Playlist (pentru sfârșitul lumii)
de Mihnea Blidariu
CDPL, 2010
Încerc în general să nu citesc, și o fac din nou, cărțile despre care scriu, și nu din aroganță, ci pentru că încerc să-mi păstrez o anume ingenuitate cu care pot aborda astfel titlurile, știind cât se poate de puțin atât despre autor (pentru a nu interfera cu lectura), cât și despre lectură (pentru a nu interfera cu autorul). La fel n-am citit Playlist (pentru sfârșitul lumii), publicat la editura unui disident fără opresiune. Mihnea Blidariu este solistul principal al formației Luna Amară. S-a născut în Bacău pe 6 septembrie 1979 (are 35 de ani) și a urmat cursurile Facultății de Litere de la Cluj-Napoca. A participat alături de Paul Socol, Bogdan Buta, Ana Bănică și Bianca. Este tolerant, bun, urăște xenofobia, rasismul și toate manifestările fobice.
Playlist este o incursiune în viața unui om care își imaginează sfârșitul lumii altfel. Lui Mihnea nu-i e frică de puterea cuvintelor, de impactul asupra publicului pudibond: „Mă uit la pișatul meu și mă gândesc că mă piș pentru ultima dată”. Mihnea mai scrisese, din câte aud, un volum în care nu a folosit semne de punctuație sau cel puțin nu a pus puncte la sfârșitul propoziției.
Mai jos Blidariu (zis și „Linge-talere”) halucinează că exista o reprezentanță Porsche pe bulevardul Magheru: „Tocmai spărseserăm vitrina reprezentanței Porsche, numai de ciudă că rămăseserăm fără benzină pe Magheru”. Romanul este totuși congruent și bine închegat, pentru că explicația vine în paragraful următor: „Fumaserăm mult și ne părăsise orice voință”. Fumaseră marijuana, un drog ușor, care poate induce halucinații. Nu este vorba numai despre consecvența romanului, ci și despre umorul cu care autorul împânzește romanul: „Mai întâi, ne-am imaginat că Gigi Becali…” sau „Bruce Willis […]” sau „Schwarzenegger […]”.
Comportamentul pare deseori la granița mintalului („ceilalți s-au sinucis pe ascuns”), dar lectorul trebuie să se înarmeze cu conștiința contemporană („am văzut focuri mari și stele pline de sânge”) pentru a încorpora concentrația de mesaje biciuitoare: „și cât alcool turnaserăm peste sărbătorile creștine, transformându-le în chefuri monstruoase”. Crunta lovitură dată creștinismului nu poate fi egalată decât de inepția imediat-mergătoare: „ateismul nostru care nu era, de altfel, decât o derivare a neîncrederii cu care îi priveam pe semenii noştri, în general…” Totul este acoperit, justificat. Între „ateismul” lui Blidariu și religia împotriva căreia duce lupta de clasă nu o poți alege decât pe cea de-a doua. Când Blidariu vine și-ți propune ateismul, ar fi cazul să începi să ții post. Părintele Arsenie Wenger ne amintește că accidentările a nouă titulari nu țin de o voință de pe acest pământ.
Nu mai putem vorbi despre debut atunci când vorbim despre Playlist (pentru sfârșitul lumii). Chiar dacă n-am cunoaște datele biografice ale autorului, știm că îndrăzneala de a folosi un cuvânt în engleză încă din titlu este improprie novicelui. Al doilea capitol este intitulat All the Love (Ulver), iar „ulver” vine de la „wolverine”, adică „gluton”, care vine de la „lăcomie”. Deci iubirea lacomă care consumă totul. Așa cred. Dar din cauză că nu sunt autor, eu l-aș fi numit Listă de melodii pentru sfârșitul lumii. Blidariu are o poezie care se numește Fără titlu (căreia îi lipsea un personaj pe nume Cine pentru a te angaja într-un dialog infinit) și zice că „chipul iubitei mele este în deplină opoziție / cu chipul lui ceaușescu”. A fi în pat cu Ceaușescu la mai bine de douăzeci de ani după căderea comunismului poate reprezenta o scenă sexuală fundamental de dreapta.
Vincențiu Iacob
Text apărut în INFINITEZIMAL 5 (2014/2015)
