Matei Vișniec, cuvânt înainte

(les romans roumains)

În romanul Cafeneaua Pas-Parol, autorul este judecat de către personajele lui pentru că nu pătimește împreună cu ele. El compune cu rece și nedreptățește: „De unde venea disprețul meu pentru ceea ce altora li se părea fundamental? De ce treceam atât de superficial peste tot ceea ce îi durea cu adevărat pe ei? […] De ce atâta tăcere? mi s-a adresat, întinzând o mână în fața mea ca și cum ar fi vrut să măsoare distanța dintre noi. De ce atâta tăcere în locurile esențiale și atâta sporăvăială în rest?” Miezul acestui conflict pare a fi însăși problema cuvântului, autonomia și libertatea lui de mișcare printre ființele vorbitoare: „Manase Hamburda știa foarte bine că eu nu pricep mai nimic din ce-mi spune și că îl ascult numai dintr-o ciudată bucurie de-a mea în fața cuvintelor rostite fără acoperire, în fața acelor promisiuni care nu au nici o garanție.”

Romanul se construiește în presimțirea unei primejdii, personajele o adulmecă, dar sunt incapabile s-o rostească. Așa se întâmplă în majoritatea textelor dramatice și în proză ale lui Matei Vișniec, oamenii se confruntă cu un timp-animal care stă să-i înghită, cu o catastrofă ultimă, cu un sfârșit al veacurilor căruia cuvintele îi dau târcoale, îl cercetează și încearcă să-l încorporeze. Manase Hamburda se zbate… el vrea să deschidă ochii tuturor, el vrea să strige Adevărul, dar nu-l poate numi. Respirația animalică a acestui Adevăr îl copleșește și Manase intră într-un soi de afazie locvace. „Oamenii râd când aud cuvântul adevăr, ei nu sunt solubili în adevăr, ei sunt orbiți de adevăruri. […] Ori de câte ori avea impresia că știa precis ce voia să spună, nu se putea exprima, iar atunci când confuzia îl domina trăia ore de maximă volubilitate.”

Mistica lui Manase Hamburda este încorporarea senzațiilor în cuvânt, temă care revine și în Negustorul de începuturi de roman, în 2013 (un dispozitiv instalat pe toată cuprinderea sensibilă a corpului reușește să traducă integral în cuvinte tot ce părea să fi fost definitiv stabilit ca indicibil în ființa umană, și să traducă până și senzațiile corpului mort). Manase instigă la vorbire, iscodește, caută cuvântul obscur strecurat printre oameni, e hipnotizat când aude subînțelesuri. Nu citește literatură, nu crede în cărți, ochii lui sunt deschiși doar pentru semnele nemijlocite ale realului care trebuie să capete corp, adică să devină cuvinte. Atunci când o altă realitate înlocuiește cuvintele, cum ar fi ideile, ființa lui Manase Hamburda, antimetafizicul, cade într-o teribilă suferință: „… de la un timp, cuvintele se retrăseseră în fața ideilor. Da, cuvintele cedaseră loc ideilor, acceptaseră să fie depășite, înlocuite, asimilate de idei.”

Într-adevăr, materia dură a romanului Cafeneaua Pas-Parol sunt cuvintele. E inacceptabilă tăcerea: „Era normal ca într-un oraș în care se știa totul să nu se știe nimic despre intențiile domnului Vlonga? Era normal ca toată lumea să-și bată capul cu chestiunea asta și domnul Vlonga să tacă mâlc?” Precum e inacceptabilă tăcerea evidențelor: „Cât de holbați și dezarmați rămâneau oamenii când li se scotea la iveală, cu un singur cuvânt, tot ceea ce era în creierul lor jegos și malformat?”

