traducere din germană de Iuliana Dumitru și Vincențiu Mihail Iacob
„Ornament și crimă” este o conferință citită de Adolf Loos cel mai probabil în 1910 la Viena și publicată pentru prima oară în franceză, în 1913, în traducerea lui Marcel Ray în Les Cahiers d’aujourd’hui și apoi în revista L’esprit nouveau, în 1920, de Le Corbusier. Abia în 1929 apare și varianta în limba germană, în Frankfurter Zeitung, considerată ca fiind cea „definitivă”, căci asupra originii și datării acestui text-manifest ce a circulat în mai multe forme planează incertitudinea. Loos este unul dintre cei mai importanți arhitecți ai începutului de secol XX, un revoluționar al formelor și totodată un teoretician al raporturilor etice care decurg din locuirea în spațiul noilor forme. Textul acesta, care reproduce integral varianta din 1929 (din ediția Sämtliche Schriften, vol. II, Trotzdem. 1900-1931, Ed. Herold, Viena, 1962) și căruia, în Infinitezimal 17, i-am atașat, pentru expresivitate și acuratețe documentară, și pasaje din versiunea franceză (traduse de Simona Gabriela Noapteș), se preocupă tocmai de raportul etic dintre locuitorii spațiilor tradiționale și locuitorii moderni, „aristocrați” ai spațiului dominat de formele simple, economice, durabile.
§
Embrionul uman traversează în pântec toate fazele evoluției regnului animal. La naștere, percepțiile omului sunt identice cu ale unui pui de câine. Copilăria sa parcurge toate transformările ce au avut loc în istoria umanității. La doi ani el vede lumea ca un papuaș, la patru ani ca un teuton, la șase ani ca Socrate, la opt ani ca Voltaire. Când împlinește opt ani, devine conștient de culoarea violet, cea pe care secolul al XVIII-lea a descoperit-o, căci până atunci violetele erau albastre, iar purpura, roșie. Așa cum și azi fizicianul ne arată culori din spectrul solar care poartă deja un nume, dar a căror cunoaștere e rezervată generațiilor viitoare.
Copilul este amoral. Pentru noi așa este și papuașul. Papuașul își măcelărește dușmanul și îl mănâncă. El nu e un criminal. Dar dacă omul modern măcelărește alt om și îl mănâncă, el e un criminal sau un degenerat. Papuașul își tatuează pielea, barca, vâsla, pe scurt, tot ce are la îndemână. El nu e un criminal. Omul modern care se tatuează e un criminal sau un degenerat. Există închisori unde optzeci la sută din cei închiși au tatuaje. Tatuații care nu sunt încarcerați sunt fie criminali latenți, fie aristocrați degenerați. Dacă un tatuat moare în libertate, înseamnă că a murit cu câțiva ani înainte să-și fi comis crima.
Impulsul de a-ți ornamenta propriul chip și tot ce ai la îndemână este originea artei. Este gânguritul picturii. Orice artă este erotică.
Primul ornament zămislit, crucea, avea origine erotică. Prima operă de artă, primul act artistic pe care primul artist l-a săvârșit mânjind pereții pentru a-și revărsa preaplinul: o linie orizontală – femeia întinsă; o linie verticală – bărbatul pătrunzând-o. Omul care a creat asta a resimțit același avânt ca Beethoven, se afla în aceleași ceruri în care Beethoven a creat a IX-a. Însă omul contemporan care, dintr-o pornire interioară, mânjește pereții cu simboluri erotice este un criminal sau un degenerat. E de la sine înțeles că toaleta e spațiul în care acest impuls va pune stăpânire pe oamenii cu astfel de predispoziții degenerative. Desenele mânjite pe pereții closetelor pot da seama de cultura unei țări. La copii e o manifestare naturală: prima formă de expresie artistică e să scrijelească pe pereți simboluri erotice. Dar ceea ce e firesc la papuaș și la copil la omul modern e o manifestare a degenerării.
