10 mai
Scriam despre Art Safari de anul trecut acum 4 numere, ceea ce înseamnă că Inf a ajuns quadrianual (?) bisemestrial.
Iar târgul anual de artă – neschimbat: pavilionul central reunește instalații („instalații”) în același regim de infantilizare galopantă a gândirii în arte, orduri conceptuale în care cinismul se împarte cu „exercițiul de memorie”; același atac de ură – disperat de propriul rictus automatic – împotriva artei abstracte. În centrul centrului, instalația lui Mircea Cantor: cămăși țărănești legate, pe un panou enorm, de un soi soios cromatic de funie „cu fir” în spirală.
Nu urâțenia propriu-zisă a instalației e importantă (nu ne facem de rușine!). Dar ostentația în același timp insidioasă a urâțeniei ei, această clovnescă depunere a armelor artei, totuși fără șocul devastator al năruirii instituției artei, ci dimpotrivă, în sensul abject al omagierii artei în absența oricărui principiu fondator al ei, sau în absența oricărui principiu probabil – asta ar fi de relatat.
Fie numită, încă o dată, arta tabloidă.
Vorbim deja despre o intenție comună și stabilă în artele video, de epistemiologie a nimicului impur. Nimicul ușurel spurcat cu ceva, cu o dâră ușurel spurcată de realitate, nu mult. Vorbim, despre „provocarea” fără precedent în istoria cetățenească de a profesa nemijlocirea „vie” cu nimicul cetățenesc și cu toate formele lui de demagogie, de angajare, de rapel, de nostalgie, de regret, de absență și de mortificare – ca act suprem de mutualitate și de ură antimodernă.
Motiv pentru care destinatarul rămâne definitv mut, dar mut nu de perplexitatea rupturii, ci de perplexitatea continuității cu nimicul. Paralizat de mutualitate. Și deopotrivă ruinat de mutualitate, de simetria lui delicat impură cu opera de artă. Numai ghilotina vocii curatoriale stăruie asurzitor și arată poporului cum își ascute tropii.
Între timp, se ascut și mizantropii.
La vernisajul instalației, în fața panoului, grupuri de folclor maramureșan au cântat remarcabil de urât. Mizerabil cu totul – dar într-un sens omagial și mnemotic, obligatoriu mnemotic. Adică „memoria” rechemată la lucru. Salutăm și această latură a proiectului care funcționează indispensabil în artă, deja de multă vreme, memoria, și nu dă semne de oboseală, cel mult de ramolisment.
Cămășile tabloide ale lui Mircea Cantor.
Cămeșile tabloide ale lui Mircea Cantor.
Și trucul tabloid al memoriei.
Da, pretutindeni – memoria. Un fel de a spune că tocmai te afli în exercițiul funcțiunii de a nu avea nimic de spus.
Va ști curatorul ce trebuie spus: „Mircea Cantor suprapune cămășilor tradiționale românești un motiv încrucișat de broderie de funii, într-o configurație care sugerează atât ideea de transformare, cât și de camuflare.”
Am greșit. Camuflare era cuvântul.
11 mai
Ba da, ba da, memoria. În fața panoului lui Mircea Cantor, o altă instalație mnemotică, vechile bănci de școală ale lui Ciprian Mureșan, din lemn, din era mizeriei dogmatice. Băncile de clasă, un topos al memoriei – așa se spune? Să fie citată aici scenografia deja mitică a lui Tadeusz Kantor din Clasa moartă, în 19… la Cracovia? Precum citată de nenumărate ori în teatru, citată și de Silviu Purcărete în Faust la Sibiu? Cantor și „Kantor”, față în față la ArtSafari? De fapt, n-are nici o importanță dacă revelația acestui loc comun în iconografia memoriei e un citat sau nu, au importanță curajul autorului de a juca trucul tabloid al memoriei, plus încrustațiile de pe tăbliile băncilor, foarte frumoase.
