Reducția se face mereu la scara lui unu, la scara individului – în singurătatea sa completă, asumată, în înstrăinarea sa față de etnie, națiune, ereditate, cultură moștenită și, în cele din urmă, acut, față de sine. Uneori, acest discurs este unul încrâncenat și tragic. Alteori, este unul al unei amare satire. În toate cazurile însă are loc o disoluție a lumii. Fragilitatea, vulnerabilitatea, nesiguranța identitară. „De aici, ambivalența specifică a relației omului central-european cu istoria. Mai exact, cu centrul sau centrii (reali sau simbolici) ai puterii politice” (Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză și crizele identității) – și nu doar politice, ci și ereditare și culturale.
Individul, odată eliberat de orice constrângere exterioară, se proiectează în ipseitatea absolută. Individul central-european este purtătorul unei grele istorii, dar reușește să se elibereze printr-o abordare lucidă a acesteia și, pe alocuri, caustică și ironică. Păstrându-se tot timpul racordat la fenomenul istoric și cultural se și înstrăinează de acesta cu o doză mare de cinism, dorința sa cea mai mare fiind păstrarea intactă a tuturor potențialităților, a infinitelor posibilități ale devenirii sinelui. Poate prototipul cel mai clar din acest punct de vedere este „omul fără însușiri” al lui Musil – „Legea adevăratei moralități se află într-o neîncetată metamorfoză; ea nu constituie un cod încremenit, ci o creativitate combinatorie. Eliberat de rolurile și de identificările pe care societatea ar dori să i le impună, omul fără calități se afirmă ca un om al posibilului și al tentativei, care nu se alarmează văzându-și identitatea în constantă remaniere. El preferă această libertate făcută din nedeterminare tuturor certitudinilor.”
E un conflict între vechi și nou, bătrân și tânăr, între scopul colectiv și libertatea individuală, între patrie și „filiatrie”. Acestea constituie doar un cadru de desfășurare al eposurilor – esența discursului nu este nici anecdota conflictului dintre mentalități, ci tensiunea interioară a celui care se leapădă de patrie pentru a se mântui în sensul irepetabil al oricărei mântuiri. Iar peste toate acestea plutește un nihilism acut, tragic sau luat în răspăr, cu interogații nenumărate sau afirmații vitale.
Polonia ororii lui Gombrowicz este Polonia copleșită de Polonia însăși, cu acceptările ei, cu asumările ei, cu tăcerea ei istorică, dar și cu glosolalia ei mitizantă. În prefața romanului Trans-Atlantic, Gombrowicz afirmă un ideal „colectiv”, dar în numele insului radical: „Să ne ridicăm din genunchi! Să facem public, să legalizăm cel de-al doilea pol al simțirii care obligă individul să se apere de popor ca de orice agresiune colectivă. Să obținem – acesta e lucrul cel mai important, liberatea față de forma poloneză, fiind polonez, să fii totuși mai cuprinzător și mai important decât un polonez! […] am în vedere, (ca întotdeauna) întărirea, îmbogățirea vieții individuale, sporirea rezistenței ei la presiunea zdrobitoare a maselor.” Tema revine obsesiv: „Fiindcă nu de aceea m-a născut Mama mea, nu de aceea am Mintea mea, Splendoarea mea, Creația mea și zborul inegalabil al Naturii mele, nu de aceea am Privirea pătrunzătoare, Fruntea mândră, Mintea ascuțită, îndrăzneață, pentru ca în bisericuța mea mai modestă, mai mică decât o Liturghie, ah, cred, mai modestă, mai ieftină, într-un cor mai ieftin, mai ordinar, să mă amețesc cu tămâie de rând, banală, împreună cu alții de-ai noștri.”
Gombrowicz acuză falsuri culturale și istorice, false identități, adică identitățile date.
Dialog:
— N-aș mai fi Polonez dacă l-aș stârni pe Fiu contra Tatălui; află că noi, Polonezii, ne respectăm foarte mult părinții, și să nu mai spui vreunui Polonez să-l ațâțe pe Fiu contra Tatălui și să-l îndemne la Perversiune.
— Dar de ce trebuie neapărat să fii Polonez? Nu te-ai săturat să tot fii Polonez? Nu ți-e de-ajuns atâta Chin? Atâta Calvar, atâta Caznă.
