În luna septembrie a anului 1848, Alphonse de Lamartine a fost invitat să țină un discurs la întâlnirea generală a Societății de Agricultură a regiunii Saône-et-Loire. O parte a acestui discurs a fost publicat în Almanach Prophétique, Pittoresque et Utile pour 1849, publié par un neveu de Nostradamus; rédigé par les notabilités scientifiques et littéraires, et illustré par MM. Gavarni, Daumier, Trimolet, Ch. Vernier et Geoffroy, acolo unde a fost găsit în toamna acestui an, într-un exemplar din colecțiile destructurate ale Bibliotecii Naționale a României.
Traducerea de față urmărește o versiune completă a discursului, apărută în volumul Les Foyers du peuple, ediție Michel Lévy Frères, din 1866.
L A M A R T I N E
[Eu nu cunosc horticultura decât prin plăcerile ei]
Discurs susținut la întâlnirea generală a Societății de Agricultură a regiunii Saône-et-Loire*
Traducere de Simona Gabriela Noapteș
§
Domnilor,
Cuvântul ar trebui să fie mai ales și, cred eu, ar trebui să aparțină în mod exclusiv acelor maeștri ai artei despre care tocmai ați ascultat vorbindu-se, acelor magistrați ai naturii; ar trebui să fie mai ales al acestui savant și venerabil decan al agriculturii (M. Jard) care tocmai a adus în viața publică, vorbind despre mine, sentimentele și afecțiunea cu care mă onorează în viața privată; și doar aceștia se cade să vorbească domniilor voastre despre această știință utilă și șarmantă a grădinăritului, ale cărei fructe și flori expuse ne-au încântat ochii mai devreme în cealaltă clădire. Cu toate acestea, pentru că mi-au poruncit, în calitate de reprezentant natural al tuturor intereselor acestui popor, sarcina grea de a urma la cuvânt după domniile lor, încerc să mă supun; dar ce aș putea oare să vă mai spun fără să știți deja de o mie de ori mai bine decât mine? Dintre toate aceste denumiri științifice care împodobesc întâlnirile dumneavoastră anuale, dintre toate aceste plante care înfloresc sau rodesc sub mâinile voastre, eu nu cunosc, de fapt, decât această viță, acest lăstar comun, acest arbore al vieții, care ne hrănește și ne îmbogățește și care ne-a adus pe toți în această țară ca pe niște oameni în ciorchine! Nu, vă repet spre rușinea mea, eu nu cunosc horticultura decât prin plăcerile ei, prin culorile ei, prin savorile, mirosurile și senzualitățile ei; nu-i cunosc altceva decât această atracție pulsionară, naturală, instinctivă, care dintotdeauna i-a împins pe oameni, și mai ales pe oamenii de gândire și de sentiment, poeții, scriitorii, filosofii, războinicii, chiar și pe cenobiți, la a căuta spectacolul, contemplația, reculegerea grădinilor, la a se refugia în ele din calea zgomotului mulțimii, din calea privirilor celor mulți și a tumultului forului, la a se adăposti la umbra unor arbuști sau pe malul vreunui izvor, la a studia în ele fenomenele, la a asculta, ca să zic așa, cu urechea lipită de pământ, surdele palpitații ale pământului, murmuratul vieții vegetale, cum circulă seva prin ramuri; la a simți în ele cum vegetează și în ei aceste gânduri, aceste inspirații pioase și amoroase deopotrivă, filosofice și eroice, pe care le numim geniul singurătății! Sau, mai ales, la a veni să se odihnească în ele în amiaza sau în înserarea vieții, să capete în ele puteri când acele moleșeli morale îi cuprind în unele momente pe oamenii întreprinzători, așa cum oboselile trupului domniilor voastre vă iau pe nepregătite la amiază sau la finalul zilelor și vă obligă să vă așezați sub un arbore pe care tocmai l-ați curățat sau la marginea unei parcele proaspăt săpate!
