Sărutul, străinătatea

Lui Cain nu-i va mai rodi niciodată pământul de agricultor ce fusese. Rătăcitor până la sfârșitul zilelor, el întemeiază primele orașe, primele locuiri vaste și aglomerate de triburi amestecate.
(Dar noi știm altă istorie a lui Cain. Știm de crima lui de frate.)
Astfel, el e un filtru și totodată un amestecător de neamuri și de sânge, primul chimist de seminții. El, primul, separă omul – omul cultural – de asemănătorul lui, de consangvinul lui. Celui dintâi care se leapădă direct de comuniunea cu propriu-i sânge îi revine să submineze primatul legii sângelui pe care se clădește comunitatea arhaică. Tot el, primul, unifică umanitatea tocmai legând omul de neasemănătorul lui. Urbea, a cărui părinte este, se clădește tocmai pe legea sângelui înstrăinat, pe proximitatea în străinătate a tuturor (la un loc). Ctitor al înstrăinării de propriul sânge, Cain este și primul neliniștitor purtător în lume de stigmat al păcatului originar. Locul unde locuiește sângele înstrăinat și amestecat, orașul, este deopotrivă un loc de provizorat, de trecere, de diaspora.
Cain separă și amestecă, pune umanitatea și sensul ei sub semnul farmaciei, al transmutării necontenite. Iar omul este un proces continuu de denaturare, de desprindere de natural.

Screen Shot 2016-05-04 at 3.29.48 PM

Ucigașul de frate din Hamlet își recunoaște înaintașul: l-a repetat pe Cain, deci se căinează. S-a lepădat de propriul sânge, lepădarea aceasta fiind poarta prin care omul intră într-o istorie nouă.
(Dar noi știm altă istorie a lui Claudius. Știm ticăloșia unui uzurpator lacom și cupid.)
Răspântia fratricidă din textul lui Shakespeare inaugurează tragic splendoarea Renașterii, retorica în evantai, senzualitatea, spiritul măsurii antice și al politicii farmaceutice pe care impulsivul regele ucis nu le cunoștea. Caracterul vetust și grosolan al lui Hamlet cel bătrân se străvede – din nou, farmaceutic – în text. Doar inocența legitimă a fiului lui și naivitatea gloatei (îmbătate de gloria raptului de teritorii de la vecinul norveg Fortimbras) îi perpetuează aparența de măreție și bunătate. Crima de sânge se îndeplinește obligatoriu și istoria trăiește în numele acestei separări.

Ar fi derizoriu de spus că la temelia oricărui prodigiu uman stă o crimă, sau un sacrificiu. E neadevărat. Și pe atât de insesizabil în orizontul de conștiință al omului modern. Ce înseamnă a sacrifica, a ucide pentru a fixa o temelie? E o informație „arhetipică” de uz școlar, cu totul abstractă, mincinoasă. Nici nu se discută că la temelia unei construcții s-ar pune o crimă! E unul dintre abuzurile „hermetice” omologate care alungă frageda plăcere a lecturii pentru toată viața. Epopeile caínice, Biblia și Hamlet, sunt departe de facerea sacră, „miraculoasă”, „dogmatică” și deja atât de livrescă (dar nu mai puțin mizerabilă) a sacrificiului. Nu atât violența actului fundamental e revelatoare în cazul acestor eposuri, cât regimul operației practice care este pur material și, aș îndrăzni să spun, pur chimic, complet nesacru și, totodată, complet nemetafizic, în sensul denaturării naturii niciodată constituibile a omului. Orizontul de cunoaștere (și de libertate) al omului se schimbă (și nu spun „se lărgește”) odată înfăptuit fratricidul, odată separați gemenii, odată spartă repetiția în identic, pe care o putem numi și defragmentarea sângelui – înțeles până acum ca liant substanțial al comunității umane.

Cain și caínicul Claudius (c/C) nu varsă sânge pentru sacrificiu. Cain tocmai asta greșise când trebuia să sacrifice: nu sacrificase sângele care era așteptat să fie sacrificat. De aici i se trage primul oprobriu divin, cu precizie pentru că nu sacrificase prin vărsare de sânge. (Cain e agricultor, nu are ce sânge să sacrifice.) Și atunci îi rămâne singurul sacrificiu de sânge pe care îl poate face, sângele fratelui. Dar această vărsare de sânge nu mai e un sacrificiu. E un sacrilegiu, mai adaugă o ruptură la ruptura adamică de creator. Ruptura de creator este acum ruptura de continuitatea (congenială) a sângelui. Printr-o intenție de consacrare (sângeroasă), el întrerupe de fapt, încă o dată, obediența față de creator, întemeind noua condiție umană care este despărțirea de natura proprie, de natura divină. Păcatul inaugural al vărsării sângelui asemenea; întreruperea consangvinității, stigmatul tragic – pe care se clădește străinătatea lui ipse.