Străinul, însinguratul, își este suficient – dar numai în conștiința tragică a rupturii. Patria tuturor, dar, în definitv, a nimănui, este înlocuită de „Filiatrie” – fiul este o ființă mai intensă decât tatăl – purtătorul datului: „Ce mi-e Bătrânul? Bătrânul trebuie înjunghiat, suprimat! Bătrânul trebuie prins undeva și sugrumat, tânărul să-l sugrume pe Bătrân!” sau „Filiatria, Filiatria, Filiatria, și Filiatria, și Filiatria, și Filiatria, și Filiatria! de atâta strigăt, mersul meu devenea tot mai puternic și atât de Impetuos, de Puternic, încât împreună cu strigătele lui ar putea arunca în aer toată clădirea!” – toată lumea, am putea spune.
„Totul e Gol, Gol, încât Omul cheamă în rugăciunile sale frica și groaza și le așteaptă ca pe o mană cerească; pentru că mai cumplită decât frica e Neputința Fricii.” Dar insul trebuie să refuze frica, înstrăinându-se de natura sa: socială sau istorică. În condițiile în care chiar patria este înnăbușită de avatarurile ei mitizante, individul, pentru a se salva pe sine, trebuie să se și elibereze de sine și de toată scleroza simbolistică în care se naște. „Cum am spus aceasta, unul dintre cei prezenți rosti:
— Ce manie, ce dorință necontenită de a compromite numele de polonez în fața străinilor.
— Nicidecum! am strigat. N-o fac deloc din dorința de a compromite, ci pentru că îmi face plăcere. (Witold Gombrowicz, Jurnal. Teatru)
Dar problematica formei merge chiar mai departe. Are loc, am putea spune (păstrând o înțelegere relaxată a termenului), un anumit deconstructivism al identității, al omului formalizat. Punctul de articulație al acestui act de deconstrucție este Omul îndrăgostit de imaturitate. Imaturitatea la Gombrowicz se coagulează în jurul polarității formă vs. ne-formă. Informatul, neformatul, deformatul, metamorfoza și potențialitățile conținute în acestea pe care le implică asemenea trăsături, acestea reprezintă esența individului gombrowiczian:
„Pe scurt, iată trăsăturile omului meu:
1. Omul creat de formă în sensul cel mai adânc și mai general.
2. Omul ca producător al formei, neobositul ei producător.
3. Omul degradat de formă (fiind întotdeauna «ne», neformat, neinstruit, nematur).
4. Omul îndrăgostit de imaturitate.
5. Omul creat de Inferioritate și Tinerețe.
6. Omul supus «Interumanului», ca forță superioară, creatoare, unicei divinități disponibile nouă.
7. Omul «pentru» om, care nu cunoaște altă instanță superioară.
8. Omul dinamizat de către oameni, înălțat, mai puternic prin ei.”
Nu omul asocial e construcția lui Gombrowicz. El recunoaște imposibilitatea de a exista în afara formei. Forma validează existența pentru că însuși individul este generatorul neobosit al formei. Autodistructiv, creația pe care o alimentează îl și de-formează, îl trage mereu către natura formei, împiedicând o dezvoltare imanentă. Starea de grație pe care o proclamă Gombrowicz în acest portret-prototip este „omul îndrăgostit de imaturitate”, care păstrează libere capacitățile de trasformare și de dezvoltare. Această obsesie pentru formă și pentru tot ceea ce poate ea implică, până la ne-forma și la libertatea instrinsecă pe care o deține starea de început este o caracteristică a gândirii central-europene.
Recunoașterea este trăită tragic. Mutualitatea, familiaritatea, familiaritatea paradoxală a străinătății produce angoasă. Călătorul, îndepărtându-se de casă, dă tot de formele cunoscute, desuete, de pustiul și de amintirea ștearsă a unui imperiu; îndepărtându-se de identitatea națională, dă tot de angrenajul patriotic cunoscut; îndepărtându-se, înstrăinându-se de sine, dă tot de sine.
