27 martie
Acum trebuie să ne pese zilnic de politică din cauza barbariei reprezentative. A fi reprezentat nu e o catastrofă comună? (Așa cred și eu.)
Sau niște noi?! La fel de înspăimântător pentru alte reprezentativități – mult mai mari, la fel de înspăimântătoare. Politicianul nu poate fi decât o specie eminamente invizibilă și necuprinzătoare, asemeni banului, un profesionist al prezenței vide, un nimeni automatic și virtuoz, capabil să poarte, în sferele administrației, în chip neutru, o intenție civilă care să perpetueze libertățile, în acord cu celelalte. Atât: fără nici un adaos de expresivitate și fără amestecul de umori și de idiosincrazii pe care cetățeanul singular are tot dreptul să și le manifeste – desigur că tot în apărarea libertăților.
Acum, însă, trebuie să ne pese zilnic de politică din cauza figurilor reprezentative, tot mai funest reprezentative, și din cauza funestei legitimități de a fi reprezentat.
Și-atunci, în vacarmul reprezentativității (de azi), nu ai cum să nu arăți și un patos al neutralității, al surdinei, al abținerii și al neincorporării sub un stindard al opiniei. Tocmai acum, când e mai tulbure istoria? Da, tocmai acum. E adesea foarte civic să dezertezi din câmpul de bătaie al opiniei: a nu te pricepe să ai opinie despre orice e nu doar o libertate, dar și o demnitate cetățenească rarisimă; dar mai ales să refuzi să ți se atribuie o problemă de care în mod real ești străin, sau de vocabularul căreia îți face plăcere să te ții la distanță. Și, tocmai că de cele mai multe ori așa se întâmplă, ți se atribuie.
2 aprilie
Regizorul ucrainean Andriy Zholdak a bruscat o actriță în pauza premierei spectacolului Rosmersholm de Ibsen la Teatrul Maghiar din Cluj. Cuiva din teatru i s-a părut că momentul a fost atât de violent încât a sunat la 112 și a chemat poliția. Desigur că amănuntele contează foarte mult. Dar contează ele cu adevărat? A doua zi, o parte a trupei de actori ai teatrului a semnat un protest împotriva… etc. Violență, respect, inacceptabil, da.
Andriy Zholdak e un regizor prodigios și copilăros, feroce, demăsurat în orice act artistic, insuportabil, autor de capodopere și de eșecuri catastrofice. Sunt știute, și niciodată știute metodele lui de lucru, scurt-circuitele violente pe care le produce actorilor: cu metodă, dar imprevizibile, dure, umilitoare uneori, șocuri de „trezire”. Intolerabile pentru unii actori, fecunde pentru alții – actori care știu (din când în când) că meseria lor este act de prezență necondiționată, experiență, disponibilitate absolută.
Să acceptăm că gestul regizorului a fost inacceptabil. Inacceptabil în care regim de experiență pentru actori și oameni de teatru? Ca slujitori ai Thaliei, așa cum se apelează ei la festivitățile de gratulări? Ca profesori de civism? Ca practicieni ai „sacrificiului” de sine, cum tot ei își califică meseria? Dar, înlăuntrul experiențelor ultime pe care actorii pretind că le trăiesc seară de seară, în teatru, nu cumva ar trebui sunat din 5 în 5 minute la 112? În Richard III, de exemplu, de câte ori ar trebui sunat la 112? Cu veninoșii insidioși din Cehov, trăiți și ei sacrificial, cum trebuie procedat? Pentru Rosmersholm ce ong-uri ar fi responsabile cu atrocitățile îndurate de om? Dar la spectacolele interesante care distribuie otravă și trimit acasă oameni nefericiți, profund nefericiți, n-ar trebui apelată Agenția de Protecție a Consumatorului?
4 aprilie
La mitingul florăreselor s-a scandat „Vrem avize”.
11 aprilie
La postul maghiar DunaTv apare o ștampilă publicitară cu următoarele cuvinte: Opriți Bruxelles-ul.