Dezordinea preventivă (2013) e guvernată de cuvântul ca informație, de cuvântul jurnalistic. Scriitorii când devin redactori de știri (la un post de radio) nu mai recreează lumea ci o recombină utilizând ingredientul cel mai accesibil, murdăria umană. Romanul nu este neapărat o plângere a societății contemporane, ci o dezvoltare mistică a credinței în puterea cuvântului de a modela realul, nemijlocit – cu toate consecințele, (bune sau) iremediabil catastrofale. Dezordinea preventivă este romanul cuvintelor care aduc nenorocirea și groaza în ființă, sunt chiar cuvintele conviețuirii de zi de zi. Le întâmpinăm pentru că avem nevoie de teroare. Josnicia este în noi și adaosul din exterior nu e altceva decât un accesoriu de certificare. Mass-media ne alimentează nevoia de calamitate umană, nevoia de oroare de noi înșine. Știrile mediatice sunt într-o goană continuă după moarte, se hrănesc cu voluptate din rostirea cuvântului „decese”, care devine punctul lor juisant. Tanatice și patologice, știrile răstoarnă direcțiile de orientare în lume: „Ceea ce spun scursurile lumii interesează presa și publicul în cel mai înalt grad. Publicul soarbe cu fascinație cuvintele asasinilor și ale fanaticilor, ale nebunilor și ale iluminaților. O bună parte din cuvintele pe care le auzim la radio și la televiziune sunt pronunțate de oameni care ar trebui în mod normal să se afle fie în închisori, fie în spitale psihiatrice.”

George este un jurnalist care a privit mulți ani spectacolul ororii mereu conștient de mocirla în care înoată. Logoreea lui e disperarea lui: „Îmi place să iau masa de prânz cu George. Îmi place în primul rând, întrucât George nu are nici o logică în conversație. I se întâmplă des să înceapă o frază, să se oprească apoi la jumătatea ei, să o abandoneze, să treacă la altceva, să tacă apoi timp de câteva minute bune, sau chiar să se ridice de la masă și să plece în viteză.” Hélène, pe de altă parte, este cea mai apreciată voce a postului lor, ea are altă „topică”, o altă implicare. Mereu neutră, nu apasă nervul dezastrului, ea tinde mereu să tempereze oroarea. Maternitatea îi dă o căldură a limbii, iar vorbirea ei devine cu mult mai seducătoare când li se adresează copiilor sau bărbatului ei. Toate diminutivele și propozițiile interogative arată o grijă pentru lucrurile mărunte, dar durabile. Hélène se îngrijește de viață și grija ei pleacă din îngrijorarea pe care pare că i-o provoacă cuvântul: „Hélène povestește toate ororile lumii pe un ton neutru și destul de grav, dar cu o undă de înțelegere în voce, ca și cum dincolo de aceste știri proaste vocea ei ar spune <nu vă panicați, în fiecare zi e la fel, de fapt oroarea e banală>. Fără îndoială, Hélène este cea mai bună voce din redacție pentru prezentarea jurnalului și aceasta, întrucât… are trei copii. Ceea ce se simte de fapt în vocea ei este esențial pentru ascultător, în sensul că Hélène îl ajută pe acesta din urmă să nu intre în panică.”

Naratorul lui Matei Vișniec, tânăr jurnalist, schimbă regulile oratoriei jurnalistice. Fiind repartizat pentru orele de noapte, el își permite libertatea renunțării la atrocitățile curente pentru a transmite știri aparent inutile, de impact subtil, infinitezimal (irevocabil în ființă) și poetic. Aceste știri transmit o actualitate la care nu suntem obișnuiți să fim conectați. Uităm de războialele nescrise, nevăzute, care în fapt nu au câștigători. Trebuie să renunțăm la dezastru pentru a face loc faptului anodin viu.

Cuvintele au putere și sunt strivitoare. Ele se inserează în viața oamenilor și cangrenează corpuri, creiere. Unele dintre cuvinte sunt cuvinte-lipitori: parazitează limbajul. Aceste cuvinte provocă o simptomatologie destul de violentă acelor oameni care se lasă prea lejer locuite de ele, manifestată prin nervozitate si tremur. Cuvintele în aparență sunt inofensive, dar ele ruinează cu siguranță: „Da, există cuvinte și expresii purtătoare de dezgust. Cum ar fi cuvântul sinergie. În urmă cu câțiva ani acest cuvânt a devenit la modă. Nu știu cine l-a utilizat prima dată, dar chiar și faptul că unele cuvinte pot fi la modă mă dezgustă. […] Cred că am o problemă legată de cuvinte. Un fel de ură față de cuvinte. Sunt cuvinte pe care le pronunț cu ură. Sau, mai bine zis, când pronunț unele cuvinte o fac ca și cum aș vrea să mă dezlipesc definitiv de ele. Le pronunț ca și cum le-aş expulza definitiv din mine.”