Am descoperit următorul adevăr și l-am dăruit lumii: evoluția culturii e echivalentă cu înlăturarea ornamentului de pe obiectele de uz comun. Am crezut că vestesc lumii o bucurie nouă, nimeni însă nu mi-a mulțumit. Oamenii s-au întristat, i-a cuprins deznădejdea, apăsați de gândul că nu se mai poate crea niciun ornament nou. Cum de tocmai noi, oamenii secolului al XIX-lea, să nu fim în stare a realiza ceea ce orice negru poate, ceea ce toate popoarele și toate epocile dinaintea noastră au putut? Tot ceea ce omenirea reușise cu mii de ani în urmă să creeze fără ornament a fost aruncat cu nesăbuință și lăsat pradă anihilării. Nu mai deținem mese de tâmplărie din vremea carolingienilor, dar orice lepădătură care prezintă până și cel mai mărunt ornament a fost colecționat, curățat și adăpostit în palate fastuoase anume construite. Triști umblau oamenii printre vitrine și se rușinau de propria lor neputință. Fiecare epocă a avut stilul ei, numai nouă să ni se refuze unul? Prin stil se înțelegea ornament. Și aici vin eu și zic: Nu plângeți! Priviți, tocmai asta dă măreția vremurilor noastre, faptul că nu suntem în stare să dăm naștere unui nou ornament. Am depășit ornamentul, am răzbit întru suprimarea ornamentului. Priviți, se apropie clipa, ne așteaptă împlinirea. Curând străzile orașelor vor străluci precum zidurile albe. Ca Sionul, orașul sfânt, cetatea din ceruri. Atunci vom cunoaște împlinirea.
Există însă niște spiriduși negri care nu au vrut să permită așa ceva. Omenirea trebuia să găfâie în continuare sub sclavia ornamentului. Oamenii ajunseseră într-atât de departe, încât ornamentul nu le mai trezea nicio plăcere, într-atât de departe, încât un chip tatuat nu mai stârnea, ca la papuaș, trăirea estetică, ci o atenua. Într-atât de departe încât o tabacheră simplă producea bucurie, în timp ce una ornamentată nu mai era cumpărată nici măcar la același preț. Oamenii erau mulțumiți de propriile haine și erau încântați că nu mai trebuie să umble în pantaloni roșii de catifea cu vipuști aurii ca maimuțele la iarmaroc. Iar eu am zis: iată, odaia în care a murit Goethe este mai maiestuoasă decât toate splendorile Renașterii, iar o piesă simplă de mobiler este mai frumoasă decât toate artefactele încrustate și sculptate din muzee. Limba lui Goethe e mai frumoasă decât toate ornamentele „Păstorilor de la Pegnitz”.
Mare le-a fost supărarea spiridușilor negri la auzul acestor vorbe, iar statul, a cărui datorie este să împiedice evoluția culturală a poporului, a luat asupra sa misiunea de a dezvolta și a revigora ornamentul.
Ferească-ne de statul ale cărui revoluții cad în grija consilierilor săi! Așa că la scurt timp puteai vedea la Muzeul de Arte Decorative un bufet numit „Pescuirea minunată”, curând au apărut dulapuri ce purtau nume precum „Prințesa fermecată” ori ceva asemănător, făcând referire la ornamentul ce acoperea aceste nefericite piese de mobilier. Statul austriac își îndeplinește datoria cu atâta precizie, încât se asigură că obielele n-o să dispară de pe teritoriul monarhiei austro-ungare. Fiecare tânăr cultivat e obligat la vârsta de douăzeci de ani să poarte obiele timp de trei ani în loc de ciorapi împletiți la mașină. Căci în cele din urmă orice stat pornește, desigur, de la premisa că un popor aflat pe o treaptă inferioară este mai ușor de guvernat.
Carevasăzică, plaga ornamentului este autorizată de stat și subvenționată din bani publici. Eu observ aici un regres. Nu pot accepta obiecția cum că ornamentul îi sporește unui om cultivat pofta de viață, precum nici obiecția care se înveșmântează în cuvintele: „Dar dacă totuși ornamentul e frumos…!” Mie, ca și tuturor celorlalți oameni cultivați, nu îmi sporește pofta de viață. Când vreau să mănânc o turtă dulce, îmi aleg una perfect netedă, și nu o bucată care înfățișează o inimă, un prunc înfășat sau un călăreț, la rândul lui acoperit din abundență de ornamente. Omul din secolul al XV-lea nu m-ar înțelege. Însă toți oamenii moderni, da. Apărătorul ornamentului are impresia că înclinația mea spre simplitate e o formă de autoflagelare. Nu, stimate domnule profesor de la Școala de Arte și Meserii, nu mă autoflagelez! Ci găsesc că e mai gustos așa. Preparatele pompoase din secolele trecute, încărcate de ornamente, astfel încât păunii, fazanii și homarii să dea impresia unei savori mai intense, trezesc în mine efectul opus. Cu groază vizitez o expoziție de artă culinară când mă gândesc că trebuie să mănânc din hoiturile alea împăiate. Eu mănânc biftec.
