* fragmente autobiografice *
Selecție și traducere din germană de Iuliana Dumitru
Notă autobiografică (la cerere)
M-am născut la 9 decembrie 1901 și anume în Fiume [azi Rijeka, Croația], la Marea Adriatică, la cinci fără un sfert după-amiaza (după altă relatare, la patru și jumătate). Pe când cântăream paisprezece kilograme și patru sute de grame, am plecat din Fiume, am locuit o vreme la Veneția, apoi am umblat prin Balcani și am prins destule la vremea mea, printre altele, asasinarea Majestății Sale Regele Alexandru I al Serbiei împreună cu soția sa. Pe când aveam 1,20 m înălțime, m-am mutat la Budapesta, unde am rămas până la 1,21 m. Tot acolo m-am dovedit a fi un împătimit vizitator a nenumărate locuri de joacă, iar prin natura mea visătoare și răutăcioasă mi-am câștigat antipatia celorlalți. Cam pe la înălțimea de 1,52 s-a trezit în mine avântul erosului, fără însă a-mi pricinui încă cine știe ce bătaie de cap (dragostea mea pentru politică era deja prezentă de pe-atunci). Interesul pentru artă, și mai cu seamă pentru literatură, a apărut destul de târziu (pe la vreo 1,70 m), însă abia de la 1,79 m încolo a devenit un impuls, nu unul irezistibil, dar oricum. Când a izbucnit războiul aveam deja 1,67, iar când s-a încheiat, deja 1,80 (am crescut în război iute ca glonțul). La 1,69 am avut prima mea experiență sexuală în adevăratul sens al cuvântului – iar azi, când am încetat de mult să mai cresc (1,84), mă gândesc cu tandră melancolie la zilele acelea încărcate de presimțiri.
Azi cresc doar pe lățime – dar despre asta încă nu vă pot împărtăși nimic, căci sunt încă prea aproape de mine însumi.
⧫
Fiume, Belgrad, Budapesta, Bratislava, Viena, München
Mă întrebați care e patria mea, eu vă răspund: m-am născut la Fiume, am crescut la Belgrad, Budapesta, Bratislava, Viena și München și am pașaport unguresc – dar „patrie”? Nu am. Sunt un amestec tipic de vechi austro-ungar – maghiar, croat, german, ceh –, numele meu e maghiar, limba maternă e germana. De departe vorbesc cel mai bine germană, de-acum scriu doar în germană, aparțin așadar spațiului cultural german, poporului german. Cu toate astea, noțiunea de patrie, falsificată de accentele naționaliste, îmi e străină. Patria mea e poporul.
Așadar, cum spuneam, nu am patrie și, firește, nu sufăr din pricina asta, ci mă bucur de condiția mea de om fără de patrie, căci mă eliberează de un sentimentalism nenecesar. Păstrez în minte, ce-i drept, peisaje, orașe și încăperi unde mă simt ca acasă și am, desigur, ca toată lumea, amintiri ale copilăriei – cu bune și cu rele – la care țin. Revăd străzi și locuri din diverse orașe pe unde mă jucam ori mergeam la școală, recunosc și acum șinele de tramvai, derdelușul, pădurile, bisericile în care mă sileau să primesc trupul sfânt al Domnului. Îmi amintesc și de prima iubire: era în timpul războiului, pe o ulicioară liniștită din Budapesta. Acolo m-a luat cu ea o femeie și m-a dus în apartamentul ei cu patru camere, se însera deja; nu era prostituată, dar bărbatul ei lupta pe front, cred că în Galiția, și voia și ea să fie din nou iubită.
Generația mea, căreia în timpul Marelui Război i-au dat primele tuleie, cunoaște Austro-Ungaria veche doar din povești, acea dublă monarhie de dinaintea războiului, cu zecile ei de națiuni, atinse deopotrivă de cel mai obtuz patriotism local și de autoironie resemnată, cu cultura ei bătrână, cu analfabeții ei, cu feudalismul ei absolutist, cu romanțiozitatea ei filistină, cu ceremoniile de curte și depravarea ei confortabilă.
Se știe că suntem o generație a scepticismului, închipuindu-și că nu are iluzii. În orice caz, noi, cei veniți în descendența acelor vremuri glorioase, avem considerabil mai puține iluzii decât înaintașii noștri. Ne găsim în situația fericită de a crede că putem trăi fără iluzii. Asta e, poate, singura noastră iluzie.
Nu vărs nici o lacrimă pentru vechea Austro-Ungarie. Ce e putred trebuie să se dezintegreze, iar eu dac-aș fi putred, m-aș dezintegra la rândul meu și cred că n-aș vărsa vreo lacrimă.