Singura posibilitate de salvare a lumii este scufundarea în poezie. Cuvintele poeziei se lipesc de ureche, le simți pe șira spinării și te țintuiesc pentru câteva momente. Ele nu produc irealul, ci realitatea, singura. Ființa se deschide în prezența poeziei sau atunci când poezia irumpe dinlăuntru: „Dar simt poezia, îi simt de fapt prezența, dintotdeauna am simțit-o de altfel când s-a apropiat de mine chiar și sub forma unei priviri sau a unei adieri de vânt.”

Cuvintele au nevoie de aer. Vor să alerge și să respire. Ele vor să fie adunate din eter (sau din formol) pentru a trăi: „Descoperisem deci, pe de o parte, singurătatea cuvintelor, dar și faptul că sufereau de lasitudine, erau plictisite de moarte. Da, există cuvinte care sunt foarte, foarte singure, pur și simplu pierdute în imensitatea universului, le vedeam plutind în aer la fel ca semințele purtate de vânt.”

Dar și cuvintele salvează la rândul lor, așa cum tăcerea este, la rându-i, adesea, soluția radicală. În copilărie, naratorul fuge împreună cu părinții lui din România pentru a trăi într-o țară occidentală. Mama este prinsă la frontieră iar ea și copilul, fiind separați, refuză articularea cuvintelor. Tăcerea este tot o probă a cuvântului, pustincie care condensează în sine vorbirea: „Copilul de cinci ani știe deci ceea ce nimeni nu va crede niciodată: comunismul a căzut de fapt pentru că el și mama lui au tăcut cu o forță strivitoare, fiecare de altă parte a Cortinei de Fier. El mai crede de altfel că toate didacturile din toate țările s-ar putea prăbuși dacă brusc mamele și fiii ar începe să tacă în același timp. Există forme de tăcere capabile să fisureze toate edificiile prostiei, toate zidurile răutății umane, toate frontierele rușinii.” Pe lângă această tăcere care a durat până la revederea mamei, copilul trăiește drama și frumusețea cuvintelor. Nemailuând contact cu limba maternă el trăiește trădarea cuvintelor cunoscute și agonia pe care o simte față de cuvintele noi. Senzația pe care o simte este aceea a unui hău deschis subit. Toate simțurile sunt amputate din cauza necunoscutului, vorbirea și auzul paralizează: „Cum nu mai înțelege nimic din ce se vorbește în jurul său, el are, evident, dintr-odată, impresia că a devenit surd. Cuvintele nu-i mai pătrund în urechi, i se opresc la un milimetru de timpan. A fost trădat de cuvinte, acesta este adevărul. Acele cuvinte dulci pe care le știa înainte de traversarea străzii-frontieră, acele cuvinte cu care se împrietenise atât de mult nu mai există, l-au abandonat. Resimte o imensă tristețe și-i vine să plângă.”

Naratorul are „tentative de intrare în contact cu o ființă interioară”. În el se regăsesc familia destrămată, plecarea tatălui, acapararea sentimentală din partea mamei, care este o formă de totalitarism afectiv. Ea îl sufocă cu toată această dragoste și dependență, cu toate întrebările și detalile mărunte. În schimb ea nu vorbește niciodată despre relația lor de familie, nu este capabilă să deschidă subiecte legate de trecutul lor. Pe de altă parte tatăl scrie doar o scrisoare pe an, cu cuvinte tremurate și indecise, un scris tragic de nepriceput: „Omulețul nu știe să găsească tonul potrivit pentru a-mi vorbi și nici pentru a-și vorbi. Citindu-i scrisorile simt cât de mult s-a chinuit ca să le înceapă și apoi ca să le dea carne și apoi ca să le termine. Frazele sunt torturate, scrisul său este unul tremurat și lăbărțat.”