Este acest gust natural, această rudenie secretă dintre om și un colț de pământ profund însușit, îngrădit, cultivat, plantat, însămânțat, udat, recoltat de mâinile grădinarului, care a făcut din istoria grădinilor, în toate secolele și în toate țările, chiar o parte a istoriei națiunilor și, de asemenea, parte a visurilor vieții viitoare sau a teogoniei popoarelor. Observați toate aceste religii, toate aceste povești și toate aceste fabule, nu există niciuna care să nu așeze începuturile omului într-un Eden, adică într-o grădină; și niciuna care să nu îl plaseze după moarte în niște Câmpii Elizee: niciuna care să nu împletească această imagine a grădinii bogate în ape și fructe cu imaginile și visurile de fericire primordială sau de fericire viitoare în cer. Ce ne arată nouă acest lucru, domnilor? Că imaginația umană nu a putut visa, în toate paradisurile pe care și le-a creat, la ceva mai bun decât o grădină terestră sau celestă, la ape, umbrare, flori, iarbă, arbori, un cer prielnic, astre senine, un pământ fertil, o inteligență secretă, o prietenie împărtășită, ca să zicem așa, între om și sol; și mai e în egală măsură adevărat că omul, în visele sale cele mai frumoase, nu a putut inventa ceva mai bun decât natura: un loc însorit, adăpostit de cei răi, înfrumusețat de vegetație, înviorat de păsările cerului și de animalele prietene omului, sfințit de munca mâinilor, consacrat de prezența simțită a Creatorului, locuit, în cele din urmă, de familie, de iubire, de prietenie și de o înșiruire de generații eterne! Acolo umanitatea a așezat fericirea și tot acolo, nu-i așa, o căutați și dumneavoastră cu îndârjire, nu fără echivoc și complet, ca în visele noastre, ci mai ales în imperfectele și măruntele imagini în care Dumnezeu ne-a permis să îl întâlnim, din când în când, aici jos lângă noi.
Ah! Și bine faceți să căutați acolo, căci, dacă meseria domniilor voastre este cea mai fericită dintre meserii, știința dumneavoastră este în esență cea mai puțin himerică, cea mai puțin problematică, cea mai puțin înșelătoare și cea mai sigură dintre toate științele noastre.
Și dincolo de orice altă condiție care îl leagă pe horticultor de arta sa, există mai ales una care m-a uimit adesea și care chiar și pe dumneavoastră trebuie să vă fi mirat uneori și este următoarea: aș spune că, dintre toate artele și dintre toate științele, știința dumneavoastră este și cea care își merită cel mai pe drept acest nume, care îl înșală cel mai puțin pe cel care i se dedică, care îndepărtează cel mai puțin spiritul în himerele sistemelor și care, prin aplicarea ei, îl conduce cel mai direct și mai obligatoriu către adevăr. De ce se întâmplă acest lucru? O știți cu toții: pentru că această știință este experiență și practică; pentru că nu lasă nimic speculației, ipotezei, conjecturilor, hazardului imaginației; nu există metafizică a pământului; nici himeră a vegetației; nu există decât observare atentă, riguroasă, zilnică. Din fericire, nu aveți nevoie, ca noi toți ceilalți din domeniul gândirii, al politicii, al istoriei, de toate celelalte cunoștințe umane; dumneavoastră nu aveți de-a face din fericire cu incertitudinile spiritului uman, cu norii îndoielii, cu pasiunile, cu visele, prejudecățile, uneori delirurile, cu școlile, cu sectele, care întunecă totul, care înaintează secole de-a rândul în eroare sau în îndoială, până la acele treziri tardive, până la acele prăpăstii unde umanitatea se aruncă pe urma falselor științe și nu se ridică din cădere decât pentru a alerga spre o nouă decepție! Nu, meseria domniilor voastre nu vă permite aceste înstrăinări, nici aceste remușcări. