MARȚI*: În mod natural

În mod natural, nu există actualitate despre care trebuie să vorbești. În mod natural, dacă poți să ajungi la natura asta, te așezi în fața claviaturii, începi să plângi și îi întrebi pe membrii orchestrei: „Dar voi pe mine mă iubiți?” În mod natural, membrii orchestrei râd și câțiva dintre ei spun da, și așa și este.

Însă întrebarea este ce face astăzi Leipzig cu SânGhermanie Paris. Dacă nu se vor pune zgomote false de tribună, or să se audă strigătele celor de pe bancă, adică ale lui Edinson Cavani și ale preparatorilor fizici din echipa orașului marelui organist și cantor de la Sfântul Thomas. E frumos să auzi teroarea minuțioasă țâșnind din gâtlejurile unor oameni care au pus la cale spațiul de înjunghiat. De ce huruitul iubitorilor tradiționali de fotbal când avem urgența științifică a profesioniștilor? Un fotbal preparat cu strigăte în liniște e mult mai pasionat. Între timp, regizorul de sunet al stadionului și-a pus la îndemână și butonul cu huiduieli.

Dacă aș fi director de teatru aș începe stagiunea din toamna anului 2020 respectând orarul strict al repertoriului de spectacole și le-aș spune actorilor că vor ști acum, pentru prima dată, să împletească intens libertatea și rigoarea. Ei ar juca toate spectacolele de seară cu seară, la ora șapte, în sălile fără spectatori. Spectatorii, mirați de această ciudățenie, s-ar strânge la început în câteva grupuri timide în fața teatrului, s-ar întreba ce se întâmplă, de ce se joacă totuși spectacolele, pentru cine se joacă ele totuși. La sfârșitul spectacolului, actorii ar ieși unul câte unul pe poarta laterală a teatrului, iar spectatorii de pe stradă i-ar privi tulburați și s-ar întreba ce s-a întâmplat acolo. În fiecare seară s-ar aduna tot mai mulți și ar începe să privească clădirea teatrului ca și cum și-ar dori să fie transparentă și să vadă ce se întâmplă înăuntru. Iar în clădirea teatrului se joacă spectacolul serii în fața sălii goale. „Spuneți-ne, ce se întâmplă în teatru?” i-ar întreba spectatorii, după un timp, pe actorii care ies pe poarta laterală. „Am avut spectacol” ar răspunde actorii. „Ce spectacol?” ar întreba spectatorii. „Spectacolul din program. Directorul teatrului ne-a spus că trebuie să ne facem meseria.” Și spectatorii ar zice: „Pentru cine ați jucat spectacolul din seara asta?” „Directorul de teatru ne-a spus că dacă vom continua să jucăm spectacolele noastre din program vom simți că suntem mai liberi și mai exacți și că nu avem niciun motiv să încetăm să ne mai facem meseria nici dacă ne-o facem în singurătate. Dimpotrivă, o să fim mai atenți și mai neliniștiți.” Atunci spectatorii, zâmbind, ar întreba: „Și, cum v-a ieșit în seara asta?” „Nu știm, pentru că deja spectacolul a început să devină altceva decât era și de-abia așteptăm să îl jucăm mâine.” „O să le putem vedea și noi cândva, spectacolele voastre?” ar întreba spectatorii care dădeau ocol teatrului ca într-o procesiune de Paște în jurul bisericii. „Noi așa am sperat la început, dar directorul de teatru ne-a spus că asta va rămâne o taină.” De atunci încolo în teatru se vor mai fi jucat Timon din Atena, Căsătoria, Coada, In Forest Dark and Deep, Treapta a noua, UFO, Visul unei nopți de vară, Frații Dropcinski și multe altele, și va fi rămas obiceiul acesta ca în fiecare seară la ora șapte publicul să înconjoare teatrul timp de două ore, două ore jumătate, până la sfârșitul spectacolului și să-i aștepte pe actori la sfârșit, ieșind pe poarta laterală, ca să-i întrebe: „Și, cum v-a ieșit în seara asta?” Spectatorii, deja de foarte multă vreme, nu vor mai fi vrând să audă mai mult decât acest răspuns: „Abia aștept să-l joc mâine”.

 

 

 

*de acum încolo

Share Button

Leave a Reply