Câteodată am impresia că războiul ne-a întunecat tinerețea, că tot ce am trăit înainte de el mi s-a șters din memorie. Viața mea începe odată cu declarația de război. Mi-a fost dat să am norocul de a înțelege că eradicarea nelegiuirilor naționaliste nu va fi posibilă decât prin redistribuirea radicală a straturilor sociale. Asta e convingerea mea. Nu râdeți! Faptul că adesea cunoașterea e formulată printr-o lozincă nu-i știrbește cu nimic adevărul. Spre binele umanității, lupta împotriva naționalismului rămâne crucială.
⧫
Fuga de liniște sau devenirea unei noi conștiințe sociale
Când sunt întrebat de ce am întors spatele vieții la țară și m-am mutat în oraș, trebuie să mărturisesc că pe loc nu pot formula decât un răspuns superficial, care ar suna aproximativ așa: într-un oraș mare am parte de mai multe impresii decât la țară, văd mai mult din ceea ce e relevant pentru timpurile noastre.
M-a vizitat la un moment dat un prieten și am ieșit să ne plimbăm. Totul îi părea neobișnuit și se bucura de tot ceea ce vedea simțitor mai intens decât mine. Am vorbit despre natură și agricultură, despre viața măruntă a țăranilor și a mic-burghezilor, viață care, în spațiul privat al fiecărui individ, se desfășoară până la urmă asemenea celei de la oraș. Prietenul meu mi-a dat dreptate și dintr-odată totul ni s-a părut de-a dreptul hilar, am râs gândindu-ne la grijile țăranilor ăstora, pe care, iată, îi vedeam ca pe niște ființe individuale.
Din senin prietenul mi-a spus: „E timpul să revii în oraș, trăiești aici la marginea lumii. Fără îndoială oamenii satului au exact aceleași trăsături, aceleași vicii și virtuți precum orice orășean, dar uiți că orașul are ceva în plus, și anume transformarea conștiinței sociale. Poți suporta să n-ai habar de metamorfoza asta? În oraș lucrurile se schimbă, orașul se găsește într-o dinamică perpetuă, e teritoriul micilor întreprinzători.”
E limpede că orașul dă tonul, poți citi și la sat toate ziarele, dar îți lipsește seva schimbării. Se construiește o nouă omenire, în vreme ce la țară devii un simplu observator, îți lipsește spiritul omului nou.
La țară trăiești într-o pătură socială sortită decăderii.
Și mai e aici o primejdie, iar aceea e liniștea. Și prin liniște nu mă refer, firește, la absența zgomotului, pe care, cu oarecare efort, ne-o putem crea și la oraș.
E vorba de liniștea din atmosferă, de încremenire.
E drept, liniștea a fost adesea preamărită, și încă după toate regulile versificației.
La țară te paște însă pericolul de a deveni sentimental. De a te agăța de o așa-zisă nouă iluzie. Nu vreau acum să pun la îndoială necesitatea de a visa, fantezia e tot atât de necesară precum obiectivitatea, dar ea înseamnă și o neglijare a nevoilor sufletești. Iar la sat tocmai asta stă în centrul existenței.
Aici problema noastră se lovește de afirmația că tânăra generație nu are suflet – ceea ce, firește, e o mare prostie. E vorba mai degrabă de pierderea legăturilor, de pierderea ori sacrificarea instinctului. (Pierderea tot mai accelerată a legăturii cu natura exterioară este doar o renunțare la instinct în folosul culturii.)
Iar acum faptul cel mai important: se știe că pentru a gândi ai nevoie de un scaun pe care să poți sta. Și se spune tot mai des că dimensiunea materială a existenței este indispensabilă. Iar asta, dintre toate orașele germane, numai Berlinul le-o oferă tinerilor scriitori. Berlinul – pe care tinerii îl iubesc și care face la rândul lui câte ceva pentru tineri, spre deosebire de majoritatea celorlalte orașe, ce cunosc doar iubirea platonică.
Iubesc Berlinul.
Texte apărute în Infinitezimal 16 DISCRETUL (2020),
la rubrica Traduceri nemaivăzute.
Tot acolo puteți citi și un interviu rar, din 1932, cu Ödön von Horváth.
________________
Selecția de față cuprinde câteva texte și fragmente autobiografice de restrânsă circulație ale lui Ödön von Horváth (1901-1938), traduse acum în română pentru prima dată.
Notă autobiografică (la cerere) a fost scrisă pentru caietul-program ce a însoțit premiera piesei Revolte auf Côte 3018, la teatrul Hamburger Kammerspielen, în noiembrie 1927.
Fiume, Belgrad, Budapesta, Bratislava, Viena, München a apărut în februarie 1929 în revista germană de avangardă Der Querschnitt.
Fuga de liniște… a fost scrisă în ianuarie 1929
