Barabás Miklós: Memorii (I)

Barabás Miklós (1810, Mărcușa – 1898, Budapesta), pictor născut în Transilvania. Este cel mai de seamă reprezentant al stilului Biedermeier din pictura maghiară și unul dintre primii portretişti ai vremii, trăind exclusiv din pictură. În 1881, Barabás, asemenea altor pictori din Europa Centrală, s-a decis să își încerce norocul în București, unde Pavel Kiseleff îl introduce în cercurile înalte din capitală. Barabás a rămas un an și jumătate la București, din 1881 în 1883, unde pictat nenumărate portrete, stampe și miniaturi. A pictat membri ai familiilor Ghiculești, Crețulești, Bălăceni, Cantacuzini, Bălăceni, Filipești, Grădișteni, Văcărești, Oteteleșeni și mulți generali și ofițeri ruși, cu totul aproximativ 120 de tablouri, iar la solicitarea lui Heliade Rădulescu a făcut și ilustrații pentru Mihaida.

♦ fragmente ♦

La Sibiu m-am hotărât să îmi încerc norocul la București. Apoi, gândindu-mă că acolo mă pot întâlni și cu ofițeri ruși care nu cunosc româna (pe care eu mi-o însușisem bine în timpul vacanțelor de vară), am început să învăț sârguincios franceza. Trautmann era numele profesorului, dacă mai țin bine minte, și cum acesta vorbea și italiana, am deprins și italiana de la dânsul, așa că înainte să pornesc de la Sibiu vorbeam fluent și aceste două limbi.

În anul 1831, la sfârșitul lunii octombrie, am întrebat la librăria Thierry și Fülenbaum, care aveau sucursală și la București, cum aș putea face să ajung la București? Librarul Fülenbaum mi-a spus că la începutul lunii noiembrie căruța lor pornește în capitală și transportă lăzi cu cărți, care sunt foarte grele, dar nu ocupă mult spațiu, așa că îmi pot face acolo un loc. Iar în schimbul drumului mi-a cerut să-i fac nevestei sale portretul în acuarelă. Ne-am învoit și astfel am pornit la drum pe 8 noiembrie.

Am avut doi tovarăși de drum, un învățător sărac care cu greu își dusese traiul, cu un salariu de 100 de florini pe an, la o familie. M-a rugat să îl iau cu mine, că n-are pașaport, așa că să fiu atât de bun și să îl înscriu ca fiind servitorul meu ca să poată ajunge la București. Rugămintea lui n-a întâmpinat rezistență din parte-mi, așa că l-am înscris. Celălalt companion era un croitor de damă, cam de vreo douăzeci și doi – douăzeci și patru de ani, cu câțiva ani mai tânăr decât învățătorul. Croitorul i-a plătit ceva lui Thierry pentru drum, învățătorul a venit pe nimic, dar ca servitor a făcut tot ce putea face. Și, odată ajuns la București, s-a angajat după câteva zile la un ofițer, ca ordonanță, și m-a căutat de mai multe ori, din recunoștință, lăudându-se că, deși n-are mult de lucru, reușește să pună deoparte în fiecare lună câte șapte-opt galbeni, pentru că la stăpânul lui vin adesea ofițeri ruși să joace cărți și îi dau mereu bacșiș.

Am purces la drum din Sibiu și până la amiază am ajuns doar până la Turnu-Roșu. După masă am zărit primul sat valah, unde era și vamă valahă. Ținutul acesta, cu râul Olt și munții, l-am și desenat. La vamă am pierdut mult timp și doar pe înserat ne-am continuat drumul, ca apoi să ne oprim peste noapte la prima crâșmă dintre munți. Cârciuma avea doar o cameră mai mică și una mai mare; în cea mai mare erau trei paturi, cu câteva așternuturi, iar eu mi-am făcut patul cu propriile așternuturi. Abia am stins lumânarea și nici n-am apucat bine să adormim, când aud deodată un scârțâit de vioară și o voce mai groasă, care la răstimpuri mormăia. Apoi se aud bătăi puternice în ușă, hangița aprinde lumânarea, deschide ușa, la care apar doi bărbați, urmați de doi țigani. Unul din bărbați e înalt doar de patru picioare, e îmbrăcat oriental, celălalt are de șase picioare înălțime, zvelt, e un tânăr preot român, îmbrăcat în sutană neagră; arătau împreună precum odârja și hodorogul. Dintre țigani, unul avea la el o vioară, celălalt un fel de tamburină, o sită acoperită cu piele care nu era găurită, pe care bate stăpânul lui cu degetul dat cu salivă: rum-rumi, mârâind sunete joase, de semi-bariton.