19 aprilie
Nu doar la postul de televiziune Duna, dar în Budapesta, și probabil în toată Ungaria sunt puse afișe cu: Opriți Bruxelles-ul.
20 mai
Ieri a început Art Safari, târgul anual de artă, și mâine se termină Festivalul Internațional de Poezie de la București.
Poezia, artele vizuale, două fenomene perfect simetrice. In-pecabile.
Eșecul în poezie și în artele vizuale a devenit o imposibilitate efectivă. Modalitățile ambelor sunt irecuzabile. În poezie – regurgitarea continuă de viață otrăvită. În artele vizuale, la fel. Din ambele puncte de observație a lumii, arta a devenit tabloidă. Practic, nu poți da greș, fiecare act funcționează ca denunț, iar denunțul este alibiul civil al artei. In-pecabil. În poezie nu poți da greș cât timp faci narațiune. În artele vizuale nu poți da greș câtă vreme pui la lucru ready-made-ul. În poezie nu greșești dacă arăți simțurile în naufragiu. În artele vizuale nu poți greși dacă faci protest social. În poezie nu greșești dacă te întrebuințezi de perorație (bulimia de senzații) ca echivalent retoric al căderii. În artele vizuale nu greșești dacă faci instalație (ca echivalent retoric al caricaturii tabloide). Poezia se pune sub protecția sociologiei sentimentale. Artele vizuale se pun sub protecția curatoriatului (sociologia sentimentală și documentară). În cazul artelor vizuale, textul curatorial le-a înghițit cu totul inima. Luate separat și împreună, poezia și artele vizuale trebuie considerate azi ca subspecii ale jurnalismului militant și de divertisment. (În oglindă cu tradiția teatrului brechtian politic și de divertisment. Mai precis: de divertisment întrucât politic.)
Poezia și artele vizuale îndeplinesc azi criteriile spiritului tabloid și angajat: sentimentalismul și antisentimentalismul, sau ura față de prodigios; urâțenia calibrată ideologic, complicitatea glandulară, grotescul, sarcasmul, argoul, lubricul, grimasa, și, în toate, bineînțeles, chemarea la umanitatea iretruvabilă. Deci n-ai cum să greșești.
24 mai
Curatoriatul și instalația sunt un nod crucial etic al lumii în care trăim. Un amestec de avocatură ideologică și sentimentală cu materiale de construcție călite bibliografic (și purtând specificația: urât), îndesate cu „memorie” și cu dojeni civile. Orice expunere în acest regim își conține preelocvența ei curatorială, dietetică, curativă, depurativă. Artă cu sedativul în plic. Acest pact civil dintre curator și asamblatorul de obiecte sugrumă insidios și sfârșește prin a asasina arta abstractă. Numai cu asta, numai și numai cu asta se ocupă curatoriatul și instalația: cu asasinarea artei abstracte.
Iar demagogia trebuie numărată printre categoriile estetice.
27 mai
Noul Twin Peaks, după 20 de ani. Ca o uriașă instalație video maniacală și redundantă.
29 mai
Presa occidentală (generalizare!) le reproșează Festivalului și juriului de la Cannes din acest an atâta „vanitate burgheză”, în detrimentul crizei refugiaților. Poate că filmul lui Östlund (despre curatoriat!) e prost, dar alegerea juriului (prezidat de Almódovar) e bună.
31 mai
Libertatea de a circula. Iar se închide circulaţia pe Calea Victoriei, „pentru un eveniment cultural”. Şi se dă muzica mai tare. Libertatea de a tăcea.
7 iunie
Se discută aprig în jurul unei cărți benigne, coordonate de un scriitor și o scriitoare – despre cum ar citi, se pare, bărbații cărțile femeilor (da’ chiar, cum?). Comisia de cenzură a tinerilor stângaci denunță misoginismul anumitor texte din volum, reveria retrogradă și anacronică a altora, precum și neracordarea la ultimele bibliografii în materie de studii culturale și de gen. Câteva autoare regretă chiar participarea la volum („Eu am crezut că această carte va fi totuși feministă”) și pornesc la atac pe multiple fronturi, căci „când ești femeie ești pusă la îndoială de o mie de ori”. Alte voci îi somează pe coordonatori să se apere. Victimele reclamă dreptul de a fi fost avertizate. Coperta este totuși foarte urâtă; întrebarea din titlu, inexistentă.
