traducere de Anna Ciungu
Se dedică prietenului meu drag,
Adolf Loos
PERSONAJE:
BĂRBATUL
FEMEIA
Corul: Bărbați și femei
Cer nocturn, un turn cu o poartă mare, cu zăbrele roșii de fier; niște făclii, unica sursă de lumină; teren negru, urcând spre turn în așa fel, încât toate personajele compun un relief de umbre.
BĂRBATUL
Chip palid, cu platoșă albastră, o legătură îi acoperă rana de la frunte, înconjurat de un alai de bărbați (fețe răvășite, pe capete purtând bandane gri și roșii, haine albe, negre și brune, însemne pe haine, picioare dezgolite, torțe înalte, sunet de clopoței metalici, larmă), urcă din greu cu toiege și făclii, obosiți, îndărătnici, încearcă să-l rețină pe aventurier, să-i culce calul la pământ, el înaintează, ei rup formația din jurul lui și încep să țipe tot mai tare.
BĂRBAȚII
Noi am fost roata de flăcări din jurul lui,
Noi am fost roata de flăcări din jurul tău, atacator al cetăților ferecate!
Merg ezitând din nou în coloană în urma lui, el înaintează ținând torța în mână.
BĂRBAȚII
Călăuzește-ne, față palidă!
În timp ce ei dau să culce calul la pământ, pe scara din stânga urcă femeile și cârmuitoarea lor.
FEMEIA straie roșii, păr blond despletit, înaltă
FEMEIA tare
Cu suflarea mea arde-n vâlvătăi discul galben al soarelui, ochiul meu strânge în sine a bărbaților jubilare, pofta lor se târăște împleticit în jurul meu asemeni unei bestii.
FEMEILE se îndepărtează de ea, abia acum îl văd pe străin
PRIMA FATĂ languros
Suflarea-i o întâmpină cleioasă pe fecioară.
PRIMUL BĂRBAT ca răspuns, dar către ceilalți
Domnul nostru te-ncremenește cu privirea-i ca luna ce se-nalță-n Răsărit.
A DOUA FATĂ ca pentru sine, cu gândurile rătăcite
Când oare în desfătări nespuse va rămâne grea.
Corul ocupă întreaga scenă, iscodind în grupuri răzlețe, bărbatul și femeia se întâlnesc în fața porții.
Pauză
FEMEIA îl vede, vrăjită, apoi ca pentru sine
Cine era străinul care mă privea?
FETELE se înghesuie în față
PRIMA FATĂ îl recunoaște, țipă
Chiar sora lui s-a înjunghiat pentru că n-a atins-o!
A DOUA FATĂ
Timp cântător, nemaivăzute flori.
BĂRBATUL uimit, alaiul celor vii se oprește
Ce spunea umbra, eu sunt real! Înălțându-și chipul, către ea: m-ai privit tu, ori eu te-am privit?
FEMEIA temătoare, dar râvnind
Cine e bărbatul palid, țineți-l în loc.
PRIMA FATĂ țipând strident, aleargă înapoi, lasciv
Îl lăsați înăuntru? Îmi va sugruma în templu sora cea mică ce se roagă!
PRIMUL BĂRBAT către fată
L-am văzut pășind prin rugul aprins cu talpa teafără.
AL DOILEA BĂRBAT
Căznește animale, iepe nechezând a strivit pulpa sa.
AL TREILEA BĂRBAT
A trebuit să scoatem ochii păsărilor ce ne zburau în față, pești roșii să-i înecăm în nisip.
BĂRBATUL furios, însuflețit
Cine-i femeia ce paște mândră, ca o cornută, în mijlocul propriei turme?
PRIMUL BĂRBAT
Ea intuiește ce nimeni n-a înțeles vreodată.
AL DOILEA BĂRBAT
Ea simte ce nimeni n-a perceput vreodată.
AL TREILEA BĂRBAT
Se spune că păsări sfioase îi vin la picioare și se lasă luate în palmă.
Fetele odată cu bărbații
PRIMA FATĂ
Doamnă, să fugim! Stingeți torțele căpeteniei.
A DOUA FATĂ
Stăpână, sărmană ce cânți, adăpostește-te.
A TREIA FATĂ
El nu ar trebui să fie oaspetele nostru, să respire aerul nostru. Nu-l lăsați să pătrundă, mă sperie.
Bărbații înaintează ezitând, femeile se adună înspăimântate. Femeia se îndreaptă deodată spre bărbat, dându-i târcoale.
PRIMA FATĂ
El n-are niciun chef!
PRIMUL BĂRBAT
Ea n-are nicio rușine!
FEMEIA
De ce mă farmeci tu, bărbate, cu privirea ta, lumină devoratoare, îmi năucești văpaia vieții, mistuitoare viață mă inundă, flacără moartă. O, curmă-mi respingătoarea speranță – iar chinul să se reverse asupră-ți.
BĂRBATUL
Iar voi, bărbați, s-o însemnați cu semnul meu, cu fier încins în carne vie!
Bărbații îndeplinesc porunca. Mai întâi corul cu torțele o înghesuie, apoi bătrânul cu fierul îi smulge veșmântul și o înfierează.
FEMEIA urlând în chinuri groaznice
Alungați cadavrele reci, mistuitoare.
Se repede la el cu un cuțit și îl înjunghie în coaste. Bărbatul se prăbușește.
