de Emil Ionescu
În istoria unei limbi, 30 de ani nu reprezintă un interval semnificativ. Limba, spre deosebire de alte instituții, nu se schimbă prin evenimente punctuale, la date precise, iar periodizările istoriei unei limbi, deși recurg la astfel de repere, sînt de multe ori convenționale și au în vedere evenimente istorice petrecute în afara limbii înseși.
În comunitățile intelectuale românești (din țară, ca și din străinătate) există însă un acord substanțial că, în anii care au trecut de la căderea comunismului, se întîmplă ceva important cu limba română. Acest acord se manifestă dincolo de orientări intelectuale, temperamente sau cariere profesionale; cunosc personal intelectuali cosmopoliți sau extrem-naționaliști, oameni echilibrați sau, dimpotrivă, pasionați cînd e vorba să susțină o cauză, oameni educați în spiritul științelor exacte sau umaniste – așadar intelectuali pe care detaliile mai mult îi separă decît îi unesc. Totuși, cînd se ajunge la limba română din perioada actuală, acordul este izbitor.
Acordul ia forma îngrijorării. Îngrijorare pentru ceea ce este în acest moment limba română și pentru ceea ce i s-ar putea întîmpla într-un viitor mai mult sau mai puțin definit. Motivele acestei îngrijorări sînt, aproximativ, că limba română cunoaște după 1990 un proces de degradare (în optica celor care gîndesc așa, degradarea este, se pare, ireversibilă); că ea, prin urmare, „se strică” și că o parte a culpei pentru această situație revine instituțiilor destinate să îi susțină o existență normală; că, în sfîrșit, contactul cu limba engleză înseamnă de fapt o vătămare a fibrei vitale a limbii române. Ca o încununare a acestei stări de spirit, nu lipsește profeția că, într-un viitor oarecare (oricum, nu foarte îndepărtat), limba română este sortită dispariției, prin dizolvarea ei în jargoane anglofone cosmopolite.
Mi se pare important să subliniez aici cîteva lucruri care dau relief și contur acestei stări de spirit sumbre.
În primul rînd, este absolut adevărat că limba, alături de teritoriu și de cultura produsă în timp, este unul dintre elementele esențiale ale identității naționale; ea este cu atît mai importantă, cu cît reprezintă un fapt de patrimoniu imaterial, care nu poate suferi împuținări sau ciuntiri. O națiune poate să trăiască trauma pierderii de teritoriu și să rămînă mai departe o națiune. O colectivitate care își pierde însă limba strămoșilor își pierde numele și, odată cu numele, liantul necesar existenței cotidiene. Cotidianul se trăiește acum într-o altă limbă. Vreau deci să spun că importanța pe care o reprezintă limba în textura identității naționale justifică din plin sentimentul de îngrijorare apărut din ideea că limba ar putea să piară: o altă îngrijorare, pe cale de consecință, este că putem pieri ca popor.
În al doilea rînd, nu este de pus sub semnul întrebării autenticitatea stării de spirit. Îngrijorarea trebuie privită cu toată seriozitatea, iar argumentele celor care o împărtășesc trebuie analizate cu bună credință. Și asta pentru că, de fapt, ele izvorăsc dintr-un patriotism sincer și dezinteresat, așa cum este înțeles îndeobște patriotismul: atașament față de valorile naționale definitorii. Este așadar de făcut o distincție netă între ceea ce am descris pînă aici și tentativele de exploatare politică a acestui sentiment public. Astfel de tentative au existat și probabil vor mai exista. Nu trebuie să ne ocupăm însă de ele decît în măsura în care apar – și atunci pentru a le combate punctual. O memorie istorică tolerantă le poate eventual consemna pentru pitorescul lor.
