Michael Abramovich: „M-aș fi simțit bine și în Turnul Babel”

Sebastian-vlad Popa: Acasă la tine, la Berlin – un pian, un clavecin, câteva rafturi de cărți și o masă. Nici un adaos, nici un decor. Dimineața lectură, studiu la pian. Despre după-amieze nu știu nimic. Ești un stoic?

Michael Abramovich: Continuă tu, mergi bine… Sunt sigur că știi mai multe despre mine decât eu însumi.

S-vP: Da, pentru că în fugă.

MA: Știai că fuga este definiția vânătorii? Textura unei fugi este construită pe ideea că cele patru voci – feminină superioară, feminină inferioară, masculină superioară, masculină inferioară – se vânează, adică se fugăresc una pe alta. Pentru că fuga nu e o formă, e o textură. Și deja ai tehnica țesăturii contrapunctice clasice și chiar definiția vieții. Totul e vânat, totul e o vânătoare. Fuga poate fi definită prin ideea că o temă, un motiv se caută pe sine însuși – mă caut, mă fugăresc, mă vânez.
Sau:
Cum se spune într-una dintre paginile faimoase ale Talmudului: dacă sunt șapte ani de secetă, la început mănânci ce ai agonisit în hambar; pe urmă, în mod logic și tragic – vitele tale, tot ce a mai rămas de la vecini… îți mănânci copiii – și, în ultimul an, al șaptelea, te mănânci pe tine însuți.

S-vP: Eu cred că tu ești încă de la început, adică de acum, în anul al șaptelea, și că nu ai văzut niciodată hambarul și nici nu vrei să îl vezi.

MA: Și nici nu am flirtat cu eternitatea.

S-vP: Ai flirtat, dacă spui că nu.

MA: Nu, eu nu am copii ca voi toți ceilalți.
Nici Chopin nu a avut copii și, paradoxal, el e cel care a scris prototipul cântecului de leagăn instrumental, prin transparenta Berceuse, și am impresia că piesa asta nu numai că a vrut să-l adoarmă pe copil, dar parcă să încetinească toate mișcările din Cosmos, să le aducă la ceea ce se numește în fizică „timp plat”.

S-vP: Tu însuți treci prin transparența unui timp plat, poate, fără stimuli atrași dinspre lumea agitată, ci gravitând mereu în jurul pianului și al Cărții.

MA: Cum poți să spui așa ceva! Eu sunt hiperactiv. Am făcut acum două săptămâni un curs de clovni, tocmai ca să îmi bag mințile în cap și un curs de tragedie greacă cu o mare actriță germană, Nicole Kehrberger. Pe care n-ai uitat-o tu de când ai văzut-o în Medeea… Și spune ea că de fiecare dată când ești pe scenă – nu contează pe ce fel de scenă – trebuie să lași sânge acolo, dar cu plăcere.

De fapt sunt în perfect dezacord cu timpurile noastre blasfemice; cu infinitele chipuri cioplite electronice și câinii artificiali și tandri ai caselor de bătrâni, cu stilul de viață californian, cu aerul greu de respirat și împușcăturile pentru un pahar cu apă etc. etc. – vezi cât de coerent și de insignificant sunt? Cum poți să rămâi netulburat când știi că există orașe chinezești cu 30 de milioane de locuitori care nu știu că cerul este albastru, oameni care văd numai un cer galben-gri murdar? Iar dacă ne gândim la viitor, la viitorii 50, 100 de ani…

Absurd împotriva istoriei: cânt sonate și studii de Chopin; te invit pe 20 iulie sa vii la o fostă fabrică de tramvaie la Berlin pentru un recital Chopin, care înseamnă întreruperea mea temporară de Chopin. Iulie 2014 – iulie 2018 strict și disciplinat numai Fryc Chopin!

S-vP: Dar pianul nu cere sânge.

MA: La anumite piese de Stravinski sau Bartók chiar am sângerat din degete. Și imaginea unor clape însângerate e de neuitat.

S-vP: Dar pentru integrala Chopin?

MA: Acolo e invers, publicul sângerează!

S-vP: De ce în anii ’70, la București, când eram copii, nu ne-am întâlnit deloc, de ce nu ne știm de atunci?

