Pitești, 28 noiembrie 2018
László Bocsárdi este unul dintre cei mai pasionanţi regizori de teatru din România, director al Teatrului Maghiar din Sfântu Gheorghe.
László Bocsárdi: Despre ce vorbim?
Sebastian-vlad Popa: Nu știu. Poate că a sosit momentul să notăm, în fine, adevărul istoric că nu prea mai avem despre ce să vorbim. Apropo! Ce idei teatrale mai circulă prin lumea teatrală? Cum despre ce vorbim?! Nu ne-a rămas nici o firmitură de la banchetul cu B mare al oamenilor de teatru din România?
L. B.: Problema e că nu prea umblu la banchete, eu. Nu-mi plac banchetele. Dar știu ce idei circulă în capul meu. Despre asta pot să vorbesc.
S-vP: Ei, asta voiam să aflu.
L. B.: Bun… În acest moment eu caut să regăsesc adolescentul din mine, ca să uit ce am făcut până acum. Să uit cum am făcut până acum. Și cred că această căutare nu e numai a mea, se regăseste peste tot, cumva toți și-au dat seama că trebuie schimbat ceva în modul de a-i întâmpina pe spectatori, în modul de a înțelege relația cu ei… Nu atât temele din teatru sunt importante, cât soluțiile prin care evităm să facem teatru documentar pur și simplu, evitând în același timp să rămânem legați de o dramaturgie prea livrescă.
S-vP: Jur că tentativa de a te întoarce la adolescență mi-ai mai spus-o acum 10 ani. Te-am prins.
L. B.: Da, poate că și atunci credeam așa, dar acum cred că sunt foarte aproape să reușesc… să întâlnesc, prin spectacol, felul de a gândi al unui spectator. Asta și pentru că am o fată de 13 ani. Cumva mă simt în situația să gândesc așa. Ea ar fi acum spectatorul meu, pentru ea aș vrea să fac teatru.
S-vP: Pentru fiica ta de 13 ani: nici teatru documentar, dar nici teatru de bibliotecă. Cum simți tu că trebuie să arate teatrul acesta pe care i-l oferi fiicei tale?
L. B.: Am făcut niște încercări în acest sens. Alice… de exemplu.
S-vP: Alice din țara minunilor?
L. B.: Da.
S-vP: Am văzut eu spectacolul ăsta?
L. B.: La Budapesta…
S-vP: Ah! L-am văzut! E muzică multă, e multă culoare… Panouri?
L. B.: Videomapping era!
S-vP: Un sentiment accelerat de artificialitate? De simulare?
L. B.: Da… Nu m-am gândit la asta, dar are de-a face cu așa ceva. E o situație de concert asumată acolo și, orice se întâmplă în spectacol, se întâmplă ca în concert… Și textul rostit e exact cum ai spus tu… artificialitate asumată, așa cum se întâmplă într-un concert de muzică „alternativă”. Pentru că lumea unui adolescent este o lume construită, artificială, la care probabil că nici nu ajunge sau pe care oricum o pierde când devine matur. Ori o găsim, lumea asta artificială, ori o pierdem definitiv. E un moment de criză în care ori murim și devenim maturi, ori reînviem rămânând copii, liberi.
S-vP: Rămânem copii sau definitiv adolescenți într-un fel părăsind omul, părăsind realitatea omenescului…
L. B.: Eu cred mai degrabă că e vorba de o condiție a omului vulnerabilă, fragilă, care rămâne fragilă și arde. Un tip, Géher István, analizând Romeo și Julieta, spune că cea mai mare catastrofă a omului este că are tupeul să treacă de prima dragoste și nu moare odată cu ea. Cel mai firesc lucru ar fi să moară în prima dragoste și să nu treacă mai departe… E dezgustător că omul nu se oprește în această stație și merge mai departe… Și lasă în urmă prima dragoste. Adolescența pentru mine înseamnă și prima dragoste. Și mă preocupă… ce se întâmplă cu ea, acum, cu fiica mea. Cum reușește ea să nu treacă de acest moment, ci să câștige cât mai mult din acest moment… să văd că tot ce se întâmplă cu ea e o asumare totală a momentului prezent, lucru care de la o anumită vârstă nu mai e posibil. A trăi momentul cu intensitate maximă înseamnă să nu te gândești la momentul următor. Ca și cum eternitatea ar fi în punctul acela, e totul acolo. Grotowski făcea exerciții cu actorii să îi facă să trăiască momentul. Cum se poate scăpa de acel balast care-l împiedică pe actor să trăiască momentul prezent…? Deci Alice… este un fel de dimensionare a clipei în care se întâmplă totul. Clipa de groază, de criză, care e extraordinar de fecundă, care te trezește, dar care îți dă și fiori de panică. În același timp, ce mă surprinde în Alice… este că orice i se întâmplă, ea rămâne curioasă. E la fel ca Micul Prinț…
S-vP: Nu o maturizează frica.