În sfîrșit, în al treilea rînd, trebuie spus că această stare de spirit are precedent istoric în cultura românească și că pare a fi o cvasi-permanență a spiritului nostru public. Acest lucru ar trebui cunoscut de către toți cei care își declară îngrijorarea, pentru că avertismentul celebru că acela care își uită istoria e condamnat să o repete are aici relevanța lui: nu e prima dată cînd sentimentul de îngrijorare pentru prezentul și viitorul limbii române se manifestă în mod public. Predecesorii sînt iluștri: reprezentanții Școlii Ardelene au încercat să supună limba unui proces de relatinizare deliberată, tocmai pentru a o apăra de ceea ce ei considerau a fi eroziunea provocată de elementele nelatine de limbă. Acțiunea lor s-a continuat la mai puțin de o sută de ani distanță, în România modernă, cea a Principatelor Unite, sub oblăduirea unei instituții naționale – Academia Română. Curentul purist latinist s-a născut astfel pentru a doua oară, cu încă și mai mare forță.
Cu aceste coordonate, să încercăm acum să analizăm principalele convingeri care motivează îngrijorarea pentru prezentul și viitorul limbii române. Am amintit deja că aceste convingeri sînt două: convingerea că limba de azi este afectată de un proces de degradare și convingerea că identitatea ei este amenințată de contactul cu limba engleză.
≡
De la Revoluție încoace, limba se degradează continuu.
Aceasta este o afirmație pe care, într-o formă sau alta, o fac mulți din cei care se arată preocupați de condiția limbii române. Afirmația are un subînțeles care, cîteodată, devine susținere explicită: în timpul comunismului, calitatea limbii române era superioară.
Pentru un lingvist, aceste susțineri nu pot fi justificate prin nicio investigație științifică. O limbă nu se comportă ca bursele, care funcționează normal pentru perioade îndelungate și care cad dintr-o dată, în urma unor evenimente economice sau politice. O limbă nu este nici vreo parte a naturii, care poate fi brusc răvășită de furtuni. În sfîrșit, o limbă nu are vulnerabilitatea pe care o are un sistem socio-politic în fața revoluțiilor. Dacă putem indica natura modificărilor în limbă printr-o comparație cu fenomenele naturale, comparația ar putea fi cu mișcarea lentă a plăcilor tectonice de-a lungul a mii de ani.
Dar cei care își pun problema condiției prezente a limbii române în comparație cu trecutul apropiat nu își pun astfel de probleme. Ei vor să spună simplu că, în vreme ce acum se vorbește și se scrie prost în presă, în instituțiile politice, în social media etc., calitatea exprimării publice înainte de 1990 era superioară.
Această apreciere este categoric greșită în acea jumătate care privește comunicarea publică înainte de 1990. Una din marile performanțe ale comunismului a fost să scoată din spațiul public tot ceea ce reprezintă în principiu o comunicare publică normală: dezbaterile și deliberările (din Marea Adunare Națională – parlamentul de atunci – din partid, sau din instituții de cultură), interviurile pe temele zilei, analizele, sau prognozele: toate acestea nu existau în comunism. Multiplele forme de cenzură le înlocuiseră cu tipuri de discurs cvasi-codificate: angajamentul, autocritica, omagiul, demascarea, înfierarea (da, da, ați citit bine, tineri cititori!), excluderea, adeziunea, reabilitarea, raportul etc. Toate aceste forme de comunicare erau manifestări discursive ritualizate, inspirate de actele de comunicare din adunările de partid. Își amintesc oare cei care au trăit în epoca de aur cum vorbea primul ministru, președintele parlamentului, primarul Bucureștiului sau alți decidenți? În cîte dezbateri publice se știe că au luat cuvîntul astfel de personaje? Cum se realiza comunicarea cu masa electorală în perioada în care se pregăteau alegeri? Răspunsul la aceste întrebări este că, exceptînd silabiseala gîngăvită a președintelui de la plenare, congrese și „mari adunări populare”, despre felul cum se vorbea în public la nivel instituțional nu putem să spunem prea mult – în afară că discursul era (auto)controlat. Iar dacă vom comuta pe formele mai umile ale comunicării publice, ca să aflăm cum se vorbea acolo, vom găsi adunările oamenilor muncii, ședințele de partid și de sindicat, ședințele cu părinții etc. Nici aici lucrurile nu erau firești, pentru că, dincolo de regia asociată obligatoriu cu astfel de evenimente, trebuia ca oamenii să își însușească în alocuțiunile lor formele ritualizate de discurs despre care am amintit mai sus. Rezultatul era în cele mai multe cazuri un amestec ridicol de limbă de lemn și idiolect de toate zilele. Asta să fi fost calitatea superioară a exprimării în acele vremuri?