MA: Ce-aș fi avut eu la 12 ani să-ți spun ție… Și nici acum nu am ce-ți spune, dar ești tu mai indulgent.

S-vP: Da, m-am îndulgit între timp.

MA: Suntem pe terasa Muzeul Național de Artă Contemporană, și am trăit momente îngrozitoare-sublime. Mi-a plăcut să văd împreună cu tine expoziția Ion Bițan. Venind către Muzeu am ocolit dealul acesta furtunos și am văzut, bănuiesc, silueta catedralei mântuirii neamului. Interesant pentru un stat în care sunt separate politica de religie – că stau spate în spate, statul și religia, în aceeași curte. Dar mă simt bine pe această terasă pentru că m-aș fi simțit bine și în Turnul Babel. Dar tu, Sebastian, ce crezi despre monogamie?

S-vP: Că are un prag pe care trebuie să stai.

MA: Acum întrebarea este, după Chopin ce urmează? M-am gândit la Haydn… purta perucă, avea un papagal și avea amante cântărețe italience. Deci pot spune aforistic în germană, dar cu pronunțare rusească: Papa Haydns Papagei!
… ori Beethoven
… ori integrala Bartók.

Apropo de monogamie, cunosc un dentist la Cluj care susține că profesoara lui de pian avea o cameră pe care o ținea ca pe un sanctuar de pe vremea când venea Bartók la ea să înnopteze.

Îmi place să trăiesc monogam cu un compozitor, să ajung la limitele lui sau la limitele mele. Bineînțeles că ei, compozitorii, sunt coama leului, iar noi, interpreții, suntem puricii.

Ce zici, Haydn, Beethoven sau Bartók?

Sau un alt compozitor, jumătate german, jumătate italian și care a venit să trăiască la Berlin. Iar eu cred că am venit să trăiesc la Berlin citind despre personalitatea lui covârșitoare ca interpret, compozitor, gânditor, teoretician al muzicii, genial scriitor de corespondență, unul dintre cei mai formidabili intelectuali ai tuturor timpurilor, un fel de Leonardo, de o atracție irepresibilă, unicul și nemodestul – prin definiția geniului său: Ferruccio Dante Benvenutto Michelangelo Busoni. El este adevărata mântuire a neamului meu. El a scos o ediție monumentală a tuturor lucrărilor pentru claviatură de Bach, la Leipzig, un Bearbeiter. Nu mai există personalități ca asta… Nu că Schönberg nu ar fi fost un titan, dar nu avea farmecul personalității lui Busoni.

S-vP: Ce se întâmplă în istoria muzicii după Schönberg?

MA: Cu cât cânți mai multă muzică contemporană, compozitorii cu care lucrezi îți reproșează că nu faci destul. Având perfectă dreptate în pretențiile de a primi aceeași atenție și aceeași devoțiune pe care le arăți când studiezi, de exemplu, sonata Hammerklavier a lui Beethoven. Aceiași ani de studiu îi dedici și muzicii contemporane (care este complicată, puternică, distrugătoare chiar, extrem de erudită), și sonatei Hammerklavier de Beethoven. Dar, dacă despre Hammerklavier se spune că este „injouable”, până la a fi impracticabilă – nu orice piesă dificilissimă contemporană este sonata Hammerklavier.

S-vP: Dar există și Hammerklavier contemporane.

MA: Fără doar și poate. Pe multe dintre ele nu le cunoaștem. Pentru că fiecare școală de muzică are zece compozitori care absolvă anual. Există foarte multe piese remarcabile. Talentul este enorm, iar milioanele de sunete care se produc, se ascultă, se consumă, stau ca țurțurii pe diferiții nori sonori. Lumea e maladiv dependentă de sunete. Fiecare își alină dorul cu muzica lui. Dar carezza, ce este pentru tine? Mângâierea.

S-vP: O călătorie.

MA: Până la urmă, a cânta la un instrument rămâne o plăcere tactilă. Ciupești o coardă, apeși pe o clapă, sufli într-un tub, întinzi o piele de animal… tot repertoriul senzual.

Interviu apărut în INFINITEZIMAL 12 DRANG / 2018

Despre Michael Abramovich: AICI.

Share Button

Leave a Reply