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că domniile voastre, în această știință, atingeți fără încetare și nemijlocit, atingeți cu degetul natura și legile sale vizibile, palpabile, misterioase, dar evidente; lucrați, ca să spun așa, alături de Dumnezeu! Nu sunteți decât colaboratorii legii divine a vegetației! Or, legea divină a vegetației nu se dedă vanelor noastre capricii. Dumnezeu, în opera sa imuabilă, nu se coboară la himerele noastre: natura nu are înțelegere pentru falsele noastre sisteme. Ea se ține departe de nebuneștile noastre încercări; ea ne dejoacă, uneori chiar brutal, iluziile. Ne însoțește, ne ajută, ne recompensează, atunci când o atingem corect și dacă lucrăm în adevărul ei; dar dacă ne înșelăm, dacă vrem să o supunem, să o constrângem, să o înșelăm, ne dă pe loc refuzuri asurzitoare prin sterilitate, secătuire, prin moartea a tot ceea ce am dorit să creăm în ciuda ei și împotriva legilor sale. Ne putem înșela, fără vreun pericol, chiar secole la rând, în istorie, în filosofie, în sistemele religioase sau sociale, chiar și în astronomie. Ne putem inventa cele mai absurde himere despre toate acestea și să le oferim vreme îndelungată lumii ca pe adevăruri. Dar domniile voastre, agricultori și horticultori, nu puteți face aceasta! Erorile dumneavoastră cele mai mari nu pot dura mai mult de un sezon! Un moment al vegetației! O primăvară! Sau încă un an!… Iată durata greșelilor dumneavoastră, căci iată durata experiențelor dumneavoastră. După acest termen, natura vă corectează chiar ea, își arată voința ca muncile dumneavoastră să i se potrivească. O cercetați astfel, fără încetare, cu apreciere, cu simțul experimentului, iar natura vă răspunde mereu corect și imediat. Dumneavoastră însemnați răspunsurile în amintirile, în cărțile și în manualele dumneavoastră, iar din acest dialog neîncetat dintre omul care întreabă și natura care răspunde, dumneavoastră compuneți catehismul agricultorului sau al grădinarului, care devine știința vegetației.
Astfel, prin cărțile acestea elementare, și prin aceste congrese agricole ale naturii, ca acesta pe care îl fondați aici, această știință s-a propagat, s-a limpezit, s-a răspândit. Astfel se întâmplă, de la Plinius care face catalogul tuturor plantelor din timpul Imperiului Roman, de la Carol cel Mare, care enumeră în ale sale Capitularia – carta sa – numele și numărul legumelor pe care le cerea a fi cultivate în grădinile sale; de la Caton, cel mai rigid dintre oamenii de stat, care a obligat fiecare cetățean roman, oricât de sărac ar fi fost, să cultive flori în curtea sa, pentru ca această cultură și această eleganță să dea o cultură și o eleganță moravurilor poporului (pentru că, deși voia să corecteze luxul excesiv al Republicii, nu voia să știrbească din legea somptuară a vegetației), până la expedițiile maritime și horticole ale cruciaților, ale olandezilor, ale englezilor, care au cules de pe toate meleagurile, una câte una, cele nouăzeci și opt de plante leguminoase sau aceste flori pe care le găsim etalate în grădinile și în straturile voastre astăzi, iar grădinăritul, conturat la început de către romani, universalizat și perfecționat în China, dezvoltat în Anglia la proporțiile unui lux artistocratic, micșorat și schimbat în Olanda până la adorarea lalelei, ridicată în Italia la demnitatea unei arte splendide, asociată cu statuarul, cu sculptura, cu arhitectura, pe care le luminează, ajunge în cele din urmă, grație eforturilor dumneavoastră, în mai mult țări ale Europei, la stadiul de industrie care folosește milioane de brațe și care importă și exportă milioane de fructe și de flori!