* * *
Și la Péter Esterházy problema identității naționale constituie o temă literară crucială. Până unde se poate produce identificarea cu patria și până unde poate merge lepădarea de identitatea impusă prin tradiție? În toată această călătorie tragedia spațiului este reprezentată de două caracteristici ale sale care funcționează în simultaneitate: eterogenitatea și unitatea. În Privirea contesei Hahn-Hahn, spațiul este atât de distorsionat încât determină o alienare profundă până la scara conștiinței individuale. „Întotdeauna trebuia să spun pentru început, aceeași propoziție, adică: într-un sens mai complicat am devenit apatrid, Ich bin in einem sehr kompliezierten Sinn heimatlos geworden, la care răspunsul trebuia să fie: Gelernter Österreicher?, fiind întrebat dacă am învățat să fiu austriac, ca și cum aș fi învățat să fiu instalator…” (Péter Esterházy, Privirea contesei Hahn-Hahn)
Golită de identitate, ființa poate să învețe o identitate nouă, îngrozită de monstruozitatea identității. Poate să „învețe” să fie austriac sau instalator, poate să învețe să fie ungur, un ungur care „mănâncă ungurește, care iubește ungurește, ale cărui mâini ungurești se odihnesc pe coapse ungurești, care se nasc ungurește și care mor ungurește, unde peste leagănul unguresc cade lumină ungurească…” Dar personajul lui Esterházy își asumă o singură identitate, o identitate proteică, gata oricând să îmbrace haine ungurești sau austriece sau de orice altă naționalitate: călătorul. „Călătorea la comandă, îl închiria câte un domn mai cu moț sau câte o țară mai uzată, iar el începea copilăria.” Individul central-european este călătorul prin spațiu și istorie. Și vârste.
„(Îmi amintesc că-n timpul unei cine copioase, un tânăr ziarist din Austria a întrebat: pe ce constituție se bazează constituția țării noastre? Noi, floarea intelectualității maghiare, abia am înțeles întrebarea. Că a noastră s-ar baza într-adevăr pe ceva? ne uitam nedumeriți unul la celălalt. Conform bunului meu obicei, m-am refugiat spre crema caramel.)” Totul poate fi privit chiorâș, în deriziune, cu scepticism, totul, chiar și cele mai austere chestiuni statale pot fi transformate în bufonerie. Pentru că există o anumită ușurătate a centraleuropeanului care însoțește mai ales subiectul dureros al indentității și al spațiului. Conștiința importanței lor plătește prețul invers proporțional al evidenței. Iar măsura lucrurilor capătă măsura ușurătății, dar intransigenței subiective: „Rezum: un occidental vorbește despre un subiect, există un subiect, iar el examinează acest subiect, uneori o face chiar foarte personal; genul central-est european, cel între și între, vorbește despre sine, există el, iar el despre asta vorbește, prin intermediul unui subiect. Întrebare: e adevărat sau nu acest lucru?, iar dacă e, e în interesul meu să-l divulg? Răspuns: e adevărat și interesul meu e să-l neg cu încăpățânare.”
Central-europeanul este fermecător și fermecat mereu chiar prin acest joc constant de afirmații și negații. El se situează mereu în mijlocul paradoxului și își asumă paradoxul ca pe cel mai de preț crez. El își afirmă individualitatea și își este propriul delator. Se trădează. Se răstălmăcește. Se traduce (pe sine) prin propoziții care marchează existența sa simultană între și între. O relație de urăiubire, pe care o vom vedea atât de bine definită la Thomas Bernhard, se poate observa în relația individ-patrie și aici, dar și în raportul individ-identitate de sine. Omul lui Esterházy, călătorul, își trăiește inconsecvența identitară cu efervescență și seninătate, resimțindu-i însă și alienările chinuitoare. Același lucru se întâmplă și în cazul spațiului. Dunărea funcționează ca un declanșator anamorfotic al trădării de sine atât pentru oameni, cât și pentru orașe. În Dunăre există o altă Budapestă, în oglinda Dunării. Dunărea uneori mărește valoarea lucrurilor, alteori o anulează. Tot ce pare valoros deasupra oglinzii, nu întotdeauna se dovedește solid când este reflectat. Cele două orașe gemene nu sunt la fel, pentru că din tot ce există sau se întâmplă în Budapesta, nimic nu este simetric: tuturor chipurilor și gesturilor le răspund din oglindă chipuri și gesturi perfect inversate. Cele două Budapeste trăiesc una pentru cealaltă, privindu-se tot timpul în ochi, dar nu se iubesc.
Europa Centrală pe care o trasează Dunărea este o pendulare continuă între identități. E o căutare continuă care lasă impresia că nu poate fi niciodată definitivă – e curgătoare, e infinită. E nedefinibilă. Călătorul prin acest spațiu e un veșnic îndrăgostit – nu se oferă niciunui spațiu în termenii unei posesiuni; iar singura formă de posesiune a sa este privirea. Poate este însă cea mai temeinică dintre toate.