Însă defragmentarea „farmaceutică” a sângelui și-a menținut mereu discreția principiului activ (farmaceutic) în analiza eposurilor biblic și shakespearean, dozat infim, pe pragul dintre căderea omului și perpetua lui înființare prin discontinuitatea cu naturalul. Evidențele prime (excipienții pachetului mitic care circulă ca un placebo moral) ne vorbesc despre altceva. Evidențele prime ne vorbesc despre o pulsiune murdară, despre atavismul crimei care străbate egal umanitatea prin timpuri. Aspectul de arheu patologic care este fratricidul pare a ne îndestula curiozitatea de această feerie biblică și shakespeareană sumbră. Uciderea de frate epuizează tragedia faptei prin sentința care o și precedă. Și nu putem îngădui patima acestui de neîngăduit gest al uciderii de frate decât ca pe o nesfârșită pedeapsă a omului. În realitate, el este pragul care separă natura omului de omul care este separarea de natură.
Eposurile caínice ne spun că natura omului nu e natura însăși, ci, mereu, pragul de trecere.
Dincolo de prag trăiește conștiința tragică a naturii rele de dincoace.

Eu nu știu să decriptez și n-am învățat lectura de ezoterii. Eu citesc profan. Ce nu se citește literal eu nu știu să citesc. Iar asocierile simbolice pe care le fac sunt elementare, așa cum se vede. Îmi place ce scrie pe hârtie, nu mă interesează intenția scrierii, de aceea citesc doar atunci când scrie tot, în transparență, când scrierea se de-criptează singură și nu mă adaug ei în complicitate cu autorul (care e fictiv).

Scrie că Julieta, fata care îl iubește pe Romeo, îi spune lui Romeo: „Uită-ți tatăl!” Uită de numele tău ca să fii al meu și atunci „de tot ce sunt m-oi lepăda și eu”. E un îndemn caínic aici, abandonarea numelui, paricidul simbolic. Întreruperea continuității de sânge sau al identității naturale e obligatorie, iubirea desprinde de apartenență, face trecerea pragului spre diferit, oprește ciclicitatea. Iubirea este o străinătate absolută, un inter-dict care amestecă dicturile, o unificare a contrariilor pure (născută din ura pură și fără cauză a familiilor).

Uitarea numelui ereditar e o condiție a iubirii. La fel vor face tinerii expresioniști de la începutul secolului al XX-lea. La fel va face și Jacques al lui Ionesco, refuzând „să iubească” sub semnul paternal și disperat al speciei care trebuie să plodească. Și Hamlet strivea iubirea pentru o fiică de tată uzurpator (Polonius), ca fiu de tată uzurpat caínic. Altminteri iubirea lor ar fi dus mai departe, prin progenituri, aceeași suferință a genitorilor. Dar proiectul lui Hamlet de depășire a blestemului ereditar (care capătă ilicit numele de iubire) era încă mai clar: „să nu mai fie căsătorii; să nu se mai nască copii”. Extincție? De ipohondrie suferă Thomas Bernhard, nu de altceva. Pare mai agreabilă (întrucât mai convențională și mai fictivă, dar poate că nu) ipoteza lui Michel Houellebecq din Particulele elementare, că omul s-ar salva prin perpetuarea artificială, eliberată de sexuare?

Scrie în text, cu stăruința unei teme obsesive: Romeo și Julieta nu doar că se leapădă de nume („Aruncă-ți numele, Romeo!”), dar nu se văd niciodată deslușit, clar, unul pe celălalt. Ne-identificarea ereditară nu e mai puțin decisivă ca ne-identificarea obiectului iubirii, în iubire, sau, mai bine zis, ne-obiectivarea obiectului. Noaptea e chemată cu patima singurei apropieri depline: caii lui Phaeton să aducă „grabnic noaptea înnorată” pentru ca prezențele lor voalate să se scufunde în cerneală. „Noaptea-i place orbului amor”, știe Julieta, căreia noaptea „îi adumbrește fața”. Pe cine iubește Romeo, pe cine iubește Julieta?
Nici pe el, nici pe ea, pe nimeni nu iubesc ei, ba da, iubesc ceva ce nu se obiectivează, sau amână să se obiectiveze, un contur fără margini, un corp fără reprezentare. Ce poți iubi? O mână, un picior, membre, cartilagii? ne instruiește stoicul Lorenzo.

Obiectul iubirii e un hazard al materiei, asemeni apartenenței lui la un nume, o alcătuire fără definiție. Ce se vede e gol de adevăr pentru iubire. Splendoarea virginal-statuară a Rosalindei pentru care suferise Romeo se risipește de îndată ce prezența Julietei se insinuează ca un corp în absența corpului și a chipului. La despărțirea din zori, când Romeo trebuie să fugă, Julieta desparte fără echivoc iubirea de văz: „Zboară viață, intră zi”, exclamă ea în urma iubitului care se risipește în lumină. Se zăresc, totuși, o clipă, în lumina zilei, Romeo și Julieta, în chiar momentul în care Lorenzo le pune inelele de logodnă pe degete, dar… „nu pot să vă îngădui singurei” încheie părintele, fixând un ecran străveziu între două obiecte străine.