Domnul K. eliberat instalează complexul libertății recâștigate ca expresie a unei nenorociri ontice. Libertatea – cum se întrebuințează așa ceva? Când liberatea încetează de a mai fi obiectul unei nădejdi, la ce-i mai trebuie omului? Libertatea e de trăit sau e de năzuit? Kosef J. nu poate face un pas înafara acestei dileme. El simte panica atunci când se îndepărtează de spațiul închisorii. Trăiește până și experiența de a deveni din victimă torționar atunci când trebuie să păzească deținuții sau când trebuie să le ofere masa. Gardienii terorizează pentru că și ei simt o teroare din partea deținuților care inspiră o teamă care îngheață. Kosef J. îi veghează pe deținuți în timp ce aceștia se plimbă prin curte și simte că trebuie să dea un pumn. Și îl lovește exact pe cel care îi luase locul în celula lui cu numărul 50.

Cuvintele care clădesc ființa personajelor din acest roman nu sunt niciodate depline, răspicate și fără echivocuri. Se vorbește eliptic, cuvântul e timorat. Când îi este anunțată eliberarea lui Kosef J., cei din jur (gardienii, bucătăreasa, croitorul, directorul închisorii) nu sunt capabili să îi ofere explicații. Un resort obscur i-ar îndemna să-l rețină acolo pe Kosef J. pentru că, probabil, simt în el o salvare, breșa dintre teroare și spaimă. Simt probabil că el ar putea fi purtătorul spaimei lor de spaimă în lume: „El, el, Kosef J, era singurul care mai putea salva, în situația dată, ceva. Era singurul om pe care directorul închisorii l-ar fi ascultat cât de cât, dat fiind situația excepțională a plecării lui. – Nici nu vă dați seama ce mult cântărește cuvântul dumneavoastră acum, preciză omul.”

În rândul deținuților, puterea este exercitată prin cuvânt și prin vehemența cuvântului. În acel loc al fugarilor care în realitate nu au fugit din spațiul închisorii dar și-au înființat o democrație furtivă, fiecare intră în posesia megafonului și, înzestrat cu acest instrument de autoritate, arbitrează dezbaterile. Omul cu megafonul se aude cel mai puternic, dar aceasta este o falsă putere pentru că vacarmul învinge mereu: „– Ziceți ceva, insită omul cu fața veselă. – Ce? întrebă Kosef J. extrem de încurcat. – Ziceți LINIȘTE, spuse omul cu fața veselă. – LINIȘTE! strigă Kosef J. prin megafon și sunetul propriei sale voci îl inundă ca un tunet, făcându-l să se simtă puternic.” În finalul romanului Kosef J. trăiește bucuria reîntoarcerii în celula sa. După eliberare, o altă temniță e obligatorie. Matei Vișniec a trăit probabil această tragedie (dar a și depășit-o) înainte de ruptura istorică a României din 1989, care surprinde întemnițată conștiința scriitorilor în obsesia libertății năzuite, etern năzuite.

Sindromul de panică în Orașul Luminilor și Negustorul de începuturi de roman sunt romanele lumii create prin cuvânt. Puterea nu e arbitrului de cuvinte ci a celui care izbutește să transforme indicibilul în vorbire. Între scriitor și cuvinte confruntarea e aspră. Câte cărți se scriu în fiecare lună? Câte cărți nu suferă pentru că nu vor fi citite vreodată? Câte abatoare literare există? Toată lumea scrie dar mai citește cineva? În Sindromul de panică în Orașul Luminilor domnul Cambreleng adună toți scriitorii ratați pentru a înfăptui un lucru important pentru viitorul literaturii: ei scriu o carte în comun, fără intenția unei semnături. Toți scriitorii „culeși” de domnul Cambreleng sunt emigranți eșuați literar în Paris. Aceștia s-au debarasat de orgoliul scriiturii personale și scriu începuturi de texte, continuări de paragrafe, repară fragmente de text ale altora. Personajele puse la dispoziție pentru „studiul” literar, tot de domnul Cambreleng, conviețuiesc împreună cu scriitorii și uneori fac schimb de roluri.