Astfel, v-aș ruga să observați, pentru prima oară, domnilor, că grădinăritul, care nu era până acum decât o destindere, un lux domestic, o podoabă a solului, va deveni și devine un nou și magnific obiect de comerț! Într-un moment în care munca lipsește omului mai mult decât lipsește omul muncii, în care a inventa o industrie înseamnă a inventa o bogăție, o ocupație, un salariu, o viață pentru mii de lucrători; și credeți că aceasta este o observație făcută pentru a-i uimi pe oamenii de stat sau pentru a impresiona un ministru inteligent al agriculturii și comerțului? Și nu cumva să credeți că este o exagerare, domnilor. Vin din miazăzi: tocmai am văzut, pe țărmul Mediteranei, un cabotaj considerabil de flori! Toscana și Statul Genovez cultivă și exportă milioane de produse din grădinile lor! Iar o artă a făcut să nască o alta. După arta de a le cultiva, a apărut arta de a le culege, de a asorta florile, culorile, nuanțele, parfumurile. Această artă a făcut un asemenea progres la Genova, de exemplu, s-au studiat, s-au combinat, s-au întrețesut, s-au împletit atât de mult trandafiri, garofițe, dalii, lalele, ranunculus, încât buchetele pentru mesele zilelor de festin, și care au mai mult de un metru în circumferință, seamănă cu acele covoare de Smyrna, cu stofele în motive vegetale, cu acele catifele parfumate, cu mozaicele vegetale! Și există țesători veritabili care țes aceste pânze parfumate. În Atena, a face buchete este o profesie în sine. Buchetele pe care le admirați, pe care le mirosiți la sărbătorile din Toulon, din Marseille, din Bordeaux și chiar din Paris, au fost țesute la Genova sau la Florența. Astfel, grădinăritul de lux devine din ce în ce mai mult o industrie. Perfecționați asta și va deveni o artă nouă, un tablou a cărui paletă va fi o grădină.
Dar oricare ar fi meritul acestui grădinărit industrial în ochii economistului, să fim sinceri și să o spunem pe drept, domnilor, nu aceasta este principala și eterna atracție a grădinilor. Nu, ce i-a fascinat dintotdeauna pe oameni la această artă frumoasă, și mai ales pe oamenii cei mai sensibili, pe oamenii de studiu, pe literați, poeți, înțelepți, scriitori, filosofi și chiar și pe oamenii de stat și pe oamenii de arme este locuirea cea mai apropiată cu natura, șarmul conținut de studierea fenomenelor sale, este această contemplație pioasă a vegetației, sunt aceste extaze care se reînnoiesc fără încetare în fața acestei vieți universale, a acestei surde inteligențe, răspândite și vizibile în vegetal; sunt aceste limite indecise între regnul vegetal și regnul animal, care par să reunească toate elementele organizate într-o misterioasă unitate prin diversitățile și separările lor aparente. Este această convingere a divinității naturii care a făcut ca și eu să fiu acuzat de panteism. Eu nu sunt panteist, domnilor. Eu nu semăn cu un copil care, văzând o figură reflectată în sticlă, crede că figura și oglinda sunt un singur lucru și întinde mâna pentru a atinge imaginea! Natura nu este, în ochii mei ca în ochii voștri, decât oglinda imensă, infinită, luminoasă în care se reflectă Creatorul. Dar o simt atât de vie, atât de inteligentă și de divină, încât îi înțeleg și îi iert ușor pe cei care mă acuză că aș confunda-o cu Dumnezeul său.