Oaspeții târzii au pus să aducă vin, au băut câte o dușcă, apoi băcanul, căci așa l-a numit cârciumăreasa, îi strigă ceva țiganului și acesta se pornește să cânte o romanță în trei timpi. Atât preotul, cât și negustorul fuseseră prin Ardeal, la Turnu-Roșu și în cele zece zile petrecute acolo au învățat să danseze vals, și se pun să valseze pe acea melodie. În croitor bineînțeles că se aprinde sângele nemțesc, odată sare din pat, își trage în grabă cizmele și așa cum era, în cămașă și izmene, se pornește să danseze și el vals cu băcanul, apoi cu preotul. Firește că, văzând acestea, nou-sosiții l-au tratat cu vin, turnându-i să bea până n-a mai putut, și uite așa au petrecut până aproape de miezul nopții. Între timp băcanul a venit și pe la mine să mă îmbie cu vin, dar eu m-am prefăcut că dorm. Preotul l-a tras de mânecă: „Lasă-l să doarmă. Învățătorul se făcea și el că doarme, așa că noi doi nu am participat la petrecere. A doua zi croitorul s-a simțit cumplit întreaga zi de la poșirca proastă din care băuse multișor; se zvârcolea teribil, noi ne distram pe seama lui și îl încurajam să îndure pentru onoarea de a fi jucat „dansul său național”. Și această zi am petrecut-o tot printre munți.  

Pe înserat, am ajuns la o cârciumă în care era o încăpere mai măricică de oaspeți, dar când deschid ușa, ce văd: câți oameni încăpeau, atâția era culcați pe jos. Unii stăteau întinși, alții dormeau, dar n-am putut să intru: duhnea așa de tare a usturoi și a palincă înăuntru, încât mai să mă ia de pe picioare. Ce puteam să fac? Aveam un cojoc destul de bunicel, așa că m-am culcat sub cerul liber, sub căruța cu care călătoream. La scurt timp după aceea a început să ningă și m-am temut că vremea o să mă prigonească de sub căruță, dar vântul nu bătea și peste puțină vreme ninsoarea s-a oprit, așa că nu mi-a tulburat somnul.

După ce am trecut munții, am ajuns fără nici o greutate la București, unde căruțașul a tras la Hanul lui Manuc. Acesta era un han într-atât de urât, încât m-am împotrivit să iau odaie. Am pornit numaidecât să îl caut pe Raimondi, spițerul, ceea ce a mers ușor căci având farmacie, era o familie binecunoscută în oraș. M-au primit cu plăcere și, plângându-mă pe condițiile din han, m-au invitat să rămân peste noapte și să iau cina cu ei. Prima noapte am petrecut-o la ei. Aveau un slujitor cazac, care luase de nevastă o româncă și vorbea bine limba. L-am întrebat pe acesta dacă n-a văzut prin apropiere vreo odaie de închiriat. Întâmplarea a făcut ca acesta să găsească chiar în a patra casă două camere mari, ce dădeau una în cealaltă; una de trei stânjeni lățime și tot pe atâta lățime, și o cameră ce dădea spre stradă, pe colț, aflată la primul etaj, cu trei ferestre. Toate ferestrele se închideau prost și am început să chibzuiesc ce să fac cu ele. I-am luat la mine pe ambii tovarăși de drum, am pus să aducă o căruță de lemne și am făcut numaidecât focul. Apoi am luat câteva hârtii de scris, am fiert lipici de făină și împreună cu cei doi tovarăși de drum am lipit întreaga după-amiază ferestrele, dar mai întâi am zăvorât bine geamurile exterioare. Astfel, am zăvorât cinci ferestre și din cele care dădeau spre nord am lăsat-o doar pe cea din mijloc, restul le-am acoperit cu hârtie de împachetat. Această cameră așadar o transformasem în atelier. Pe partea vestică a acesteia se afla o mobilă mai înaltă, de jumătate de metru înălțime și un metru lățime, cu câteva sertare mari. L-am luat drept dulap de haine, am primit trei scaune o masă și un sfeșnic de aramă de la proprietară, iar podiumul, care inițial fusese un divan turcesc, l-am acoperit cu cea mai ieftină stofă de bumbac înflorat, colorat, iar din așternuturile mele am făcut la unul din capete un pat și l-am acoperit și pe acesta: iată, camera era deja mobilată. Și în cealaltă cameră se afla o astfel de mobilă înaltă, turcească, pe care am lăsat-o, căci vroiam să fie a servitorului meu. I-a fost de folos tânărului valah pe care l-am tocmit ca slujitor. Cât despre mâncare, nevasta șpițerului s-a oferit să-mi dea micul-dejun, prânzul și cina la schimb pe lecții de desen date fetei sale mai mici, Cecilia. Fata mai vârstnică, Josephine, se ocupa cu muzica și cânta foarte frumos la pian.

