani şi-apoi la francezi, sau cel puţin așa își imagina Chrétien de Troyes în incipitul romanului său Cligès. Creând mitul unei descendenţe glorioase, translatio aducea un plus de legitimitate întreprinderilor politice, culturale şi, mai ales, literare. Continuatori ai uriaşilor Antichităţii, modernii se vedeau ca nişte pitici căţăraţi pe umerii celor dintâi („des nains sur les épaules des géants”, altă expresie frecvent evocată, atribuită lui Bernard de Chartres), ducându-le moştenirea un pas mai departe şi aruncând spre viitor o privire cercetătoare şi nerăbdătoare. Nicicând translatio nu a presupus un transport fidel în spaţiul occidental al elementelor orientale, ci a fost tot timpul reelaborată la dimensiunea spiritului modern care o întâmpina cu entuziasmul unei sinteze noi, căci, da, poate părea nepotrivit sau bizar astăzi: medievalii aveau o conștiință a modernității, rezultată tocmai din continua mutare a valorilor dinspre răsărit spre apus. De aceea cei ce citesc astăzi romanele medievale în versuri inspirate de materia antică („Materia de Roma”, cum era numită, sau „de Grecia”, cu precădere în cazul figurii lui Alexandru cel Mare) întâlnesc curioase hibridizări între modelul antic şi societatea secolului al XII-lea, de pildă, cu toposuri şi comportamente tipice iubirii curteneşti, cu vergiers şi cupluri de îndrăgostiţi ce se ascund în aceste mici replici ale Paradisului şi grădinii închise din Cântarea Cântărilor. Era aproape de neconceput ca autorul ce îşi ţese povestea cu ajutorul materiei antice să nu adauge un referent contemporan, să nu gloseze pe marginea acestui împrumut sau să nu improvizeze în cele mai fanteziste chipuri, cum s-a întâmplat în cazul romanelor „de succes” de la apogeul culturii medievale, Le Roman de Thèbes, Le Roman de Troie sau Le Roman d’Alexandre.

Textul original era doar un punct de plecare, transferul eposurilor în limba vernaculară, în acest caz, în franceza medievală, fiind şi o transpunere în imaginarul întregii culturi franceze medievale – o transpunere aşadar deopotrivă textuală şi contextuală. Cuvântul englezesc pentru „traducere”, „translation”, provine din francezul şi medievalul „translatio”, ce însemna, la origini, simplul fapt de a muta un obiect dintr-un loc în altul. Dar când vine vorba de societate sau de literatură, locurile au devenit organisme. Sau sunt locuri schimbătoare, nisipuri mişcătoare, în care stabilitatea semnului este imposibilă, cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu o limbă aflată sub semnul unei continue transformări şi instabilităţi. Franceza medievală este, faţă de franceza contemporană, aproape de nerecunoscut. Această „mouvance” a semnului lingvistic coincide cu o „mouvance” a semnificaţiilor şi a textelor, mereu prelucrate, mereu compilate, mereu completate, până la constituirea unor romane-fluviu, aparent nesfârşite, cum ar fi Le Lancelot-Graal, parcurgând distanța de la istoria Graalului („translatat” de altfel și el de la est la vest) până la declinul curții arthuriene.

Această diferență (indiferentă) faţă de litera originalului şi permeabilitatea textelor unele faţă de celelalte au făcut posibilă o intertextualitate avant la lettre. Ne dăm seama că folosim anacronic un termen specific postmodernităţii, dar regăsim nu puține asemănări între literatura postmodernă, caracterizată printr-o continuă mişcare a semnului şi hăţişul textelor medievale, în care vocile atâtor scribi anonimi şi autori, ale căror nume s-au păstrat sau nu, creează un cor indistinct, o voce unică şi fantasmatică.

Trădarea pare consubstanţială romanului medieval, fie el în versuri sau în proză, un atanor menit să topească diferitele surse de inspiraţie într-un text nou, neîmpovărat de nici o vină, de nici o remușcare. Trădarea aceasta se manifestă şi prin îngemănarea „materiilor”, clasificarea devenită clasică a lui Jean Bodel, unde Materia de Roma, de Bretania şi de Franţa, nefiind decât numiri specifice ale unui ideal-tip, în sens weberian, sunt imposibil de regăsit în formă pură în textele epocii. Întâlnim mai degrabă o hibridizare a motivelor antice şi celtice, precum şi dese imixtiuni creştine, în tentativa de a reordona moral moştenirea păgână. Marea neliniște a intelectualilor medievali pare să fi fost tocmai condiția păgână a figurilor antice pe care le venerau – reglând însă neîncetat unghiul de perspectivă filozofică și morală creștină asupra lor.