Imensa pagubă și prăpădul pe care renașterea ornamentului în dezvoltarea estetică le aduce cu sine pot fi înfrânte cu ușurință, căci nimeni, nici măcar autoritatea statului, nu poate să oprească progresul umanității! El poate fi doar întârziat. Iar noi putem aștepta. Însă, prin ruinarea muncii oamenilor, a banilor și a materialului, se săvârșește o crimă împotriva economiei naționale. E o daună pe care timpul n-o poate repara.
Ritmul progresului cultural suferă din cauza retrograzilor. Poate că eu trăiesc în anul 1908, însă vecinul meu trăiește pe la 1900, iar cel de colo, în 1880. Pentru un stat e o nenorocire ca nivelul cultural al cetățenilor săi să se întindă pe intervale de timp atât de îndelungate. Țăranul din Kals trăiește în secolul al XII-lea. Iar la procesiunile prilejuite de jubileu au luat parte triburi ce până și în vremea invaziilor barbare ar fi fost percepute ca înapoiate. Fericită țara care nu are astfel de întârziați și de prădători. Fericită e America!
La noi există chiar și în orașe oameni aflați în afara modernității, întârziați din secolul al XVIII-lea care se cutremură în fața unui tablou în nuanțe violet, pentru că nu pot încă percepe violetul. Pentru ei fazanul la care bucătarul muncește zile întregi e mai gustos, iar tabachera cu ornamente renascentiste le place mai mult decât cea netedă. Iar în ce privește viața la țară? Îmbrăcămintea și bunurile domestice aparțin fără excepție secolelor trecute. Țăranul nu este creștin, el a rămas tot păgân.
Retrograzii încetinesc evoluția culturală a poporului și a omenirii, căci ornamentul nu numai că e produs de criminali, dar comite o crimă și prin daunele sale asupra sănătății oamenilor și patrimoniului național, afectând astfel progresul cultural. Atunci când doi oameni care trăiesc unul lângă altul și care, având aceleași nevoi, aceleași așteptări în viață și același venit, aparțin unor sfere culturale diferite, se poate constata, din punct de vedere economic, următorul proces: omul secolului XX va fi tot mai bogat, iar omul secolului al XVIII-lea va fi tot mai sărac. Pornesc de la presupunerea că amândoi își duc viața după bunul plac. Omul secolului XX poate să-și satisfacă nevoile cu un capital mult mai restrâns și astfel poate să facă economii. Legumele cu care își desfată papilele sunt pur și simplu fierte în apă și trase în puțin unt. Celuilalt o să i se pară gustoase de-abia atunci când le adaugă miere și nuci și cineva va fi fiert la ele ore întregi. Farfuriile ornamentate sunt foarte scumpe, în vreme ce vesela albă, pe gustul individului modern, e ieftină. Unul risipește, celălalt economisește. La fel se întâmplă cu națiuni întregi. Vai de poporul a cărui dezvoltare culturală rămâne în urmă! Englezii se îmbogățesc, iar noi sărăcim…
Încă și mai mare e paguba pe care o suferă un popor productiv din pricina ornamentului. Întrucât ornamentul nu mai este un produs natural al civilizației noastre, constituind astfel fie o înapoiere, fie o degenerare, munca făuritorului de ornamente nu mai este corespunzător răsplătită.
Se cunosc condițiile precare de lucru din atelierele tâmplarilor și ale strungarilor ori sumele criminal de meschine pe care le primesc brodezele și dantelăresele. Producătorul de ornament trebuie să lucreze douăzeci de ore pentru a căpăta același venit cu al unui muncitor contemporan care lucrează opt ore. De regulă ornamentul ridică prețul unui obiect. Și totuși se întâmplă ca un produs ornamentat ce presupune aceleași costuri de materiale și de trei ori mai mult timp de lucru să se vândă la jumătate din prețul unui obiect simplu. Lipsa ornamentului duce la diminuarea timpului de muncă și la creșterea venitului. Meșterul chinez care cioplește în lemn lucrează șaisprezece ore, americanul lucrează opt. Când plătesc același preț pentru o casetă simplă cât pentru una ornamentată, atunci diferența o dă timpul de lucru al muncitorului. Iar dacă n-ar exista deloc ornament – viziune ce s-ar putea împlini în niște mii de ani – atunci omul ar lucra patru ore în loc de opt, căci jumătate din muncă se duce azi pe ornament.
Ornamentul e forță de muncă irosită, adică sănătate irosită. Așa a fost mereu. Astăzi însă asta înseamnă și material irosit, iar ambele duc la capital irosit.
