Puncte de echilibru. Din 1990 până azi [Muzică]

Sergiu Celibidache la București
cu Filarmonica din München, 1990

Memoria afectivă a membrilor Filarmonicii, a presei și publicului bucureștean plasează într-un prim-plan incontestabil prezențele lui Sergiu Celibidache la Filarmonica bucureșteană, în 27-29 ianuarie, apoi 24-29 mai 1978 și 16-20 ianuarie 1979. Oferind cu generozitate multiple seri de concert într-un Ateneu mereu neîncăpător, repetiții deschise publicului, Celibidache electrizează deopotrivă pe interpreți și pe melomani, care vor evoca multe decenii aceste vizite și se vor încărca de o emoție sporită în 1990, când dirijorul descinde împreună cu Filarmonica din München într-un București al speranțelor post-comuniste. Organizarea acestui moment i se datorează într-o mare măsură lui Dan Grigore – numit director al Filarmonicii din București în ianuarie 1990, de către primul ministru postrevoluționar al culturii, Andrei Pleșu. Acele concerte din 14, 15, 16, 17 februarie cu Filarmonica din München sub bagheta lui Celibidache propun două programe diferite: unul cu Verdi, Uvertura la Forța destinului, Don Juan de Richard Strauss și Simfonia I de Brahms, celălalt cu Simfonia a VII-a de Bruckner. Concertele, precedate de repetiții cu public, fapt rarisim în tradiția instituției de concert simfonic, marchează nu doar evenimentele propriu-zise de spectacol, dar parcurg un proces de gândire fenomenologică a partiturii muzicale, deschis melomanilor la o intensitate a problemei adevărului în muzică probabil că nemaiîntâlnită.

Prestigiu profesional: maxim
Unda de șoc culturală: antrenarea masivă a publicului de cultură latent
Public: audiență completă

∞

Capricci et Ragas – Concert pentru vioară și ansamblu de soliști
de Aurel Stroe, 1990

Opus genial și vizionar, ilustrează în cel mai înalt grad gândirea autorului, prin alternanța între două structuri paradigmatice incomensurabile: Paganiniana (structuri de virtuozitate violonistică, provenite din capriciile lui Paganini) și Écoute fine (structuri microtonale ce simulează sonoritățile raga-urile muzicii nord-indiene). Ceea ce reușește aici Aurel Stroe este realizarea unor punți între două lumi sonore impermeabile, care totuși își găsesc un numitor comun în instrumentul solist. Atât din punct de vedere conceptual, cât și ca realizare artistică, lucrarea atinge nivelul sublimului, rămânând în memoria ascultătorului prin câteva însușiri: bizareria, nonconformismul și autenticitatea.

Prestigiu profesional: maxim
Unda de șoc culturală: influență asupra tinerilor compozitori români
Public: audiență de nișă

∞

Festivalul Internațional George Enescu
începând cu 1991

Festivalul George Enescu de muzică clasică și contemporană devine după 1991 un eveniment copleșitor, în care cele mai importante formații muzicale din lume și cei mai valoroși muzicieni stau, câte patru sau șase săptămâni, în București. Bineînțeles că nu stau, sunt în alergare și, odată cu ei, publicul își întețește prezența de la cele trei concerte simfonice săptămânale ale stagiunii curente la alergarea beatificată, zilnică, între sălile de concert ale festivalului. Și astfel, ponderea acestui public, probabil infimă, capătă acum evidența unui punct de echilibru sensibil în lumea românească de azi.