Da, acolo se află acele seducții care au legat, în toate timpurile, sufletul oamenilor de gândire de spactacolul germinării, al înfloririi, al rodirii din grădini. Îl voi cita oare pe Pitagora, care impunea discipolilor săi, ca pe un precept al înțelepciunii, să meargă să adore ecoul în locuri sălbatice? Să vă spun că Scipio a mers la Liternum? Că Dioclețian, renunțând la imperiul lumii a mers să își cultive lăptucile în grădinile sale din Salona? Horațiu, la Tibur? De Cicero, la Tusculum sau sub portocalii din Gaeta? De Plinius care descrie pentru posteritate planul aleilor sale înconjurate de cimișir și care face lista arborilor tăiați ca statui vegetale? Bătrânul Homer își amintea fără îndoială propria curte paternă atunci când făcea descrierea micii curți a lui Laertes, umbrită și îmbogățită de cei treisprezece peri ai săi? Dar Petrarca, la Vaucluse sau pe dealul din Arquà? Teocrit, sub castanii din Sicilia? Gesner sub brazii din Zürich? Doamna de Sévigné în grădina sa din Rochers sau în parcul din Livry, imortalizându-și într-o scrisoare grădinarul cu aceste cuvinte tandre care sunt în sine un mausoleu: „Maestrul Paul, grădinarul meu, a murit; și arborii mei sunt triști” și, mai aproape de noi, Montesquieu, pe generoasele alei ale castelului său din La Brède, care evocă umbrele imperiilor și spiritul legilor, ca Machiavelli, înaintea lui și mai mare ca el, pe moșia lui de la San Miniato, pe dealurile Toscanei. Sau Voltaire, când în reședința sa Les Délices, când la Ferney, înconjurând lacul Leman și Alpii Italiei în orizontul grădinilor sale. Buffon la Montbard, ca Plinius la Roma, bucurându-se în magnificele muzee vivante din parcul său de minunile naturii pe care o descria. Și, în sfârșit, îl numesc pe Rousseau, pe care era să îl uit, și care a cerut ca cenușa să i se odihnească la rădăcina unui plop, pe o insulă, în mijlocul unei ultime grădini. Ah! Acest om, născut în nevoie și crescut aproape ca o slugă, se simțea mai apropiat decât oricine altcineva de liniștea și consolările singurătății! De câte ori nu am mers, în prima tinerețe, în cea dintâi fervoare a imaginației și a sufletului pentru marile nume și pentru geniile sensibilității, de câte ori nu am mers să vizitez, singur sau însoțit de un prieten pe care l-am pierdut pe drum, draga sa casă Les Charmettes, acea casă mică, acea grădină îngustă, ascunsă mai degrabă într-un defileu, decât în valea dealurilor din Chambéry, dar la umbra frumoșilor castani de Savoie! Câte ore, câte zile întregi nu am petrecut sub bolta de viță-de-vie unde adora să viseze la sine, să își retrăiască viața, să privească cum razele de soare pătrund prin frunzele de vie îngălbenite de toamnă ca și cum ar căuta în ele cea mai sensibilă și mai revelatoare reflexie a naturii, a vegetației și a lui Dumnezeu!… Și dacă aș vrea să îi numesc, domnilor, pe toți oamenii iluștri care și-au legat amintirile de grădini, nu m-aș mai putea opri. De fapt, am putea reface istoria tuturor acestor mari spirite prin acele refugii rurale pe care le-au locuit, iubit sau ilustrat în pașii lor! Atât de mult este omul legat de natură, fie în leagăn, fie în viața sa, fie în mormânt ca posesor al său! Și cu atât mai mult natura își reia locul chiar și în existențele care par cele mai îndepărtate de ea și cele mai străine, prin simplele și purele bucurii ale solului și ale cultivatorului!
Și să nu credeți, domnilor, că aceste bucurii le sunt rezervate doar mai marilor Pământului sau doar bogaților posesori de parcuri sau de grădini celebre, cum sunt Versailles sau Tuileries, pe care guvernele le-au făcut cadou celor din popor pentru a trezi în ei sentimentul puterii și pentru a-i face să le admire luxul, făcând apele, arborii, florile să se așeze ca niște mândri curtezani la porțile palatului. Nu, nu este nevoie de bogăție, de mărire, de spații mari pentru a te bucura de toată bucuria pe care Dumnezeu a ascuns-o în cultura sau în spectacolul vegetației. Sunt plăceri pe care nu le-a lăsat să fie însușite la voia întâmplării, pe care natura să le monopolizeze. Natura nu este niciodată artistocratică, din acest punct de vedere, astfel că nu a dat căi diferite de a se bucura de plăcerile ei bogaților și săracilor, leneșilor și oamenilor