Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbânzii
de Nicolae Steinhardt
Mănăstirea Rohia. Ed. Polirom, 2013
Venind vorba de Călătoria unui fiu risipitor a lui Steinhardt, lumea (bună a) criticii se grăbește să ne arate, cu excitația senzaționalului, cele două voci, ruptura, surpriza faliei dintre tinereţea autorului evreu şi înţelepciunea maturităţii creştine. „Între viaţa mea, aşa cum am trăit-o, şi ideile pe care le profesez astăzi există, vai, un hău” (p. 9), scrie Steinhardt lui Zaharia Sângeorzan, în 1988-89, în interviul prin corespondenţă publicat de Humanitas în 1998. Este oare treaba criticii literare să se cufunde în acest hău? Să extragă de acolo minereul moral pe care să-l prefacă în izbânda binelui? Dacă dorim neapărat sentinţe cu rezonanţă biblică pentru a aureola discursul lui Steinhardt din aceste două texte, să ne gândim mai degrabă la „paiul din ochiul aproapelui”, fiindcă asta cercetează personajul-narator al Călătoriei…, precum şi cel din romanţul neizbânzii. Însă nu numai paiul şi aproapele sunt obiect al acestei urmăriri, ci şi subiectul, „eu”, şi bârna din privirea sa. Fiindcă acest Steinhardt, publicat cu acordul Mănăstirii Rohia, este numit proustian şi autenticist de către editorii Polirom; după cum, în acelaşi interviu la care făceam apel mai sus, autorul îşi zice, cu referire la moralitatea sa, „brânză bună în burduf de câine” (p. 23). El şi personajele sale se delectează (dilettare, aproape de diletant, cum îi place şi lui Nemoianu să ne arate) cu „trăirea în felii”, cu analiza critică a celuilalt şi cu autoscopii dătătoare de regret: „Tristeţea vine şi din faptul că nu poţi să stai mereu împreună cu ei [ceilalţi], că fiecare se mişcă pe un fel de parabolă foarte diferită de a celorlalţi, şi cu ele se întâlnesc numai uneori, ca pe planşele cu desene curioase din volumele de geometrie superioară, în momente neaşteptate şi de aceea dureroase” (p. 139). Naratorul Călătoriei… nu e revoltatul însingurat cu bucurie, ci participantul la serate care tânjeşte după o comunitate mai organic ţesută, o solidaritate deplină, care regretă că teatrul burghez al saluturilor şi bunelor maniere nu e adevărat.
Blumberg îi seamănă puţin lui Wakefield al lui Hawthorne. Fiindcă fuga de acasă a acestuia din urmă acoperă puţin spaţiu, la fel ca a tânărului evreu bucureştean, care pleacă de fapt pe aproape, la prieteni şi rude. Wakefield, în schimb, nu e un personaj de salon, ci unul al singurătăţii. El trebuie s-o privească pe soţia sa pe furiş, de după colţul străzii, vreme de douăzeci de ani înainte de a se întoarce şi a deveni un loving husband. Nu-şi asumă niciodată poziţia de tată, rămâne un fel de fiu auto-exilat, contemplând perplex căminul pe care a trebuit să-l întemeieze. Pentru fiul risipitor, ştim de la bun început cum se încheie călătoria. Blumberg nici nu călătoreşte de fapt, el face nişte vizite. Nicio clipă nu ajunge să poftească, înfometat, la roşcovele porcilor biblici, fiindcă semenii săi îl îndestulează cu micile delicii burgheze evreieşti, întâlniri şi plimbări, răzvrătire calmă. Chiar şi un ospăţ la băcănie, descris cu exuberanţă, îşi permite. Proximitatea e, pentru ambele personaje, adevărata distanţă a „subiectului cunoscător”. Nici unul nu se leapădă, în fond, de legitimitatea sa iniţială.