Întrucât nu mai e organic legat de cultura noastră, ornamentul nici nu mai poate fi o expresie a culturii noastre. Ornamentul care se produce azi nu are nicio legătură cu noi, absolut nicio legătură omenească, nicio legătură cu ordinea lumii. Nu are capacitatea de a se dezvolta. Ce s-a ales de ornamentația lui Otto Eckmann sau a lui Van de Velde. Prin forța și sănătatea sa depline, artistul s-a plasat întotdeauna pe culmile umanității. Făuritorul modern de ornament e însă un întârziat sau o emanație patologică. După nici trei ani el însuși se va lepăda de obiectele produse. Cei cultivați le găsesc din prima clipă de nesuportat, ceilalți își dau seama de caracterul lor intolerabil abia după ani. Unde sunt azi lucrările lui Otto Eckmann? Unde vor fi lucrările lui Olbrich peste zece ani? Ornamentul modern nu are nici părinți, nici urmași, nu are nici trecut, nici viitor. Indivizii necultivați, cărora măreția epocii noastre li se pare o carte cu șapte peceți, îl primesc cu bucurie, ca la scurt timp să-l repudieze.
Azi oamenii sunt mai sănătoși decât oricând, puțini sunt cei bolnavi. Dar puținii aceștia îl tiranizează pe muncitorul care e într-atât de sănătos, încât nu e în stare să inventeze niciun ornament. Îl silesc să confecționeze din felurite materiale ornamentele pe care le-au inventat.
Schimbarea frecventă a ornamentelor generează devalorizarea prematură a produselor muncii. Timpul lucrătorului, materialul folosit reprezintă capital irosit. Am formulat următoarea teză: Forma unui obiect rezistă – altfel spus, e suportabilă – câtă vreme fizic obiectul rezistă. Dați-mi voie să mă explic: un costum își va schimba forma mai des decât o blană veritabilă. Rochia de bal a unei femei, menită a fi purtată o singură seară, își va schimba forma mai repede decât o masă de scris. Ferească dar să trebuiască să ne schimbăm biroul la fel de des precum rochia de bal din pricina formei sale ce va fi devenit insuportabilă… căci atunci am risipit banii dați pe birou.
Producătorii de ornament cunosc prea bine situația, iar cei din Austria caută să profite de pe urma acestui neajuns. Ce zic ei: „Preferăm un consumator care are o piesă de mobilier ce în zece ani se demodează și care, astfel, se vede nevoit ca la fiecare zece ani să-și arunce mobila, unuia care-și cumpără un lucru abia când cel vechi s-a uzat.” Asta cere industria. Consumul accelerat ține ocupați milioane de oameni. Ăsta pare a fi secretul economiei austriece. De câte ori n-auzim spunându-se, când izbucnește vreun incendiu: „Slavă Domnului, au și oamenii ceva de făcut acum.” Aici vin și eu cu un sfat: dă foc orașului, dă foc imperiului, și o să curgă cu bani și bunăstare. Se fabrică mobilă pe care după trei ani o azvârli în sobă și balamale pe care după patru ani le dai la topit căci nici la casa de licitații nu poți obține măcar a zecea parte din prețul muncii sau al materialului, și astfel ne îmbogățim cu toții.
Pierderea nu-i atinge doar pe consumatori, ci mai cu seamă pe producători. Astăzi, ornamentul de pe lucruri care, datorită progresului, au izbutit să se sustragă ornamentării înseamnă forță de muncă irosită și material pângărit. Dacă toate obiectele ar rezista estetic la fel de mult precum o fac și fizic, atunci consumatorul ar putea să ofere în schimbul lor un preț ce i-ar permite muncitorului să câștige mai mult lucrând mai puțin.
Pentru un obiect pe care știu că îl pot întrebuința și exploata până la deteriorare sunt bucuros să plătesc de patru ori mai mult decât pentru unul mediocru în formă sau material. Plătesc bucuros pentru o pereche de cizme patruzeci de coroane, deși în alt magazin aș găsi cizme și la zece coroane. Însă în acele meserii care agonizează sub tirania ornamentării, nu se poate distinge între munca bună și cea rea. Meșteșugul are de suferit, pentru că nimeni nu se sinchisește să-l răsplătească la adevărata sa valoare. Și e foarte bine așa, căci obiectele ornamentate par acceptabile doar în cea mai jalnică lucrătură. Trec mai ușor peste vestea unui incendiu când aflu că au ars numai tinichele fără valoare. Mă pot bucura de o lucrare ridicolă de la Casa Artiștilor, căci știu exact că e asamblată în câteva zile și apoi strânsă într-o singură zi. E însă un gest inestetic să arunci cu monede de aur în loc de pietriș, să aprinzi țigara cu o bancnotă, să fărâmițezi și să bei perle. Iar cu adevărat inestetice sunt lucrurile ornamentate care au fost confecționate din cel mai bun material, cu cea mai mare migală, necesitând timp îndelungat de lucru. Nu am de ce să mă scuz pentru a fi pretins calitate, dar cu siguranță nu pentru așa ceva.