Dacă Michel Zink afirma că întregul Ev Mediu este un vast demers de traducere, am adăuga că el este, în acelaşi timp, şi un vast demers de trădare, în sens pozitiv, a surselor antice, de adaptare la realităţile religioase, sociale, culturale şi estetice ale propriului timp. După cel dintâi val de adaptări romanești din secolul al XII-lea, deja menționat, s-a manifestat o dorinţă crescândă în rândul publicului de a cunoaşte mai bine textele antice. La fel ca în cazul romanelor însă, în loc de a le transpune scrupulos în limba-ţintă, acestea au fost adaptate, compilate. În secolul al XIII-lea existau aşadar deja cinci adaptări după Ars amatoria a lui Ovidiu, incomplete, însoţite de comentarii morale sau de intermezzi împrumutate din operele la modă: romanele lui Chretien de Troyes (redactate în secolul al XII-lea, dar încă gustate de public), Le Roman de Troies, Athis şi Prophilias, Blancandin sau opere lirice. Tendința a persistat, astfel încât în jurul anilor 1316-1328, spre final de Ev Mediu, a fost redactată opera Ovide moralise pentru regina Jeanne, soţia lui Philippe le Long (cel Lung), adaptări în proză ale acestui text în versuri existând până la sfârşitul secolului al XV-lea. Unele dintre ele au apucat chiar să vadă începuturile imprimeriei.

Dorim să ne oprim și asupra unui alt fel de trădare medievală a textelor, cea iconografică. În aceeaşi perioadă, simultan cu procesul de traducere a operelor antice, se producea în manuscrise un proces de traducere iconografică, de al doilea ordin – un demers încă şi mai instabil decât primul. Maleabilitatea materiei iconografice conducea la crearea unui imaginar hibrid, plural, uneori greu de stăpânit în proliferarea lui semică. În manuscrise, programul iconografic era modificat în funcţie de gusturile comanditarului, de statutul lui social sau de născocirile anluminorului. Voi da doar un exemplu. În Romanul lui Alexandru, de pildă, există un pasaj foarte cunoscut, al livezii fetelor-flori, în care imaginea paradisului, loc benefic şi malefic totodată, este asociată imaginarului celtic şi toposului minunilor orientale, prin apariţia acestor fiinţe hibride, în definitiv, monstruoase, a fetelor-flori, ce renăşteau din pământ în fiecare primăvară. Într-o anluminură dintr-un manuscris păstrat la Biblioteca Naţională a Franţei, Ms.Fr. 790, aceste fete-flori sunt alipite copacilor din livadă şi dobândesc, pe lângă asta, aripi şi aureole. Transgresând complet spiritul necreştin al minunilor orientale din Romanul lui Alexandru, fără nici un suport textual (nu apare nici o referinţă, desigur, la îngeri în textul lui Alexandre de Paris, autorul romanului), anluminorul alege să reprezinte fetele-flori sub forma unor apariţii divine și creştine.

Situată sub semnul unei instabilităţi semice continue, traducerea medievală se îndepărtează frecvent de textul sursă. Aceasta conduce la o alunecare continuă a sensurilor, la o proliferare a lor, uneori în chipuri dintre cele mai neaşteptate, o proliferare benefică, cel puţin în plan literar, unde improvizația şi fantezia devin stăpâne şi unde şuvoiul neîntrerupt al literelor creează o lume paralelă, o lume-corespondent, la fel de inepuizabilă ca cea reală. Trădarea surselor, hibridizarea lor prin adaptarea la spiritul epocii, au condus în cele din urmă la un repertoriu eteroclit, propice creaţiei şi glossei nesfârşite: întregul Ev Mediu este un vast demers de tandră trădare și rescriere a textelor și înțelepciunii antice.

Andreea Apostu

Text apărut în INFINITEZIMAL 9/2017

________________
* Dictonul îi este atribuit fie lui Niccolò Franco, în „La risposta della Lucerna” (1539, cf. Paulo Cherchi, în revista Lingua Nostra), fie, mai ales, lui Du Bellay, în 1549, în La Défense et illustration de la langue française. Myriem Bouzaher, traducătoarea lui Umberto Eco în franceză, îl atribuie Sfântului Ieronim.
Share Button

Leave a Reply