Mătuşa Ana îi reproşează lui Blumberg nu fuga de acasă, ci aşezarea „printre străini” (locuieşte la prietenul al cărui tată devenise, din Grünberg, Gruia). De un singur personaj, conservatorul, provincialul Pavela, se ascunde Blumberg în ce priveşte fuga sa de-acasă. Ca orice „băiat sărac şi [care] mai bea încă ceaiul cu linguriţa din ceaşcă până la sfârşit”, Pavela e preocupat permanent de „e distins” sau „nu e distins să…”: „nu e elegant să te plimbi dimineaţa fără rost. E mai distins să te plimbi seara în Cruce. El altminteri nu merge chiar acolo, e murdar şi-şi poate permite măcar atât, să nu meargă chiar acolo. Dar ca să te plimbi, bei undeva un pahar cu vin, mănânci ceva, te învârteşti, e distins” (p. 195). Dragă le e personajelor lui Steinhardt circularitatea şi hrănirea civilizată. Acest Pavela apostolic, figură paternă, şi mătuşa Ana, sunt adevărata pereche care guvernează întoarcerea lui Blumberg.
Să spunem că-n această mică fugă, adică în urmărirea zglobie, dar neîndurătoare, a evreităţii pe bulevarde şi în saloane bucureştene, e de fapt preludiul dezicerii, al convertirii? Textul nu ne permite, oricât de mult s-ar bucura conştiinţa critică de una ca asta.
Tânărul Blumberg ştie că nu face nimic, nu e chinuit de vreo insuficienţă şi mânat de imboldul schimbării, ci gravitează, cu minore ajustări de perspectivă, tocmai în preaplinul acestei societăţi rafinate şi al nimicurilor sale, asta în vreme ce anturajul său aferat se minunează de plictiseală, găzduieşte saloane literare, se-ntreabă cu o mină serioasă ce înseamnă colţul îndoit al cărţii de vizită, îşi tratează plăpânde simptome de isterie cu piure de cartofi. Lucrurile sunt potolite printre cuminţii revoluţionari de salon, convieţuind cu conservatorii. E o lume în care tinerele domnişoare se tem că „e ruşine să nu fii de stânga”, iar tinerii conservatori se interesează de faptul că Marx era bogat şi beţiv, în care tânărul narator a avut timp să fie revoluţionar (cu varianta „comunist”) şi să şi încheie această etapă chiar înainte să fugă de acasă. Această fugă, tot George Ardeleanu ne-o spune bine despre Steinhardt, este „un prilej pentru consolidarea credinţei în valorile” „familiei, politeţii, cumsecădeniei, echilibrului”. De tatăl său Blumberg fuge fiindcă „aş vrea să mă pot înclina în faţa lui şi să-i spun: „Cu multă fiiască plecăciune, sărut mâinile, dumitale babacă”, fiindcă acesta „începe să ţipe şi-mi dau seama că nu e un om bine crescut” (p. 78). Tânărul e mai tată decât părintele său.
Să ne gândim, oare, că-i plauzibilă nevoia de asceză şi de perechea tată-fiu ceresc după toate preumblările, manierele, vizitele, taifasurile acestui fiu conservator? (Să facem conexiuni cu ce mai ştim despre Steinhardt, nu aşa am învăţat la şcoală?) Dar personajul din text se întoarce acasă, şi nu e aici nimic neconvenţional, nici un scurtcircuit nu pune în pericol această pânză de relaţii care absoarbe toată gândirea evreilor bucureşteni ai lui Steinhardt.
„Plouă, a venit toamna şi eu încă nu fac nimic. Mă aplec pe spetează, până la mătuşa Ana e un drum destul de lung, privesc străzile. Plouă, şi pare că vremea s-a hotărât. O să rămână aşa.”, până când părintele Steinhardt renunţă la discursul care face meteorologie, ar spune criticii corespondenţelor. Şi nu fac nimic aceste mici geometrii sociale în mişcările lor repezi şi monotone dintr-o casă în alta, nu se schimbă cu nimic acest luminos plancton interbelic, neştiutor de ceea ce-l pândeşte. Nu există schimbare, asta ne spune deci Steinhardt cel dinainte de mântuire.