… fii pentru tine însuți tatăl tău.
Neagă-ți originea, revino la origine și nesocotește-o, naște-te din nou, din tine, afirmă eul eliberat de ereditar și de biologic. „Care este deosebirea dintre tatăl meu și Dumnezeu? Deosebirea este evidentă: Dumnezeu este prezent peste tot; în comparație cu asta și tatăl meu este peste tot, numai aici nu este.” (Péter Esterházy, Harmonia caelestis) Tatăl, urmele tatălui se resimt peste tot. Tatăl contaminează, transmite tradiția, duce mai departe greul genetic. Tensiunea se naște în momentul în care fiul capătă conștiința de fiu. Și devine fiu: risipitor, diferit, indiferent, străin. „Tata era un monstru, mama, idem. Monștri de dimineață până seara, de seara până dimineața, vrând-nevrând, din reflex, din cultură, din proprie natură, întâmplător. Dar pe bune că niște monștri.” Monstruozitatea părinților se transmite copiilor prin iubire. Esterházy descrie o acțiune torționară, a terorii pe care părinții și, în special tatăl, o exercită asupra fiului „în interesul acestuia”: „Care-i problema? Simplificând situația: tata îl molestează pe fiul tatălui meu. Numește asta iubire; îl molestează, vede că-l molestează, deci, îl iubește. În schimb, fiul tatălui meu numește molestare molestarea pe care o practică tatăl meu (chiar dacă observă că tata amestecă molest-ul cu iubi-ul). Tata insistă sus și tare ca fiul tatălui meu să-l iubească în interesul lui, al fiului. Dacă nu, atunci trebuie obligat la asta, în interesul lui, al fiului.”
Interesul fiului este cel mai bine cunoscut de tată. Interesul fiului este să se lase lovit de tată, adică iubit de tată, adică anulat de tată prin chiar iubirea lui. Acesta este paradoxul comunității prin iubire din Harmonia caelestis a lui Esterházy. De unde „legitimitatea” ilegitimă a desprinderii violente. „Paricidul este împotriva legii și a bunei-cuviințe, pe de altă parte, ar demonstra absolut inutil adevărul ulterior al tatălui meu («măi, paricidule, lipsit de caracter, măi!»). De dorit, poți dori, de înfăptuit, nu. Și e inutil. E inutil ca tatăl meu să fie ucis; timpul, acest servitor fidel, își va termina treaba. Nu asta-i misiunea ta adevărată. Ascultămă: fii pentru tine însuți tatăl tău, dar într-o ediție mai decolorată. Dacă el a jucat fotbal, tu joacă polo. Dacă el a vorbit trei limbi, tu vorbește doar două (sau una). Dacă a fost colonel la ulani, tu fii plutonier. Dacă el 184 (182?) cm, tu 178… Dacă el la matematică, tu la mate-fizică. Exersează să fii tatăl tău, parcurge întreaga listă. Și, nu uita: buna-cuviință și legea. Și timpul.”
E o fatalitate a descendenței – paricidul. Trebuie să-ți produci renegarea, să vrei cu tot dinadinsul să fii renegat. Să speri la asta. Să speri că vei fi altcineva decât fiul tatălui. Să speri că poți fi „pentru tine însuți tatăl tău”. Și într-o zi chiar vei fi. Dar vei purta întotdeauna sângele tatălui prin vene. Înstrăinarea nu poate fi niciodată completă; iată tragedia pe care o asemenea alienare năzuită o menține, oricât s-ar strădui fiul devenit ins să rupă și legătura ereditară.
„E al dracu’ de greu să mintă omul dacă n-are știință de adevăr.” (Péter Esterházy, Ediție revăzută) Esterházy capătă știință de adevăr și nu se mai poate minți. „Trădarea e asemenea unei furtuni, are dimensiuni arhetipale – dar există responsabilitate. Responsabilitatea trădătorului, faptul că-și asumă trădarea. Tata nu-și asumase reponsabilitatea.” Cine mai este acum tatăl său? Poate „Csanádi”, informatorul, cel care semnează rapoartele de informații. Sau tatăl său, tatăl său Esterházy care nu și-a asumat niciodată responsabilitatea pentru ceea ce făcuse: „Noi – oamenii: pe care i-a trădat și pe care nu i-a trădat – nu putem să-l iertăm pe tata, pentru că-n fața noastră nu și-a recunoscut niciodată faptele și nu le-a regretat, n-a regretat că l-a învins partea mai întunecoasă a sufletului său. Astfel îl putem compătimi, îl putem detesta și putem să nu-l luăm în seamă. Scuipa între ochi sau să ni se rupă de el: ăsta-i destinul tatălui meu.”