Vizitatorul va trăi, negreșit, niște senzații pe care obiectul comun al memoriei le declanșează. Senzații diverse. Și aceste senzații diverse, și aceste senzații diferite de la un individ la altul, sunt, în realitate, aceleași senzații, și aproximativ aceleași pentru toți cei care observă obiectul comun al memoriei. Pentru că dacă n-ar fi fost așa, artistul nu i-ar fi chemat pe vizitatori să observe obiectul comun al memoriei, ci i-ar fi chemat să observe obiectul memoriei lui ireductibile, al memoriei lui care nu e comună. Dar el îi cheamă pe vizitatori să-și retrăiască amintiri diverse, care nu sunt diverse. Artistul știe asta, dar îi convine să nu știe.
(Oricum nu știe să facă altceva decât obiectul comun al memoriei, care nu e nici măcar un ready-made.)
Și-atunci, artistul le transmite vizitatorilor un mesaj foarte explicit, dar se preface că nu știe ce le spune: „ce ființă jalnică e omul; ce ființă larvară și captivă; ce ridicol că vi se întâmplă să vă aflați aici.”
20 mai
O doamnă cinematografică de la Hollywood mărturisește pe scena festivalului de la Cannes că și ea a fost dezbrăcată de paltoane de poltronul cinematografic de la Hollywood, acum 20 de ani, chiar la Cannes. A mai spus că în sala căreia i se adresează, în seara decernării premiilor, sunt mulți vânători de felul acesta pe care ar putea să-i numească și cărora le va veni curând vremea dării în vileag.
Cum de s-a putut întâmpla acest act odios acum 20 de ani, cum de se poate repeta și azi? Cum de poliția franceză nu apucă să fie înștiințată niciodată? Cât de subtilă e conspirația aceasta a depaltronării, sau care sunt „complicitățile” la infracțiune?
Să presupunem că a existat într-adevăr o asemenea conspirație în lumea filmului, care n-a putut fi clintită până acum și că acum se poate. Raptul acesta vânătoresc a fost regula jocului, iar filmul hollywoodian s-a făcut și în numele acestei reguli. Deci regula s-a jucat, vânători și victime au jucat-o, cu toată rușinea regulii, cu tot oprobriul ei, cu toată mizeria umană produsă de ea.
În România, foarte mulți soldați ai regimului de până în ‘89 au acuzat regimul, după ‘89. Și l-au acuzat sincer, cu credință adevărată în refuzul ororii pe care o practicaseră. La fel și doamnele cinematografice. Au dat de monstru, l-au urmat, apoi s-au supărat pe monstru că l-au urmat, nu pe fatalitatea destinului lor de a-l fi urmat pe monstru.
E o fatalitate, sau nu? Să zicem că ar fi, și că monstrul a produs singura regulă în care jocul s-a putut juca (nemaipunând la socoteală alegerea de a juca jocul). Jocul rău, văzut ca singurul joc posibil de jucat, îl absolvă cu totul pe jucător de vina jocului. Vinovat de mizeria pe care o trăim e întotdeauna altcineva, și asta închide problema. Înseamnă că nu tragedia jocului jucat întrucât a putut fi jucat cutremură conștiințele „libere”, ci denunțul tribunalizat de a fi fost silit să joci un joc cu reguli rele. Și-atunci, indecența publică a victimei devine un procedeu etic de prim rang, mai demn, desigur, decât luciditatea de sine, discretă și cutremurătoare, de a pricepe cum de a fost sau cum de este cu putință jocul care te transformă în victimă.
Pentru așa ceva trebuie inventată o limbă nouă, de fiecare dată o altă limbă. Or, regula jocului, astăzi, nu e vorbirea, ci comunicarea.
Pragul dintre intimitate și public (nu ne luăm deja prea în serios?), dintre întâmplarea discretă și compromis sau lașitate, dintre joc și rana sufletească, dintre cupiditate și regret, dintre cochetărie și cădere în victimă s-a transformat într-un stabor global și puritan, cu toate consecințele juridice, filozofice, etice și politice obligatorii care decurg din impactul cu această tradiție bineveghetoare de moravuri. Încă o dată: gaborii francezi de la Cannes cu ce se ocupă?
Textul complet a apărut în INFINITEZIMAL 12 DRANG
(text semnat redacțional)