L. B.: Da, nu o maturizează. Are nevoie de aceste provocări. În ultimele trei spectacole pe care le-am făcut, se naște o altfel de frică…
S-vP: Frica este înlănțuirea de moarte, da?
L. B.: Da.
S-vP: Vrei să recapeți intensitatea senzației de frică și de iresponsabilitate adolescentină, un sentiment al morții pe care te temi că-l pierduseși?
L. B.: Dorința de moarte din adolescență nu cred că o pot trăi acum iar. Dar dacă pot să pătrund în perimetrul ei, controlat, asta îmi dă prilejul să savurez faptul că reușesc câteodată să scap de frica morții.
S-vP: Ce fel de chemare a adolescenței te aduce pe tine, secui, la Pitești, să montezi Caragiale, O noapte furtunoasă?
L. B.: Da, da, are de-a face cu adolescența. Știam că o să montez Caragiale cândva, așa sunt și cu Cehov. O să montez un Cehov, dar nu știu când. Caragiale e o atracție specială. Mai ales după ce am început să citesc… nu teatru, ci notițe, poezie… și atunci am înțeles de ce mă atrage. Am fost surprins și totodată nu am fost surprins când am descoperit suferința acestui om. Probabil că românii știu foarte bine. Totuși, îi văd mai degrabă preocupați de latura pamfletară, și eu simt că e mult mai complicat. Umorul lui vine dintr-o suferință, și ce caut acum este poezia din spatele hazului. Aș evita să fac măști pentru că aș simplifica. Nimic nu e cristalizat, totul e rană. Am citit o teorie care spune că întotdeauna personajul dramatic își exacerbează problema și atunci apare riscul să dispară problema și să rămână doar masca, exacerbarea, suprafața problemei. Asta am simțit-o și la Molière. Trebuie să exagerez și totuși să reușesc să-l fac pe spectator să simtă că problema e acută, acolo. Sigur că trebuie să existe umor, dar condus astfel încât tragicul să nu dispară. Și să găsesc și un punct de legătură cu societatea de azi. Altfel nu va fi receptat… pentru că nu pot să-l detașez de realitatea socială. Aici este pariul… pare imposibil. Avem noi o zicală, să facem din lemn un cerc de metal. Adică un lucru imposibil.
S-vP: Nu știu dacă e cazul acum să spun că nu cred că trebuie actualizat Caragiale. În nici un fel, pentru că abia neactualizat simți cât de actual este. Deci n-am să spun asta. Mă-ntorc la durerea pe care o simți tu în adâncul comicului, la Caragiale. Ar fi important ca, venind din afara actului reflex al citirii lui Caragiale în cultura română, să simți o durere a lui Caragiale care nu e durerea disprețuitoare de lumea românească, ci o altfel de durere de condiția umană.
L. B.: Da, așa este.
S-vP: Păi, asta ar fi o descoperire epocală.
L. B.: Nu-mi spune! Sigur, eu n-am cum să trăiesc problema „românească” a textului. Mă preocupă dragostea vulcanică dintre Veta și Chiriac: dragostea asta ar trebui să arunce în aer toată structura în interiorul căreia se dezvoltă, și totuși lava vulcanului nu distruge muntele, el trăiește mai departe și asta e foarte frumos, dar e și foarte dur. E frumos că vegetația reușește să trăiască și acolo unde vulcanul ar distruge tot. Viața înghite vulcanul, înghite dragostea… De ce nu murim după prima dragoste? Aici nu-i chiar prima dragoste, dar e adevărată. Cum putem trăi mai departe într-o dragoste adevărată… față de care nimic nu poate fi luat în serios, și totuși ea să se împace și cu instinctul de supraviețuire și de liniște domestică?