Trecînd acum la a doua jumătate a aprecierii pe care o analizăm aici, este limpede că ea este adevărată: în vremurile noastre, se scrie și se vorbește prost la nivel instituțional și public – cam la fel de prost ca pe vremea lui Ceaușescu, dar mult mai la vedere. Numai că această apreciere dă, fără să vrea, măsura distanței sale față de afirmația inițială mai generală: că limba însăși se degradează. Adevărul este că, în vreme ce degradarea formelor de discurs public este o realitate, despre o degradare a limbii române nici nu poate fi vorba.
Și aceasta pentru că discursul e altceva decît limba. Atunci cînd cineva construiește un discurs efectuează o serie de alegeri ale elementelor de limbă pe care le înlănțuie într-o succesiune de mesaje. Are la dispoziție pentru asta tot ceea ce a putut acumula ca vorbitor: termeni interziși și termeni permiși, termeni proprii și termeni figurați, expresii vechi, arhaice și neologice, cuvinte populare, regionale și culte, expresii de specialitate și denumiri comune, forme corecte și incorecte etc. Discursul este deci o rezultantă a acestor alegeri. De aceea, să deduci dintr-un discurs prost construit calitatea proastă a limbii înseși este un nonsens. Limba este ansamblul tuturor elementelor care permit alegerile necesare unui discurs, și dacă alegerile au fost proaste nu înseamnă că rezervorul însuși al acestor alegeri are material degradat. Desigur, se poate spune că repertoriul de elemente de limbă al unei persoane este sărac, primitiv etc. și că nu permite alegerile adecvate unei circumstanțe oarecare de comunicare. Dar aceasta arată din nou că în discuție nu e limba, ci repertoriul persoanei în cauză; ceea ce dă seama de discursul rău construit este așadar nu limba – un ansamblu vast de elemente folosite de milioane și milioane de vorbitori pe zi –, ci acea parte din limbă însușită de persoana în cauză.
Și cu aceasta atingem ultima fațetă a problemei. Că există vorbitori neinstruiți este un adevăr incontestabil. Ei sînt adevărații responsabili pentru discursurile prost construite, iar eforturile educaționale trebuie să fie desigur în direcția reducerii numărului lor. Problema reală (și fără rezolvare în momentul de față) este însă că mult prea des această categorie de vorbitori apare și chiar monopolizează comunicarea publică și instituțională. Dar aceasta nu mai este o problemă de limbă, ci de management al comunicării publice, adică de criterii de selecție a actorilor din scena publică, de standarde adoptate de către formatele comunicaționale și de formare a actorilor înșiși. Dacă vom înțelege acest lucru, vom înceta să ne îngrijorăm de starea limbii și va trebui să întrebăm ce se întîmplă cu toți acești factori ai producerii discursului public, din moment ce acest discurs este în suferință.
≡
Identitatea limbii române este amenințată de contactul cu limba engleză.
Este o realitate indiscutabilă că după 1990 engleza a devenit principala limbă cu care se întîlnește în spațiul public limba română. Forma principală în care prezența limbii engleze este resimțită în acest spațiu sînt anglicismele, adică acele cuvinte și expresii împrumutate în română din engleză.
Prezența anglicismelor este criticată pentru motivul că adoptarea lor de către diverși vorbitori se face într-un mod necritic. Mai mult, se apreciază că, odată adoptate, anglicismele devin un pericol pentru identitatea limbii române.
Aceia care spun că există prea multe anglicisme adoptate fără justificare nu sînt numai vorbitori obișnuiți, ci, uneori, și lingviști. Evaluarea că anglicismele sînt adoptate necritic este justificată de ei prin recursul la distincția împrumuturi de lux / împrumuturi necesare. Un împrumut necesar este un cuvînt adoptat pentru că ne lipsesc expresia și noțiunea pentru un anumit lucru. Într-o astfel de situație s-ar afla de exemplu cuvintele hardware și software din terminologia informatică. Un împrumut de lux însă este un cuvînt preluat fără o astfel de justificare. De ce, de exemplu, să mai fi împrumutat termenul computer din moment ce în română dispuneam deja de un cuvînt cu structură lexicală similară, calculator, care se referea la același lucru?