muncii; oricare ar fi grandoarea sau micimea locului pe care omul îl consacră acestor bucurii, îi pătrund prin simțuri în suflet aceeași doză de senzații și de voluptăți. Sufletul omului este făcut în așa fel încât să fie infinit; da, sufletul uman este înzestrat cu o asemenea putere de contracție și de extensie, este înzestrat cu o asemenea elasticitate, cu o asemenea abilitate de a se strânge și de a se întinde, încât poate depăși universul, prea îngust pentru el, și să strige, ca Alexandru: „Dați-mi alte lumi, aceasta este prea îngustă pentru mine!”, unde să se poată să se densifice, să se dubleze, să se retragă tot într-un punct imperceptibil al spațiului și să strige ca înțeleptul din Tibur, la capătul jumătății sale de acru, presărat cu nalbe și udat de un firicel de apă: „Nu-i loc pe pământ să-mi surâdă/ ca acel colțișor.” Fiți siguri că era la fel de multă plăcere, la fel de multă intensitate a bucuriei, de sensibilitate, de contemplare, de tandrețe în sufletul lui Rousseau, privind apusul de soare în spatele viței-de-vie din curtea mică de la Les Charmettes, ca în sufletul lui Buffon care privea ziua strălucind deasupra cedrilor din parcul său din Montbard! Fiți siguri că proprietarul a mii de acri plantați, trasați, irigați, cu grădini, pe dealurile Angliei, ale Scoției sau pe cele din jurul Parisului nu nutrește un sentiment mai desfătător, mai debordant, mai statornic față de natură decât domniile voastre atunci când vă odihniți duminica în micile voastre pavilioane de păducel sau de cărămidă, la umbra unor arbori altoiți în floare, aproape de cei doi sau trei stupi care zumzăie în soare, la marginea peticului de pământ lângă care ați lăsat sapa pentru munca de a doua zi.
Și cine ar putea să mărturisească toate acestea mai bine decât mine? Căci, de ați ști latina la fel de bine cum cunoașteți limba universală a vegetației, aș putea să strig în mijlocul dumneavoastră, ca păstorul din Vergilius: „Et in Arcadia ego!”, adică „Și eu, și eu am fost grădinar!” Da, și eu, căci primul meu leagăn a fost o micuță și sălbatică grădină, înconjurată de un zid de pietre, pe una dintre colinele aride și întunecate pe care le puteți zări de aici departe pe linia orizontului; nu erau acolo (mediocritatea mai mult decât modestă a norocului tatălui meu nu o permitea) nici vaste întinderi, nici umbre mărețe, nici ape puternice, nici flori rare, nici fructe timpurii, nici plante de lux; erau doar câteva alei înguste, cu un prundiș de nisip roșu, pe lângă care erau garofițe sălbatice, violete și primule și multe parcele de legume pentru masa familiilor. Ei bine, acolo, iar nu în grădinile Italiei sau pe marile întinderi de parcuri ale Franței, Germaniei și Angliei, am trăit primele și cele mai puternice bucurii pe care natura le face simțite unui suflet, unei imaginații de copil sau de tânăr! Locuiesc acum în grădinile cele mai întinse și cel mai artistic plantate; dar mi-am păstrat interesul pentru cealaltă! O păstrez în minte cu prețuire în vechea ei zgârcenie de umbră, de ape, de flori și de fructe! Și când am rar câteva ore de libertate și de singurătate, smuls din treburile publice, sau de lucrările spiritului, le dau acestor vagi întâlniri cu mine însumi, pe care numai în această grădină vreau să le am! Da, iertați-mi, vă rog, aceste detalii intime, aceste reveniri la viața domestică. Dar ele nu sunt desprinse de această întâlnire; noi suntem cu toții cetățeni, toți prieteni, toți din aceeași fibră și din aceeași carne. Să nu avem pentru o clipă decât un suflet, așa cum nu avem decât o patrie! Da, în această biată grădină demult secătuită, golită de moarte, pe aceste alei invadate de ierburi, de mușchi și de garofițele pietrelor, sub aceste trunchiuri bătrâne golite de sevă, dar nu și de amintiri, pe acest nisip răvășit, tot mai caut cu privirea pașii mamei, ai surorilor, ai vechilor prieteni, ai bătrânilor servitori ai familiei și acolo vreau să mă așez lângă gardul din fața casei, care se scufundă în pământ cu fiecare an care trece, sub iederă, în razele soarelui în amurg, în zumzetul insectelor, în foșnetul șopârlelor pe zidurile vechi, pe care le recunosc ca pe niște vechi gazde ale grădinii și cu care mi se pare că aș putea vorbi ca altădată!
