* extrase *
3 ianuarie 1997
Ieri am terminat de orchestrat Notturna, partea a II-a din Concertul pentru vioară și orchestră. Mai am în plan: de terminat Sonatina surrealissima pentru clarinet solo; de început opera pe libretul lui Ernst; de structurat oratoriul Amores; de scris piesa pe o variațiune de Paganini din Capriciul nr. 24.
Ideea de proiect pentru NEC, care trebuie apoi cercetată amănunțit, aici doar o eboșe intuitivă:
Estetica imaginarului muzical neconvențional
1. Estetica simulării (distanța, aproapele-departele, vizualul)
2. Estetica violenței
3. Estetica limitelor sonore (tăcerea, zgomotul)
4. Estetica paradoxului (forte consordina, expresiv inexpresiv, non vibrato)
5. Estetica fragmentului (simultan, succesiv)
6. Estetica comentariului
7. Estetica ciclurilor naturale (ciclurile anotimpurilor, diurn-nocturn – serenada, Vivaldi, Haydn)
8. Estetica râsului și plânsului
4 ianuarie 1997
O muzică scrisă cu bucurie, pentru bucurie, așa ar trebui să fie scrisă o muzică în ziua de azi.
[…]
10 ianuarie 1997
Citesc Orbitor. Aripa stângă de Cărtărescu. O proză profundă și poetică.
Ideea unei opere în care personajele feminine sunt bărbați, iar cele masculine – femei. Operă parodie!
20 ianuarie 1997
O operă de cameră – Pagliaccissimo – ce merge în paralel cu un film sau cu o operă tradițională. Muzica va fi gândită ca suprapunere peste opera comentată. Sau, o altă operă ce deschide un univers care, la rândul lui, face parte din alt univers, și așa mai departe. Operă în formă de Zoom stilistic.
22 ianuarie 1997
Mi-a venit ideea de a transforma Stabat Mater pentru cor a cappella op. 52 într-un oratoriu concertant pentru soliști (SATB), cor mixt, pian concertant obligat și orchestră mare.
Am scris deja nouă preludii din cele 12 din Levantiques op. 64. Va trebui, cumva, să termin și fuga din Sonatina surrealissima, zilele acestea.
Corul de deschidere al operei Die schwarze Tödin va fi Trinklied aus dem 16. Jahrhundert, transpus de la cor de bărbați pentru cor mixt, iar cel de sfârșit va putea fi Grab und Mond (la fel, transpus).
25 ianuarie 1997
Fiecare imagine sonoră inedită trebuie plasată într-un context care o poate propulsa ca pregnență perceptivă. Ea trebuie inserată fie într-un context tradițional, care va servi drept fundal noutății expresiei, fie la începutul lucrării, căci va apărea pe un teren virgin, încă neinfluențat de vreo altă lume sonoră. Începutul trebuie întotdeauna să capteze atenția, pentru a putea fi posibilă apoi edificarea unui discurs sonor coerent (un fel de captatio benevolentiae).
Spiritul critic în compoziție este născător de evoluție spirituală, însemnând creștere în intensitate și profunzime a conceptelor sonore. Întrebarea de bază ar fi: „S-ar fi putut și altfel? Dacă da, cum anume?” Același gând poate fi exprimat mai bine sau mai prost. Revenirea asupra unui gând sonor îl poate potența sau îl poate distruge. Problema este de cât și când se revine, pentru a nu transforma gândul inițial într-un alt gând.
29 ianuarie 1997
Din 1 februarie mă voi apuca să scriu particela la „Die schwarze Tödin”, apoi piesa pentru oboi și orgă (Aria gotica e Fuga cathoptrica) și Kammerkonzert pentru Archaeus. În paralel, să compilez câte ceva pentru muzica de scenă la piesa lui Ionesco, Ucigaș fără simbrie, pe care Cristi Popescu o va pune în scenă la teatrul din Craiova la începutul lui martie.
La Foucault și Deleuze este extraordinară profunzimea epidermică a gândirii (La profondeur, c’est la peau). La fel, adevărul nu este privit ca ceva ce preexistă și trebuie descoperit, ci ca ceva ce trebuie creat.
[…]
3 februarie 1997
Re-teatralizarea imaginară a unei muzici sau „punerea în scenă” a ei la nivelul gestului dramatic implicat oferă o metodă de a sonda profunzimea și substanța acelei muzici.
Analiza muzicală trebuie să devină o analitică în sens filosofic, rezultatele pe care le obține la suprafață fiind obligatoriu continuate conceptual. Orice observație analitică va putea fi trecută în concept. Analitica muzicală va trebui să inventeze concepte noi, să înceteze de a mai gândi într-o manieră esențialistă și să perceapă evenimentul în contextul deconstruit al terminologiei de specialitate. Poate că o recitire a lui Bergson, Marcel, Deleuze, Foucault, Jankélévitch ar putea aduce o lumină în acest sens.
Metoda re-teatralizării unei muzici poate fi un demers analitic profund și inedit. O compoziție realmente novatoare, ca act totalizator, poate fi făcută numai printr-o clarificare mai întâi critică și apoi re-omogenizată. O critică a retoricii modernismelor și post-modernismelor, apoi o deschidere a intervalului redevenit astfel eterogen, și o încercare de reomogenizare epidermică și nu esențialistă.
De dezvoltat în studiu ramificațiile ideii noului ca re-învechire. De aici pornește și ideea omogenizării unui interval neomogen (eterogen) ca invenție, creare de coerență. Coerența se înțelege nu ca fluidizare (pentru că există și o coerență a fragmentarului), ci ca direcționare. Coerența se poate defini ca idee direcționată, gând cu direcție clară (care poate să fie exactă sau inexactă, ambiguă). În limita coerenței, în punctul de fugă al acesteia se află radicalizarea. Radicalizarea este concentrare a intervalului și reomogenizare a acestuia. Orice creare de stil este determinată de radicalizarea unei trăsături a vechiului. Radicalizarea poate fi integratoare sau expulsivă. Totul a pornit de la o analiză a școlii poloneze de compoziție: prin ce marchează ea o etapă în muzica post-serială? Prin radicalizare, fără-ndoială. Radicalizarea radicalizării.
[…]
[va urma…]
Text inedit apărut în INFINITEZIMAL 9/2017
Pingback: Cotloane (IV). Dan Dediu – Jurnal de compozitor -