În acest caz, importante nu sunt anecdotele care pot sta mărturie pentru colaborarea tatălui cu securitatea maghiară. Nici persoanele despre care acesta a scris în notele sale informative. În această scriere autobiografică este de observat de fapt procesul real de înstrăinare, care are loc în realitate. Adevărata ruptură este mereu imposibil de îndurat. Adevărata înstrăinare supune ființa și o condamnă la un efort insuportabil. Să te lepezi de tatăl tău, să faci incizia precisă pentru a te putea înstrăina – iată adevărata vărsare de sânge patern.
* * *
„Dar nu pot să-i suprim pe ai mei fiindcă așa îmi place. […] Cu fraza asta nu te poți pune, mi-am zis, cu fraza asta va trebui să trăiești.”
E un fel de ură-iubire: „Nu uitați povara istoriei. Trecutul Imperiului Habsburgic ne apasă. La mine, asta-i poate mai vizibil decât la alții. Se manifestă într-un fel de ură-iubire (Haßliebe) față de Austria, ea este în cele din urmă cheia pentru tot ceea ce scriu.” (Thomas Bernhard – „Der Schlussem zu allem, was ich schreibe”, în prefața romanului Extincție) Acest sentiment contradictoriu este elementul declanșator al unei arderi care caută să se epuizeze prin scris. La Bernhard avem de-a face cu o pendulare constantă între o Austrie stearpă și o familie cuprinsă de aceeași uscăciune, care contaminează, la rândul său, spațiul și timpul („Acolo există o natură aspră, dar întru totul pură și sublimă. De această natură cu totul pură și sublimă oamenii care locuiesc acolo n-au deloc habar, fiindcă, în stupizenia lor, nu sunt în stare s-o simtă. Dacă acolo n-ar exista ai mei, ci doar zidurile între care ei locuiesc, ar trebui să socotesc Wolfsegg-ul locul cel mai minunat, făcut anume pentru mine, deoarece el corespunde spiritului meu ca niciun altul.”
Personajul romanului Extincție își construiește identitatea printr-o deconstrucție a spațiului și a timpului încremenit din Wolfsegg. El spulberă conținuturile vide ale unei familii burgheze, acuză aparențele unei vieți lipsite de conținut. Moartea părinților și a fratelui îl iau prin surprindere pe Franz-Josef Murau care se vede nevoit să revină în locul pe care, printr-un proces dur de alienare, îl părăsise de mult. Trebuie să recompună amintiri pe care le extirpase, a căror îndepărtare provocau, în egală măsură, o durere la fel de mare cu o eventuală acceptare a lor. Franz-Josef nu este, de fapt, nicio clipă desprins complet de familia sa – trebuie să trăiască apăsător în ura pentru ei: „Dar nu pot să-i suprim pe ai mei fiindcă așa îmi place.[…] Cu fraza asta nu te poți pune, mi-am zis, cu fraza asta va trebui să trăiești.”
„Firește, ne iubim părinții și, firește, frații și surorile, m-am gândit stând din nou la fereastră și privind din nou Piazza Minerva, care era tot pustie, și nu băgam de seamă că de la un moment dat îi urâm împotriva voinței noastre, dar în același mod firesc pentru care i-am iubit mai înainte.” Dintre toate, figura maternă este cea care concentrează asupră-i toată ura de sine filială. Ea are o putere superioară, malignă, asupra tutror membrilor familiei. „Nemții au un complex matern, am spus eu, ca și austriecii, n-ai voie să te iei de mame, în țările astea mamele sunt sfinte, dar în realitate majoritatea sunt niște mame perverse de marionete, care își hărțuiesc copiii și familia ca pe niște marionete, îi hărțuiesc până îi bagă în mormânt pe copiii lor, așa cum îi hărțuiesc și îi bagă îm mormânt și pe bărbații lor. În Germania și în Austria nu există mame ca în țările romanice, unde mamele se poartă firesc și nu ca niște mame de marionete. […] În Europa Centrală nu există mame naturale, doar mame artificiale, așa zicând mame-surogat, am spus eu.”