Problema cu distincția lux-necesitate este că dacă este folosită normativ ajunge să pună sub semnul întrebării sinonime din limba română atît de puternic înrădăcinate, încît nimeni nu se mai gîndește că perechile sau tripletele s-au format pe calea împrumuturilor așa-zise de lux: de exemplu, româna avea substantivul timp, dar l-a achiziționat și pe vreme de la slavi. Româna avea numele nea, dar a mai preluat nu numai pe zăpadă, ci și pe omăt. Româna avea și termenul latin cuvînt, dar a apărut și sinonimul slav vorbă. Lecția este destul de transparentă: cînd un termen nou apare în limbă și dublează un termen preexistent cu aceeași semnificație, nimeni nu poate să decidă dacă distincția necesitate-lux poate fi pertinentă în interzicerea lui; și asta pentru că s-a creat o situație nouă, inexistentă pînă atunci: un contact lingvistic mai strîns cu o anumită limbă. Dintr-un astfel de contact pătrund în limbă cuvinte, tot așa cum în vadul unui rîu apare după o ploaie puternică apa unui torent născut din acea ploaie, dar care dispare cînd ploaia încetează.
În fața unor asemenea fenomene socio-lingvistice, distincția lux-necesitate nu servește niciunei selecții raționale a cuvintelor; totul rămîne a fi hotărît prin sistemul lexico-semantic al limbii care primește noul torent de cuvinte. Adică prin ceva aflat în afara voinței vorbitorilor. Sistemul lexico-semantic decide dacă seriile sinonimice formate sînt viabile: și astfel zeci de sinonime care au dublat cîndva cuvinte deja existente în română au ieșit din uz (grecismele din neogreacă, turcismele, multe franțuzisme), sau dimpotrivă s-au menținut (cum a fost cazul altor franțuzisme). Cînd sinonimele s-au menținut, efectul semantic a fost binefăcător, căci o limbă cu sinonimie bogată este o limbă a nuanțelor și deci a posibilităților multiple de exprimare a ideilor.
Nu știu cum s-ar putea susține nici ideea că anglicismele prin numărul lor mare primejduiesc identitatea romanică a limbii române. Simpla existență a unui număr mare de cuvinte de altă origine decît originea latină sau romanică nu este decisivă pentru ca româna să fie declarată alterată în datele ei genetice. De exemplu, nefericita limba română din Moldova ex-sovietică nu a încetat să fie limba română, deși lexicul ei este masiv rusificat. Atît acolo, cît și în cazul limbii române de dincoace de Prut a existat un factor de prezervare a identității și el a fost adaptarea împrumuturilor la tipare morfologice (declinare și conjugare). Aceste tipare sînt de origine latină. Prin urmare, termenii împrumutați (de exemplu body-guard) suferă procese de naturalizare lingvistică prin morfologie (la nume: primesc plural, intră în categoria genului, se articulează, cunosc flexiune cazuală). În urma unui astfel de proces, un cuvînt nu mai este englezesc decît prin origini: cetățenia lui cea nouă este românească.
Un cuvînt acum de încheiere într-o discuție care oricum nu se va încheia: am încercat aici să arăt că îngrijorarea față de condiția limbii române de azi, deși nobilă, își are originea în opinii, nu în fapte. Ar trebui să fim conștienți că limba română, ca de altfel orice limbă vie și funcțională din contemporaneitate, este o forță colosală, care transgresează toate bunele noastre intenții în ceea ce o privește. Forța ei rezultă din energiile însumate ale tuturor vorbitorilor ei, cei de azi și cei care nu mai sînt. Această perspectivă nu este o invitație să ne dezinteresăm de limba română, ci să ne concentrăm asupra discursurilor născute din materia ei. Păstrînd atenția trează și sancționînd derapajele publice de discurs vom contribui într-un mod nespectaculos, dar eficient la îmbunătățirea comunicării în jurul nostru.
Articol publicat în INFINITEZIMAL 18 | puncte de echilibru (2022)