Întreaga familie Raimondi era foarte educată, atât domnișoarele, dar și mama lor. În afară de română și greacă modernă (care, prin domnitorii greci trimiși de sultan acolo, devenise limba de salon a artistocrației române), cunoșteau bine franceaza, italiana, și vorbeau bine chiar și maghiara – pe aceasta din urmă o învățaseră de la slujnicele și doicile maghiare. (Trăiau multe familii de secui la București, pentru că erau bine plătiți și lucrau mai de folos, fiind preferați slujnicelor țigănci sau țărăncilor valahe; așa se face că mulți boieri și cucoane cunoșteau întru câtva maghiara.)

Odată, câteva luni mai târziu, un episcop român a vizitat familia Raimondi. În timpul conversației, care decurgea în limba română, una din domnițe a spus că în loc de maghiară ar prefera să cunoască engleza, căci aceasta e o limbă mai frumoasă. Eu, care am auzit destul vorbindu-se și engleza, am intervenit, spunând că lucrurile nu stau întocmai. Dacă ar spune că literatura englezilor o interesează mai mult, n-aș avea nici o obiecție, dar că engleza să fie mai frumoasă ca maghiara, n-aș crede. Spre marea mea suprindere, episcopul român mi-a luat partea, lăudând frumusețea limbii maghiare și, ca să demonstreze acestea, a recitat oda Speranței de Csokonai cu o dicție atât de frumoasă și de limpede, încât nici un poet maghiar nu ar fi recitat-o mai frumos!

Am petrecut multe seri plăcute în sânul familiei Raimondi. Bucureștiul era tare plicticos și   datorez mult familiei farmacisului că am rămas un an și jumătate acolo. Ca să îmi arăt recunoștința, le-am pictat doamnei Raimondi și soțului ei portretele în miniatură, ca surpriză de Crăciun pentru domnișoare, și le-am dăruit portretele prinse în montură de aur, în portefeuille. Le-am pictat apoi și pe cele două fete în ulei, pe o pânză, până la genunchi.

La București, primul lucru a fost, se înțelege, să îmi vizitez toți cunoscuții care la Sibiu îmi făgăduiseră să mă ajute. Am fost însă tare decepționat de aceștia, ca tot omul care cuteză să se bizuie pe promisiuni. M-au primit cu plăcere, m-au tratat cu dulceață și atât a fost! Nici unul nu m-a recomandat nimănui, nu mi-a făcut rost de nici o comandă, și uite așa a trecut frumos și luna noiembrie fără să fi avut ceva de lucru. Începusem chiar să mă gândesc că mai bine aș face să mă întorc grabnic în Ardeal, chiar pe timp de iarnă, înainte să mi isprăvească toți banii.

Într-una din seri, familiei Raimondi i-a făcut o vizită agăi Iancu Filipescu, un boier foarte ager și hotărât, despre care Kiseleff a spus că este singurul boier capabil să întreprindă ceva mai mare, mai însemnat. Una din domnișoare l-a întrebat dacă nu știe vreo modalitate să mă prezinte guvernatorului. Kiseleff era pe atunci adjutantul țarului rus și guvernatorul plenipotențiar al Valahiei și Moldovei, căci încă din campania din 1829 cele două principate au fost ocupate de către ruși. Kiseleff era un om din cale afară de cultivat, care copilărise la Paris, un diplomat ilustru, cu maniere alese, mare iubitor al științei și al artelor, care mai târziu a devenit ambasador rus la Paris. Filipescu s-a oferit să mă ajute cu plăcere și întorcându-se spre mine mi-a spus:

— Mâine, cu un sfert de ceas înainte de nouă să fiți în anticamera guvernatorului și să aduceți câteva miniaturi sau desene. Eu voi fi acolo la nouă fix și am să vă prezint guvernatorului.