Mamele din țările romanice nu copleșesc, nu controlează, nu contaminează. De această înlănțuire „germană” Franz-Josef fuge. Și, mai ales, de posibilitatea unei „împroprietăriri” – fuge de orice posesiune, de orice mistuire în proprietate. Modernul este pribeagul. Chiar dacă nu călătorește prin lume, chiar dacă poate să prefere luxul marilor apartamente din centrul Romei, el nu are un spirit pecuniar și nu poate să fie legat de vreo proprietate care să-l oblige la apartenență. Modernul nu aparține nici unui loc, ci numai acelui loc pe care îl alege ca sigur loc al libertății sale totale. Diferența dintre cele două forma mentis, cea mediteraneană și aceea a central-europenilor, este clar marcată: „Mărginirea central-europeanului care, cum s-a spus, trăiește ca să muncească, în loc să muncească pentru a trăi, neavând de altfel nici o importanță ce se înțelege prin muncă, îl călcase de timpuriu pe nervi pe unchiul meu Georg” – unchiul Georg funcționează ca o instanță, ca model absolut. Fiul nu mai este fiul tatălui său. El refuză nu atât familia directă, cât ereditatea imediată, orice moștenire genetică (și/sau funciară). El se apropie de unchiul rebel și pribeag pe care familia îl reneagă: „ai să ajungi ca unchiul tău Georg. Dar nu folosea la nimic faptul că mă preveneau în privința unchiului Georg, căci de la început nu iubisem pe nimeni altul mai mult decât pe unchiul Georg. Unchiul tău Georg e un monstru! Au spus adesea. Unchiul tău Georg e un parazit! Unchiul tău Georg e o rușine pentru noi! Unchiul tău Georg e un criminal!” Renegatul știe să se bucure de toate voluptățile vieții: artă, natură, avere. Știe cum să-și administreze frivolitățile și săși accepte superficialitățile, ba chiar să le dorească. Ruptura de familie o învățase de la unchiul Georg, unchiul pe a cărui piatră de mormânt stătea scris „cel care, la momentul potrivit, i-a lăsat în urma lui pe barbari.” Unchiul Georg este cel care inițiază fascinația lui Franz-Josef pentru țările romanice, mediteraneene, pentru flexibilitatea și pentru libertatea lor. Pentru voluptățile lor intelectuale și culturale.
Străinul, însinguratul, își este suficient, în tragedia propriei incompletitudini. Omnia mea mecum porto, își spun don juanii culturali ai Europei Centrale, profanatori ai propriilor sanctuare materne, paterne (familia, patria): „Visez tot timpul la singurătate, dar când sunt singur, sunt cel mai nefericit dintre oameni. Nu suport singurătatea și vorbesc despre ea întruna, predic singurătatea și o detest profund, pentru că ea te face cel mai nefericit decât orice, cum știu, cum încep de-acum să o simt, predic, bunăoară, singurătatea față de Gambetti și știu la fel de bine că singurătatea e cea mai cumplită pedeapsă dintre toate. […] singurătatea e cea mai cumplită pedeapsă dintre toate.”
În Europa Centrală, de-a lungul istoriei, apar și dispar imperii, state, teritoriul se fragmentează – fragmentarea fiind chiar fenomenul care instituie realitatea (sau, după unii, fantasma) Europei Centrale. Dominațiile sunt discontinue, dar toate lasă urme în mozaic. Țările se compun, se descompun, se recompun. Iar numărul lor variază în funcție de perioada la care ne raportăm. Europa Centrală este imprevizibilă și necruțătoare în schimbările sale care-i alimentează incertitudinile. Iar această cruzime coboară până la individual – etniile înglobate în națiuni sunt circumscrise granițelor unor patrii vitregi, familiile sunt strămutate, indivizii aleg exilul și înstrăinarea în numele libertății. Europa Centrală este „între”, este „și, și”. Europa Centrală este caracterizată prin starea de permanent interval: de aici, acuta senzație că însăși numirea Europei Centrale scapă oricărei determinări stricte, că se constituie din contradicții inepuizabile. Ea e, poate, și din acest punct de vedere, strict teoretic, modernă. Deci, până la un punct, actuală. Iar modernitatea acestei regiuni, modernitatea inerentă naturii sale, contaminează o întreagă literatură. Și nu ne referim aici la modernitatea estetică a Europei. Ci la un etos al modernității căreia Europa Centrală, cu toate neliniștile ei identitare, îi acutizează mecanismele.
Simona Gabriela Noapteș
Text apărut în INFINITEZIMAL 9/2017