BĂRBAȚII
Fugiți de cel posedat, nimiciți diavolul! Vai nouă, nevinovaților, îngropați-l pe cotropitor!
BĂRBATUL cuprins de spasme, cântă cu rana vizibil zvâcnind, sângerând
BĂRBATUL
Jind fără sens, din spaimă în spaimă, nesfârșită alergare în gol. Zămisliri fără naștere, prăvălire de sori, spațiu precar. S-au dus cei ce mă venerau. O, nemilos cuvântul vostru.
BĂRBAȚII
Nu-l cunoaștem, îndurați-vă de noi. Haideți, voi fete cântând, să ne sărbătorim nunta în patul suferinței sale!
FETELE
El ne sperie, dar pe voi vă iubeam dinainte de a vă fi zărit venind. Se întind pe jos, în dreapta, rostogolindu-se și împerechindu-se cu bărbații.
Trei bărbați pe zid coboară cu frânghii un coșciug, bărbatul care abia se mai mișcă este urcat în turn, femei închid poarta și se retrag o dată cu bărbații. Bătrânul se ridică și încuie, întuneric, doar o făclie cu lumină slabă, albăstruie, într-un colț ridicat al cuștii.
FEMEIA jelind, cu poftă de răzbunare
Nu poate trăi, nu poate muri, e alb ca varul.
Dă târcoale cuștii ca o panteră. Se târăște curioasă spre turn, se prinde cu jind de zăbrele, desenează o cruce mare albă pe turn și țipă.
Deschideți poarta, trebuie s-ajung la el!
Trage disperată de zăbrele.
BĂRBAȚI ȘI FEMEI în umbră, privesc dezorientați
Am pierdut cheia… o găsim… o ai tu?… nu ai văzut-o?… nu suntem vinovați față de voi, nu vă cunoaștem…
Se întorc. Strigăt de cocoș, în fundal apare o geană de lumină.
FEMEIA își întinde brațul printre zăbrele și îi înfige degetele în rană, șuierând cu satisfacție răutăcioasă ca o viperă.
Tu, cel palid! Te sperii? Știi ce e frica? Ori doar dormi? Te trezești? Mă auzi?
BĂRBATUL înăuntru, respirând cu greu, ridică istovit capul, mai târziu își mișcă o mână, apoi se ridică ușor, cântând tot mai înalt, fermecător.
Vântul ce suflă neîncetat, singurătatea, liniștea și foamea mă năucesc. Lumi ce trec și se petrec în cercuri, n-am aer, se înserează prelung.
FEMEIA, frica o cuprinde încet
Ce multă viață curge din ușorii porții, ce multă forță se scurge prin poartă, e palid ca un leș.
Se strecoară din nou în sus pe trepte, tremurând din tot corpul, strigând din nou triumfător, puternic.
BĂRBATUL s-a ridicat încet, se sprijină de zăbrelele cuștii, se face tot mai mare
FEMEIA tot mai slăbită, dar plină de mânie
Un animal sălbatic am îngrijit în cușca asta, de foame latră al tău cântec?
BĂRBATUL
Oare eu sunt cel real, iar tu o prizonieră moartă? De ce pălești?
Strigăt de cocoși
FEMEIA tremurând
Cadavru, tu mă ocărăști.
BĂRBATUL cu putere
Stele și lună, lumini devoratoare, femeie! Viață știrbită, în vis ori în trezie vedeam o ființă cântând. În răsuflarea ta deslușesc doar întuneric. Cine mă hrănește?
Femeia este lungită cu totul peste el; sunt despărțiți de zăbrelele pe care ea sare ca o maimuță.
Cine mă alăptează cu sânge? Eu ți-am sorbit sângele, eu îți devorez trupul picurând.
FEMEIA
Nu te voi lăsa să trăiești, vampirule, tu îmi sugi sângele, îmi slăbești puterile, vai ție, te omor… mă prinzi în lanțuri… eu te prind pe tine… iar tu mă ții… dă-mi drumul, sângerosule, iubirea ta mă cuprinde… ca în lanțuri de fier… Ajutor. Am pierdut cheia care te ținea prizonier.
Lasă zăbrelele, se rostogolește pe trepte ca un animal în agonie, picioarele și brațele îi sunt cuprinse de spasme.
BĂRBATUL se ridică în picioare, smulge poarta, o atinge cu degetele pe cea care îi stă semeață în drum, complet albă, simte prezența morții, tensiune maximă, care se descarcă într-un țipăt scăzut și prelung, ea cade pe spate și, în cădere, smulge torța din mâna bărbatului, torța se stinge învăluind totul în jur într-o ploaie de scântei. El stă pe treapta cea mai înaltă, înaintea sa se înghesuie cei ce vor să fugă de el, țipând către el.
Diavolul! Legați-l, salvați-vă, scapă cine poate – suntem pierduți!
El îi strivește ca pe niște muște și înaintează, învăluit de văpaia zorilor. În depărtare strigăt de cocoș.
Pe baza acestei piese din 1907, Oscar Kokoschka a scris și libretul pentru opera omonimă de Paul Hindemith, care a avut premiera la Stuttgart în 1921, ca parte dintr-un triptic de spectacole expresioniste în câte un act.
Traducere inedită apărută în INFINITEZIMAL 12 / DRANG (2018)
număr român-german