Ei bine, domnilor, acestea sunt primele bucurii ale omului care începe o viață, aceste obișnuințe dintâi, aceste prime exaltări ale contemplației, aceste prime mângâieri ale vieții în acest loc aspru și solitar, în acest cămin al familiei astăzi rece și stins și care mi-au dat de timpuriu această aplecare pentru grădini și pentru oamenii simpli și inteligenți care le cultivă și care mă aduce, atât de natural și atât de încântător la aceste întâlniri anuale, în mijlocul domniilor voastre. Sapa, secera, grebla, stropitoarea, chiar și un simplu ghiveci la fereastra unui biet muncitor sunt inseparabile în inima mea de aceste amintiri ale tinerei mele vieți la țară, în mijlocul muncilor și al ocupațiilor dintr-o casă rustică și dintr-o măruntă grădină. Iertați-mă așadar că vorbesc în ignoranță. Dumneavoastră sunteți horticultori prin puterea mâinii, a științei, prin studiu, prin practică. Eu nu sunt decât prin sensibilitate și prețuire!
Iar acum, domnilor, să ne întoarcem fiecare la meseria sa! (Oratorul se întoarce către grădinarii așezați în spatele pupitrului său.) Haideți, voi, cei încurajați de această susținere afectuoasă a concetățenilor voștri, de acest interes emoționant, unanim, care îndreptățește mulțimea ce umple acest teatru mai mult decât la o reprezentație a unei arte ușoare, de această participare cordială a femeilor care se află prezente aici, în instituția dumneavoastră; haideți, cultivați aceste flori, aceste fructe, aceste legume, aceste minuni ale culturii savante, în straturile voastre, în serele și în laboratoarele voastre în plin soare! Iar eu mă întorc să cresc, în această îmbătrânită și simplă grădină a tatălui meu despre care v-am vorbit mai devreme, ce cultivăm noi, acești bieți muncitori ai spiritului, adesea la fel de obosiți ca dumneavoastră… cercetarea, literele, cărțile, filosofia, istoria, politica, arta de a-i guverna pe oameni, de a îmbunătăți societățile, de a îmblânzi condiția poporului, de a aduce către civilizație și libertate fructele cele mai coapte și mai desăvârșite! Dar mă întorc la a cultiva mai ales aceste imagini ale lucrurilor și ale persoanelor iubite și pierdute! Aceste amintiri ale mângâierilor istovite, aceste urme care încă trăiesc, care adesea sângerează, ale unei vieți pe jumătate trecute!… Ezit, domnilor, ezit. Să merg mai departe? Nu, nu mai spun nimic altceva; există o discreție a sentimentelor profunde; nu trebuie ridicate ultimele văluri ale sufletului uman; sunt lacrimi care n-ar trebui să cadă decât în liniște sau în secretul inimii! Voi regăsi, așa cum vă spuneam, în acest refugiu al copilăriei mele, o încântare mai puternică pentru mine, pentru noi toți, decât cele mai bogate și mai parfumate înfloriri ale expoziției dumneavoastră: parfumul amintirilor, mirosul trecutului! Chiar voluptățile melancoliei, care este floarea de toamnă a vieții omului. Toate aceste lucruri, domnilor, care sunt pentru noi ca niște emanații ale pământului, ca o aromă îndepărtată, ca un gust promis al acestor Elizee, al acestor paradisuri, al acestor grădini eterne unde sperăm să îi regăsim întru fericire pe cei pe care i-am iubit și pe care i-am părăsit în lacrimi! Toate acestea îl fac pe omul naturii să își dorească ca de la orice distanță, din orice prăpastie sau de la orice înălțime la care soarta l-ar fi aruncat, să se întoarcă pentru a-și trăi ultimele zile pe pământul care l-a văzut venind pe lume și să-și aibă odihna în grădina în care și-a avut și leagănul!
Text apărut în INFINITEZIMAL 19 / specii / 2023-2024