Iar „feminitate” se dovedește a fi un cuvânt misogin.
8 iunie
A venit în România Alain Delon și se pare că a făcut impresie proastă. Pentru că a vorbit pe limba altei istorii. Nu a vorbit pe limba unei istorii mai rele, mai opresive, mai nedrepte, mai inechitabile, mai neatentă la drepturi și libertăți decât a noastră, ci a vorbit pur și simplu pe limba altei istorii. Și a făcut impresie proastă.
15 iunie
Se constată că în listele cu recomandări de lectură pentru vacanță din autori români nu se regăsește nici o scriitoare, dar nici una. Acest lucru înseamnă ceva și nu poate fi decât un si mptom. Acest lucru trebuie remediat, căci „unele chiar scriu și bine” (amenință o feministă).
29 iunie
Un profet de la o televizune renumită de scurgere a zis că doarme puțin și că în curând va trece la un alt nivel. Alt nivel înseamnă că nu mulți vor scăpa de revanșa lui. Și a ilustrat cuvântul revanșă cu câteva imagini din filme americane.
3 iulie
La un campionat mondial de fotbal, de rang mai mic, a fost introdus arbitrajul video. Vis deja vechi al istericilor de pe băncile tehnice ale echipelor și al scandalagiilor din presă care, odată cu introducerea arbitrajului video, se vor trezi că și-au mai pierdut un prilej de scandal. Cu introducerea arbitrajului video, însă, la fotbal, după ce a fost introdus în rugby și la tenis, se pierde ceva extrem de prețios în sport: noțiunea de fair-play, cultivarea lui. Premisa e complet falsă: că arbitrul greșește. Și ce dacă arbitrul greșește? Înlăturarea greșelii de arbitraj din partea arbitrului subiectiv, cu trup angajat într-un efort la fel de sportiv, e un câștig iluzoriu: această curățire nu va schimba raportul de forțe din teren. În schimb, arbitrajul video observă infracțiunile ascunse, simulările, trișeriile discrete, și astfel jucătorii vor fi deconspirați de camera video ca hoții de bănci, ceea ce e umilitor pentru un sportiv. Iar fotbalul devine din ce în ce mai mult un spațiu de supraveghere penală, unde fair-play-ul nu-și mai are rostul. Pentru că fair-play nu înseamnă numai jocul corect. Nu înseamnă numai să te autodenunți când știi că îți defavorizezi adversarul pe nedrept, sau pur și simplu să accepți decizia corectă a arbitrului dacă e împotriva ta. Fair-play înseamnă să accepți orice decizie a arbitrului, chiar dacă aparent sau cu adevărat nedreaptă. Așa se pare că înțelegeau jocul sportivii în epoci în care rechizitoriul video nu era cu putință, în fotbal și mai ales în rugby. Arbitrul era acolo, o fatalitate dinlăuntrul jocului, nu un dosar de probe criminalistice. Făcea parte din chiar spiritul acestor sporturi, să nu reclami nimic, ci să joci! De acum, lucrul acesta nu se va învăța în sport. Într-o societate oricum tribunalizată până la amețeală.
13 iulie
Amintirile din copilărie sunt singura temă a prozei românești nouăzeciste, douămiiste, douămiiste și-o zecime. Profesionist vorbind, nu sunt chiar singura temă. Dacă așa stau lucrurile, și amintirile din copilărie nu sunt singura temă a prozei românești nouăzeciste, douămiiste, douămiiste și-o zecime, atunci trebuie spus următorul lucru: amintirile din copilărie nu sunt singura temă, ci sunt chiar singura singura singura, dar chiar singura, singura de tot temă a prozei românești nouăzeciste, douămiiste, douămiiste și-o zecime. Și se poate demonstra că nu-i chiar așa, că nu e singura. Deci e singura.
Textul complet a apărut în INFINITEZIMAL 9/2017