La ora stabilită, m-am prezentat și abia a bătut ceasul orele nouă, trăsura lui Filipescu a sosit duruind cu o precizie demnă de toată admirația. Când a urcat scările, slujitorii au deschis ambele canaturi ale ușii, căci un mare domn nu încape pe jumătate de ușă. El privește într-o parte și alta și cum mă vede mă ia de mână și fără nici o prezentare prealabilă, deschide ușa camerei de primire a guvernatorului, mă duce înăuntru și mă prezintă, spunându-mi numele și recomandându-mă ca pe un tânăr pictor remarcabil. Generalul a fost foarte amabil, i-am arătat câteva miniaturi și câteva desene, pe care le-a cercetat aproape un sfert de ceas, punându-mi între timp întrebări: de unde sunt, unde am studiat. Cum știu din proprie experiență că nu trebuie să aștepți momentul să ți se spună: „Vă puteți retrage”, am salutat-o pe excelența sa și, făcând o plecăciune adâncă, am plecat.

Nu îmi făceam prea mari speranțe în privința prezentării mele, dar am știut să apreciez faptul că un om de vază, iată, ca acesta, știe de existența mea. Însă mi-a fost dat să mă înșel că mă va uita, căci această prezentare a mea mi-a fost pe neașteptate de mare folos și a adus roade strălucitoare. Potrivit calendarului grecesc, se apropia ziua Sfântului Nicolae. Dar nu ziua mea onomastică, ci a țarului rus, în cinstea căruia Kiseleff a organizat o serată fastuoasă în marea sală a redutei (pe cheltuiala țarului, desigur). Doamna balului a fost prințesa Brankration (soția guvernatorului era la Paris). Filipescu a fost însărcinat cu trimiterea invitațiilor, iar el m-a invitat și pe mine ca să văd protipendada Bucureștiului. Interesele mele cele mai înalte îmi cereau, firește, să nu lipsesc de la serată.

Cu o oră înainte de venirea generalului, marea sală era ticsită de lume, cu cei mai distinși domni și doamne, generali ruși și ofițeri de mare rang, printre care cel mai mic în rang era maior. Eu doar mă învârteam de colo-colo, în mulțime.  

La un moment dat, se împrăștie de la unul la altul vestea: „Vine generalul. La care încep să se alinieze, să se împingă pentru ca drumul generalului de la intrare până la tribuna unde se afla doamna balului să fie liber. Pe mine m-au amuzat sfiala și marele respect cu care mulțimea s-a dat la o parte, ca apoi îmbulzindu-se să se adune în jurul tribunei, formând aici un semicerc mare, larg. În marea învălmășeală, am fost împins chiar în primul rând și cum îi priveam pe cei adunați, văd că generalul, care vorbea cu prințesa Bankration, începe să mă fixeze și apoi îmi face sem. Nu am cutezat să iau semnul ca adresându-mi-se mie, gândindu-mă că așa un om de vază va fi uitat neîndoios de mine în două săptămâni. Am privit în jur, să văd dacă nu e măcar vreun general rus în spatele meu, și când m-am întors mi s-a părut că guvernatorul mi-a făcut semn și cu capul, de parcă ar fi spus: „Ție ți-am făcut semn.” La acestea, am traversat semicercul și m-am îndreptat grăbit la dânsul, spunându-mi că dacă nu mie mi-a făcut semn o să îmi spună oricum, iar dacă chemarea mi-a fost adresată, nu am decât să mă bucur. L-am întrebat ce poftește excelența sa. Kiseleff mi-a răspuns că mie mi-a făcut semn și s-a interesat cu amabilitate de mine. M-a întrebat dacă am de lucru, dacă i-am cunoscut pe boieri. Răspunsul meu nu putea fi altul decât acela că, dat fiind că în oraș nu există viață socială îndeajuns de publică, cunosc câțiva dintre boieri și prin urmare am puțin de lucru.

Auzind acestea, guvernatorul s-a întors spre doamna Brankration, a cărei fiică era mireasă și a întrebat-o dacă nu vrea să aibă portretul fetei sale.

— Aș dori foarte mult să îi facă cineva portretul, a răspuns prințesa, dar știți oare dacă s-ar găsi vreun pictor potrivit pentru aceasta?   

Kiseleff m-a prezentat atunci prințesei, lăudându-mă din cale-afară, i-a spus că a văzut mai multe dintre operele mele și o asigură că dacă va comanda portretul fetei sale făcut de mine, va fi din cale-afară de mulțumită cu lucrarea. La care prințesa Brankration, care era o doamnă binevoitoare, de o mare finețe, a preluat vorba, întrebându-mă cu viu interes de ce nație sunt, unde am studiat, unde m-am format, apoi mi-a spus unde locuiește și când are zi de primire. Mi-a declarat că pot să o vizitez chiar a doua zi, când vom stabili ziua și ora de pozat.

[…]

Traducere și note de Maria-Gabriela Constantin

Fragment apărut în INFINITEZIMAL 13

Share Button

Leave a Reply