S-vP: Lava vulcanului se lasă reîmpădurită, și totuși nu se stinge.
L. B.: Nu se stinge… nu…
S-vP: Poate că ai dat tot peste sentimentul românesc al compromisului… La unguri e posibil așa ceva?
L. B.: Compromisul ăsta?
S-vP: Da. Și lavă pârjolitoare, și pădure verde.
L. B.: Nu. Vulcanul arde tot.
S-vP: Spectacolul acesta Caragiale de la Pitești, îl faci și pentru fiica ta de 13 ani? Sau o scapi puțin din vedere?
L. B.: O scap… o scap. Ce să fac?
S-vP: Tu ești de foarte mulți ani conducătorul, mentorul trupei teatrului maghiar din Sfântu-Gheorghe. Ai actorii tăi, ai publicul tău. Vreau să te întreb dacă ai sentimentul că ai într-adevăr publicul tău, că există oameni care și-au însușit ceva din ființa ta, din felul tău de a gândi.
L. B.: Bun… au crescut câteva generații… sunt din ‘95 acolo…
S-vP: Altfel trebuie să întreb: dacă mâine ar începe o catastrofă mondială, un mare prăpăd natural sau politic, crezi că pentru unii oameni ar conta faptul că au văzut spectacolele tale?
L. B.: E o întrebare al cărei răspuns pare că am evitat să-l caut…
S-vP: Acum câțiva ani, un festival de teatru era pus sub logo-ul „teatrul schimbă lumea”. E una din duioșiile rezistente în ultimul timp în lumea teatrului. Eu cred că e o șarlatanie să spui așa ceva. Dar cred în același timp că artistul autentic e preocupat de faptul că ceea ce spune el ar trebui să conteze într-un moment de criză extremă din viața oricui i se adresează, să-i dea un punct de sprijin, să-l facă să-și pună în cumpănă instinctele cu reflexia.
L. B.: Bineînțeles că în cazul unei catastrofe, dispare cultura. Instinctul animalic ia totul în stăpânire.
S-vP: Dar știi că teatrul îndeobște ne antrenează vigilența: o catastrofă tocmai se produce, sau e iminentă. E demagogie? E minciună? Nu cumva ne îmbolnăvește cu ea?
L. B.: Nu cred că există spectacole care să reușească să facă ceva cu adevărat, nici măcar să umble la seninătatea noastră. În unele momente, când sunt mai sever, spun că spectacol bun e doar acela de la care ieșind simt bucurie. În rest, e cum spuneai înainte, demagogie, minciună. Cultură există atunci când avem tot ce ne trebuie și răgazul să ne gândim la noi. E starea de reflexie. Dacă e foc… n-ai cum să stai să reflectezi. Doar dacă nu ești unul care a trecut de frica de moarte.
S-vP: E foarte mult vorba despre moarte în dialogul nostru.
L. B.: Da, pentru că ne place viața mult.
S-vP: Nu într-atât de mult încât să știm să exmatriculăm cuvântul moarte din viața noastră.
L. B.: Asta ar fi inconștiență totală.
S-vP: Adolescentină?
L. B.: Da.
S-vP: Eu pe asta o caut.
Interviu apărut în INFINITEZIMAL 13 / 2018-2019
Interesant! Ce nu înțeleg este de ce se vorbește de maghiaritate și românitate ca doua sfere impenetrabile pt. Cei care nu s-au născut în mijlocul lor – l.b. nu pot trăi problema romanescă. – cred ca in Sf. Gheorghe românitatea și maghiaritatea se suprapun îndeajuns și chiar dacă nu ar fi așa, nu cred ca apartenența la una sau alta ar îngreuna sau imposibilita înțelegerea a ceva presupus strict legat de o anumită etnie. Mai ales că pe de alta parte îi vorba de experiente comune umane. Sau?