Sieranevada

regia: Cristi Puiu
România, 2016

Suntem iarăși oglindiți într-o nouă încercare a sobrului regizor Cristi Puiu. Suntem oglindiți, fie că ne place sau nu, în această frescă de apartament care epuizează atât spectatorii, cât și tema românității plurisinistre. Eu mă regăsesc la rându-mi în încercarea lui Cristi Puiu, fie că vreau s-o recunosc sau nu. Nu-mi place că mă regăsesc în uite încă o dimensiune dezgropată a sechelei comuniste, însă nu contează cât de mult încerc eu să nu-mi placă și cât reușesc. Cristi Puiu mă vâră colo. (Ca personaj implicit.) Asta-i cel mai important.
În spatele tăcerii aurorice caracteristice lui Cristi Puiu se află vidul. La fel ca mulți alții de dinaintea lui, și din timpul lui, Cristi Puiu se preface că nu are nimic de spus tocmai pentru a ascunde faptul că nu are nimic de spus.
Este un mecanism strategic pe care regizorul deja îl stăpânește la perfecție de mulți ani.
El ne invită numai să vedem filmul.
La postul național, de curând invitat, se simte jignit că este rugat cu sfiiciune să rostească două, trei cuvinte despre noul său petic de vid. „Oamenii doar să-l vadă. Ce să spun?”, declară el cu austeritate, și cu greață.

sieranevada

Pe urmă, rolul modest al lui Cristi Puiu ca regizor este confirmat de rolurile monumentale pe care le fac actorii. Filmul nici nu este al regizorului, de fapt. Regizorul este, în cel mai bun caz, un cameraman. (Deși s-ar cuveni să insistăm asupra modalităților camerei…) Filmul este al actorilor care vin cu idei. E important ca actorii să aibă și ei idei, pentru că astfel filmul se îmbogățește. Iar actorii au venit cu atât de multe idei, încât la expectorație Cristi nu a mai trebuit să contribuie cu mare lucru, decât poate să mai arunce un ochi în ochean, ca să-și confirme că ce vede în realitate cu propriii ochi vede și în camera de luat vederi, așa, unu pe unu. Și așa a ieșit.

Desigur, așa cum se dostoiește, unei fresce trebuie să-i corespundă și o durată de timp serioasă. Da, este o construcție clasică, de tip monument, cu tipologii aparent bine definite, deci înșelătoare. Vedem astfel că prejudecățile pe care ni le formăm ne sunt strivite după numai o oră și jumătate în care reușim să facem cadastrul și intabularea apartamentului. Dacă luăm un personaj drept univoc prost, suntem plesniți peste față. Lucrurile sunt mai complicate. Așa cum e cazul verișorului mai mic, prost, obsedat de teoriile conspiraționiste mondiale. El rămâne prost până la finalul filmului, și mult după, dar Cristi ne plesnește pentru că am îndrăznit să-l luăm ca atare, de prost, după ce ne demonstrează că în spatele felului în care verișorul atacă problema se află totuși un adevăr pe care „scepticii de serviciu” nici nu îl pot concepe. Se creează în același timp un efect pervers: o dată la o anumită perioadă de timp, se vântură câte o glumă de un umor oarecare, pentru ca apoi filmul să revină la atmosfera indiferenței funerare. Iar asta aduce o alinare, mulțumesc, Cristi, și te ajută să uiți vremelnic de hazna.

La criticii de film cu memorie de tip container vom vedea în mod ineluctabil cum planează asupra subiectului numele cu adevărat mari ale cinematografiei – Tarkovski, von Trier (iertare), Antonioni, Bergman. Aceste nume vor fi folosite într-un spectru inepuizabil, pornind de la Angela Similea până la nu mai puțin interesantul Corneliu Porumboiu („presiunea capodoperelor sau rahaturi din astea”), prin asocieri pur mecanice, la capătul cărora protagonistul adevărat va fi criticul însuși (de film). Dacă nu scoți tunul indiferent de neînsemnătatea subiectului, nu ai vizibilitate. Cine încearcă să facă o comparație între felul în care se filmează aici și felul în care filmează, spre exemplu, von Trier, ori este un om rău și periculos, ori se referă la ținutul aparatului video în mână. Același lucru este valabil și pentru comparația cu Buñuel sau, și mai bine, cu Beckett, numai pentru simplul motiv că în scenariul filmului nostru se așteaptă. Așteptarea preotului echivalează cu așteptarea lui Godot, cu modesta diferență că preotul până la urmă vine, nu doar în deriziunea divinului absent, dar în deriziunea divinului absent.

În realitate, da…

Publicul românesc este frumos, pestriț și tolerant. Este că regăsim scene reale din viața noastră? Este că și noi ne-am pus cu mașina pe locul de parcare al altuia sau, poate mai rău, ne-am trezit cu locul de parcare ocupat de altă mașină? Este că și noi am fi vrut să-i spargem față celui care ne-a privat de dreptul nostru? Și este că tiparele umane le regăsim la rudele, prietenii noștri sau poate chiar în noi înșine?

Excepțional la această frescă de apartament, și aici mi-e teamă că va trebui s-o spun fără ironie, este că Cristi Puiu reușește să-și păstreze neutralitatea suverană în timp ce împarte palme prin publicul neștiutor. Cristi Puiu ar fi fost capabil de multe meserii, dar el a ales-o poate pe cea mai altruistă, chiar și numai pentru a reuși să răpească un zâmbet vreunui spectator pierdut în fundul sălii. În realitate, totuși, toată sala râde copios. Cristi Puiu s-a depășit de mult și stagnează în a se fi fost depășit.

Post scriptum: Mi-am dat seama că „sieranevada” e scrierea românească a lui „Sierra Nevada”.

Vincențiu Iacob

Articol apărut în INFINITEZIMAL 8 / 2016

Share Button

Leave a Reply