În penumbra banchetului platonician, iubirea nu poate trăi în obiect. Și nu se poate obiectiva, nu-și poate revendica obiectul. Iubirea de ceva, iubirea de obiect este subiectul iubirii de obiect, iar obiectul părăsește sfera identificării lui raționabile, de obiect estetic sau virtuos. Romeo și Julieta sunt străini, ființe denaturate în natura lor ereditară și, ființe fără contur, denaturate în natura lor obiectivă și sociabilă. Străini vor rămâne până la capăt în iubirea lor care sfârșește printr-un quiproquo de bufonerie clasică italiană, altă expresie explicită a denaturării: ei mor pe rând, singuri, în confuzia creată de jocul (de masca) morții lor.
(Dar noi știm altă poveste. Știm melodrama trivială a iubirii dintre Iulia și Romeo, doi tineri foarte frumoși, predestinați (?) acestei iubiri strivite de intoleranța politică.)

Masca, întunericul nu sunt doar mediul iubirii lor, sunt chiar sursa ei. Iubirea irumpe în condiții de cecitate totală, în Romeo și Julieta, iar Shakespeare joacă frenetic acest joc de ocultare a obiectelor iubirii. Amorul e orb nu pentru că îți ia mințile, ci pentru că abia în absența expresiei explicite și arbitrare a „chipului” iubit își poate trăi iubirea de iubire elanul ei de idealitate. Nu știu text mai crud.

Romeo și Julieta se întâlnesc la un bal, sunt mascați, sunt corpuri străine neidentificabile. Întâi se ating mâinile, apoi sărutul mâinii e răstălmăcit de un joc de cuvinte care face din buze doi pelerini a căror îmbrățișare e castă, întrucât sălașul cuvântului, gura, e purtătorul înflăcărat al cuvântului și e sfânt. De partea cealaltă a focului sfânt e „focul gurii” care vrea să sărute carnea. Conștiința acestei separări face posibil amestecul. Sărutarea cuviincioasă, castă, a mîinii are aceeași temperatură cu sărutul pe gură, și se animă de aceeași pătimire.

Imediat, sărutul pe gură. Apoi secvențele nocturne. Lepădarea de numele tatălui. Apoi bufoneria morților deghizate și sărutul ultim al otrăvii luate de pe buzele celuilalt. Am parcurs un traseu ale cărui capete sunt guvernate de un proces chimic. (Bănuiești blestemul șarpelui din grădina paradisiacă, lipsit de morfologie, de a deveni șarpe: gura lui rostește cuvântul înflăcărat care stârnește setea denaturală a omului, iar limba care îl rostește își conține veninul.) Iubiții fără chip își dau certificatul iubirii, testând farmaconul iubirii, saliva. Nu știm care sunt parametrii chimici care stabilesc acordul, nu avem balanța acizilor, nu avem raportul de alcalinitate. Dar știm cu certitudine că aici se face (sau nu) amestecul corpurilor fizice, în rezonanța salivei, în schimbul chimic. Revers și omolog al sângelui care stabilește gradul de apartenență sau de denaturare prin ruptură, saliva face sau refuză chimic transsubstanțierea materială a corpurilor.

Mi se pare că transsubstanțierea e ceva foarte spiritual. Material fiind. Există un trup care se dă de mâncare cu gura, cu dinții și cu saliva, care se frânge ca pâinea și al cărui sânge e vin. Iubirea se pecetluiește printr-o degradare violentă, care e tanatică. Dacă nu există o idealitate a iubirii prin văz, prin cunoașterea virtuților obiectului, există în schimb, ne spune Shakespeare, o idealitate chimică a iubirii, conținută de simțurile inferioare, care transsubstanțiază și sunt spirituale. Corpurile transsubstanțiate se petrec între ele deopotrivă în acord chimic și prin denaturare chimică. De aceea sărutul, acest cataclism inaugural și alienant al omului de umanitatea lui, e singurul însemn al iubirii (tanatice) dintre Romeo și Julieta.
Nu pot să nu spun: dacă saliva nu transsubstanțiază corpul, iubirea nu se naște. Restul e… frumusețea chipului și vidul ei erotic. Chimia, singura idealitate a iubirii. Nu știu text mai crud. În acord chimic, ca experiență radicală de denaturare a omului, prin depășirea eredității și prin transsubstanțiere, trăiește iubirea.

Sebastian-vlad Popa

Articol apărut în INFINITEZIMAL 7/2016

 

 

Share Button

Leave a Reply