Prestigiu profesional: unul dintre cele mai importante festivaluri de gen din lume
Unda de șoc culturală: improbabilă
Public: audiență mare

∞

Festivalul Săptămâna Internațională a Muzicii Noi
începând cu 1991

Festivalul Săptămâna Internațională a Muzicii Noi (SIMN) a fost fondat de către compozitorul Ștefan Niculescu, cel care a formulat și impregnat cu personalitatea sa primii ani de existență ai festivalului. În mod tradițional, SIMN este organizat de către Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, împreună cu Radio România și Universitatea Națională de Muzică din București, două instituții co-organizatoare încă de la prima ediție.
În timp, SIMN s-a dezvoltat – de la un festival centrat pe ideea de recuperare a valorilor modernismului secolului al XX-lea – într-o agora vitală, în care piața ideilor internaționale contemporane este adusă în prim-plan, în acest cadru fiind integrați deopotrivă compozitori și interpreți, ansambluri de muzică de cameră și orchestre, filarmonici și opere, coruri și soliști. Totodată, deschiderea SIMN la ideile noi și mai vechi, reintegrarea creatorilor marginali, asigurarea unor platforme concertistice în care repertoriul modernismului moderat se împletește cu cel al modernismului radical, cu postmodernismul și experimentalismul, dar și cu tradiția, toate acestea asigură festivalului o deschidere culturală bazată pe o mentalitate holistă, integratoare și generoasă, oferind diferiților actanți posibilitatea de a dialoga și de a se completa reciproc, întru îmbogățirea permanent creatoare a rezervorului muzicii noi.

Prestigiu profesional: cel mai important festival de muzică nouă din zonă
Unda de șoc culturală: antrenarea masivă a publicului de cultură latent
Public: audiență mare

∞

Psalm 1993 pentru orchestră
de Anatol Vieru, 1993

Miniatură orchestrală enigmatică ce pornește de la patru agregate acordice (trei acorduri consonante și unul disonant) care se reiau într-o spirală rotativă, asemenea unei „ciaccone dezagregate”, piesa are o expresie stranie, plasată într-un limb imaginar interior, în care meditația etică și religioasă se conjugă cu căutarea permanentă a unui răspuns care nu vine niciodată. Interogație muzicală curioasă și imponderabilă, Psalm 1993 constituie o piesă simfonică totodată liniștită și incomodă, ca o surdă durere de dinți.

Prestigiu profesional: maxim
Unda de șoc culturală: influență asupra tinerilor compozitori români
Public: audiență de nișă

∞

Mandala – cu o polifonie de Antonio Lotti
de Aurel Stroe, 1997

Aurel Stroe răsucește pe toate părțile istoria muzicii, ascunzișurile și cotloanele ei, reevaluând detaliile uitate, evidențiind paradoxurile, apropiind contrastele și colecționând bizarerii, excese și rarități. Suprapunerile absurde ale lui Ives, coralele de școală, intenționat inepte ale lui Satie, madrigalele lui Gesualdo văzute ca bifurcații intenționale, polifoniile canonice anamorfotice, tăcerea ca „privire în hău”, aglomerările în formă de „avalanșă de zăpadă”, recurențele exacte sau libere, imaginate ca mandală cu miez stilistic neomogen, stazele lungi și împietrite sunt elemente definitorii ale unui mod de a compune ce s-ar putea numi compoziție de idei.
Scrisă pentru orchestră simfonică mare, Mandala lui Aurel Stroe se articulează într-o formă de palindrom imperfect, având la mijloc – pe post de Budda – un citat dintr-un Crucifixus al compozitorului venețian Antonio Lotti, care a trăit între 1667 și 1740. Stranietatea acestei lucrări și totodată perfecțiunea concepției și realizării sale componistice o recomandă pentru a fi reținută de către posteritate. Întru câtva ermetică la suprafață, dar mustind de sensuri încifrate, este asemenea unei pietre prețioase ale cărei reflexe nu se dezvăluie imediat, ci trebuie cercetate cu luare-aminte în diferite lumini și obscurități, pe baza unor audiții repetate. Simbolistica mandalei și forța ei sunt surprinse cu mare dibăcie tehnică și expresivă, iar forma de ansamblu se relevă cu răbdare, în timp, acumulându-se în adâncul nostru ca într-o clepsidră din ce în ce mai grea de sens.