Omul modern, care socotește ornamentul drept însemn al excesului artistic din epoci trecute, va recunoaște imediat chinuiala, opinteala anevoioasă și morbiditatea ornamentului modern. Un om care aparține vârstei noastre culturale nu mai poate produce ornament. Spre deosebire de indivizii și popoarele care n-au atins încă această vârstă.
Predic aristocraților – și mă refer la omul aflat în vârful societății, capabil de o profundă înțelegere a nevoilor și urgențelor celor de jos. El îi înțelege prea bine pe cafrul care, după un ritm anume, aplică pe țesături ornamente ce ies la iveală abia la deșirare, pe persanul care înnoadă la covoarele sale, pe țăranca slovacă ce-și brodează dantela, pe bătrâna doamnă care croșetează minunății din mărgele de sticlă și mătase. Aristocratul le îngăduie toate acestea, căci știe că orele de lucru sunt sfinte pentru ei. Revoluționarul ar veni și-ar spune: „Prostii!” Și tot el ar scoate-o pe bătrâna din capelă și-ar zice: „Nu există Dumnezeu!” În schimb, ateul ales din rândul aristocraților își dă jos pălăria când trece prin fața unei biserici.
Pantofii mei sunt acoperiți peste măsură de ornamente formate din zimți și incizii. O muncă ce nu i-a fost răsplătită cizmarului. Mă duc la cizmar și-i spun: „Dumnevoastră cereți treizeci de coroane pentru o pereche de pantofi. Eu am să vă plătesc patruzeci de coroane.” Astfel l-am înălțat pe omul acesta la o stare de beatitudine pentru care îmi va mulțumi printr-u n meșteșug și un material a căror calitate întrece suma achitată în plus. E fericit. Rareori îi intră fericirea pe ușă. Dinainte îi stă un om care îl înțelege, care îi prețuiește munca și nu se îndoiește de cinstea lui. Își și închipuie perechea de pantofi gata. Știe unde se găsește cea mai bună piele, știe cărui angajat îi va încredința încălțările ce vor fi presărate cu zimți și puncte, câte încap pe un pantof elegant. Și-atunci zic: „Cu o singură condiție. Pantoful trebuie să fie complet neted, simplu.” Și cu asta l-am împins de pe culmile spiritului direct în infern. Are mai puțin de lucru, dar i-am răpit toată bucuria.
Predic aristocraților. Pot îngădui ornamentarea corpului dacă asta aduce bucurie semenilor mei. Atunci devine și bucuria mea. Îngădui ornamentele cafrului, ale persanului, ale țărăncii slovace, ale cizmarului, căci ei nu au alte mijloace de a atinge punctul cel mai înalt al ființei lor. Noi avem arta, care s-a scuturat de ornament. După o zi istovitoare mergem să ascultăm Beethoven sau să vedem Tristan. Asta cizmarul meu n-o poate face. Nu am voie să-i răpesc bucuria, pentru că nu am ce altceva să-i pun în loc. Dar acela care se duce la Simfonia a IX-a și apoi se așază să deseneze modele de tapet este ori un șarlatan, ori un degenerat. Absența ornamentului a propulsat celelalte arte spre înălțimi nebănuite. Simfoniile lui Beethoven n-ar fi putut fi nicicând create de un om care umblă în mătase, catifea și dantele. Cine umblă azi în robă de catifea nu e artist, ci un bufon sau un zugrav. Ne-am rafinat, am devenit mai subtili. Oamenii turmei trebuiau să se distingă prin diferite culori, omul modern își poartă îmbrăcămintea ca pe o mască. Individualitatea sa e într-atât de puternică încât nu mai poate fi exprimată prin vestimentație. Lipsa ornamentării este semnul forței intelectuale. Omul modern folosește după bunul plac sau din capriciu ornamentele culturilor străvechi, exotice. Propria sa inventivitate se concentrează asupra altor lucruri.
Text apărut în INFINITEZIMAL 17 (2022)