În partea a doua a volumului, găsim Eseu romanţat asupra neizbânzii. „A-țĭ izbîndi pe cineva, a-țĭ lua satisfacțiune, a te răzbuna pe cineva”. (Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, 1939) Aici Steinhardt ne arată cum naratorul său nu reuşeşte răzbunarea în cele ale spiritului, în măsurarea cu fratele şi potrivnicul său. Naratorul şi Alexandru Iftodie sunt, fireşte, intelectuali. Aspiranţi la renume şi canonizare, chiar aşa cum ne învaţă sociologia literară. Naratorul ne întreabă „Ce e important?”, şi nu ne părăseşte în întrebare, ci ne răspunde neîntârziat: „Să laşi un nume bun”. Tinerețea e neizbândă, sau neizbânda la tinereţe e (în) regulă, fiindcă tinereţea e amânare, ne spune acest „eseu”, tinereţea nu e prezent, dar e pregătire pentru viitor, pentru bătrâneţea care e numai consecinţă, deci numai trecut. Prezentul, deci, nu există.
Alexandru Iftodie descoperă, în călătoriile cu prietenii săi înstăriţi (familia doctorului Fundățeanu – da, o ispititoare fundătură, sau o fundație, nu-i așa?), mănăstirile Olteniei, care îl pasionează și despre care ar dori să scrie, apoi prietenii îi retrag sprijinul și trece în altă tabără, lucru care atrage dojana acestui admirator-narator-frate al său, pe care iată-l, cu acribie și satisfacție crestându-i pe răboj înfrângerile. Înverşunarea naratorului e, fireşte, faţă de sine, căci de cine ne putem de-solidariza şi îngrozi mai zdravăn dacă nu de noi înşine? „Pentru mine, Alexandru Iftodie e totuna cu mine. Nu aşa se cade”. „Pentru mine”, fiindcă acest personaj e mereu animat de speranţa de a căpăta stima celorlalţi. Ei văd mai puţin, aşadar mai bine. Acest „cum mă arăt celorlalţi” e lucrul cel mai de preţ pentru naratorii ambelor texte, ele nu sunt arbitrar alăturate. Dar, în Eseu romanţat…, iată că Iftodie (cel, pe deasupra, şi „neinvidios”) făcuse un pas înainte, fără ştiinţa micului urmăritor. Lui i se publică, deşi postum, un studiu „poetic” despre mănăstirile din Oltenia, întemeiază deci un discurs închis într-un obiect care circulă printre semeni. Mai mult decât atât, aflăm că Iftodie îl privea pe narator cu aceeaşi compătimire cu care naratorul ne spune cine e Iftodie. Aşadar, ce-i rămâne de făcut naratorului? Să lanseze o carte! Chiar această carte, a sa privindu-l pe Iftodie. Răzbunarea publicării, această viaţă veşnică. Aşa ni se arată aceşti Cain şi Abel, la care ofrandele se aştern pe hârtie, iar „crima întemeietoare” e publicarea gândurilor despre celălalt. Şi ce poate completa mai bine agonia dacă nu femeia, soţia naratorului devenită a lui Iftodie (căreia supravieţuitorul trebuie, nu-i aşa, să-i fi închinat motoul eseului: Tu est née pour me croire).
Din miezul spiritului balcanic, desigur, scrie naratorul lui Steinhardt, acest aprig critic al lenei şi ratării: „Torpoare. Metafizica nemişcării, morala efortului minim şi a minimei rezistenţe. Eleea, nu Heraclit: iată omul nostru. Ecce homo. Metafizica dulceţurilor, şerbeturilor, cafelei.” (p. 292)
Altfel, mai putem doar să privim cum romanul despre rotunjimea, armonia evreităţii bucureştene interbelice poartă un titlu creştinat (fie, nu chiar evreul rătăcitor, dar fiu risipitor tot avem), şi în acelaşi timp cum un text datat din perioada de la Rohia e ne-izbândă, ne-mântuire, se înscrie în logica Vechiului Testament.
Roxana Eichel
(Articol apărut în INFINITEZIMAL 2)