Prestigiu profesional: maxim
Unda de șoc culturală: influență asupra tinerilor compozitori români
Public: audiență de nișă

∞

Grana op. 101 pentru orchestră
de Dan Dediu, 2003

Opus labirintic, în patru părţi, Grana (culoarea sângelui) realizează o sinteză între simfonie, poem simfonic și suită, combinând umorul cu dramatismul, liricul cu grotescul, spiritul de geometrie cu cel de finețe. Își are originea într-o idee narativă simplă: expunerea aceleiaşi poveşti din patru puncte de vedere diferite (transpune în plan muzical ideea romanului Cronica unei morţi anunţate de Gabriel Garcia Marquez). Începe cu finalul (1. Finale appassionato), apoi povesteşte raţional, mecanic traseul întâmplărilor sonore (2. Meccanismi – Cancrizans-Études), reia acelaşi lucru într-un mod visceral (Double – Viscerale), pentru ca o ultimă secţiune să rezume succint întreaga aventură (Double-Double: Promenade avec „Finale appassionato” vu d’avion). Structurile muzicale inițiale sunt irigate de o complexă reţea de armonii care unifică cele patru părţi. Jocurile de mecanisme recurente din partea a doua aduc ideea unei forme muzicale non-retrogradabile, iar finalul cu care începe lucrarea impune conceptul unei forme circulare.

Prestigiu profesional: maxim
Unda de șoc culturală: improbabilă
Public: audiență de nișă

∞

Pomenire – un Requiem românesc
de Ștefan Niculescu, 2008

Sfericitatea, luminiscența și claritatea muzicii lui Niculescu se datorează unui fior religios autentic, care îi conferă greutate ontologică, sacralitate și seriozitate, caracteristici manifestate în plan muzical prin tehnici componistice proprii: tăietură formală clară, înlănțuită, în care cochetează parțial și cu tehnica spectrală, sincronia ca formă eterofonică, unisonul ca strategie componistică soteriologică, complexe mixturi armonice, precum și paradoxale corale inframelodice. În acest fel, muzica lui Ștefan Niculescu poate fi asimilată unei muzici a litosferei, cu vulcani și prăpăstii sonore ce configurează o tectonică a sufletului, o rugăciune împietrită plutind între cer și pământ, cu o forță psihică subiacentă izbitoare și izbăvitoare, după cum ne este revelată de ultimul său opus, Pomenire – Un Requiem românesc (2007), ecou gemelar al Requiemului polonez (1984) de Krzysztof Penderecki. Lucrare monumentală și impresionantă prin profunzimea disperării mute pe care o exprimă cu ajutorul unui material muzical despovărat de orice ornament, Pomenire – Un Requiem românesc ne proiectează la baza existenței noastre de muritori, cu o luciditate și o aproape înspăimântătoare economie de mijloace.

Prestigiu profesional: maxim
Unda de șoc culturală: improbabilă
Public: audiență de nișă

∞

Cartea orelor
de Octavian Nemescu, 1990-2020

Epocală epopee sonoră, Cartea orelor este un ambițios monument muzical al ultimelor decenii. Cele douăzeci şi patru de piese ale ciclului au în comun câteva elemente de vocabular specifice, vocabule sonore fetişizate de către autor şi folosite drept simboluri de ethos, în baza unui extensiv program ritualist-şamanic personal: trisonurile tonale (major, minor, micşorat şi mărit), pulsaţia, pauza. Acestea constituie fundaţia edificării fiecărei forme extinse a acestui ciclu, în care pariul central îl constituie implozia dicibilului în tăcere şi plasarea receptorului într-un timp subiectiv mitic. Asumând o anumită formă de conceptualism, această manieră de compoziţie este una originală şi convingătoare, atât prin folosirea plenară a mijloacelor şi ideilor componistice, cât şi prin realizarea lor temporală, excesivă şi percutantă.

Prestigiu profesional: maxim
Unda de șoc culturală: improbabilă
Public: audiență de nișă

Selecția completă a apărut în INFINITEZIMAL 18 (2022)