Dar nici suspendarea orgoliului de autor nu liniștește făpturile înrobite vorbirii. Domnul Cambreleng, care patronează „folosirea cuvintelor”, se vede totuși nevoit să lămurească și acest eșec: „Toți considerați că aveți ceva de spus, în loc, mai degrabă, să încercați să fiți fericiți. Nici unul dintre voi nu s-a gândit o singură secundă că viața ar putea să fie sacrificată și vieții, nu numai literaturii.” Patronul literelor e paradoxal: el urăște chinul literar știind că ființa nu are alternativă în afara cuvântului. Iar înțelegerea lui literară e strictă: „… astăzi nimeni nu mai vrea să nareze, nimeni nu vrea să se situeze înafara propriei persoane, să imagineze construcții. Nu, astăzi tot ce se scrie este autoficțiune, eu m-am trezit, eu am văzut, eu am pățit, eu am înțeles, eu am pătimit, eu, eu și eu.”

Domnul Cambreleng este un salvator și un colecționar. Un salvator de cărți moarte, nedeschise vreodată, depozitate, uitate. Egotismul scriitorilor condamnă cărțile la moarte, frica lor de moarte. Și domnișoara Faviola trăiește cu această suferință a cărților zi de zi, aude în permanență urletul lor și în frenezia ei de a citi măcar o propoziție din fiecare carte intrată în moarte clinică și în uitare, își rupe o mână sau un picior. Se mântuie o carte fie și numai deschisă o dată pentru a-i fi citită o frază. Faviola nu mai citise de ani o carte întreagă, dar „vindecă” zilnic cam o sută cincizeci de pagini din zeci de cărți bolnave: „Topirea cărților moarte era resimțită de Faviola ca o tragedie.” Remediile ei livrești sunt în același plan ontic, pentru că „cine tace rămâne veșnic invizibil”.

Cărțile și cuvintele nu au nici o vină că au fost dematerializate din egoismul scriitorilor, iar cuvintele se răzvrătesc împotriva acestei nedreptăți. Limba ne vorbește pe toți iar ordinea lumii e dată tot de cuvinte. Domnul Pantelis, scriitor fără limbă maternă și cu origine multiplă, poliglot, trăiește tragedia de a nu aparține niciunei limbi: „În nici o limbă, spunea el, nu visez în mod constant. În nici o limbă nu mă pot juca fără teamă de cuvinte. Nu am o intimitate profundă cu nici una dintre limbile pe care le vorbesc. Din cauza asta nici nu reușesc să scriu poezie și nici nu mă emoționez peste măsură când citesc poezie în limbile pe care le știu. Ceva lipsește din ființa mea, ceva structural: limba fundamentală, limba în care să pot să fiu risipitor.” Iar în actul scrierii cuvintele duc adevărate bătălii teritoriale. Toate cuvintele fiecărei limbi își caută autonomia: „Am în continuare mari probleme cu limbile din capul meu și cu cuvintele. Limbile se bat între ele ca niște bestii atunci când scriu. Îmi este imposibil să scriu un cuvânt, fără ca bestiile să nu se devore între ele. Șapte limbi, șapte bestii.” În cele din urmă domnul Pantelis este părăsit de cuvinte. Se pare că bătălia nu a câștigat-o nimeni și doar retragerea mai este o soluție.

Desigur că un scriitor nu e altceva decât prilejul unei grații pe care cuvintele i-o dau. „Literatura este un lucru misterios, în timp ce scrii și te afli în raport direct, mistic aproape, cu pagina albă de hârtie, îți dai seama că ești supus unor forțe imposibil de definit cu precizie. Cuvintele, odate eliberate, au dreptul la anumite inițiative. Ce orgoliu, să crezi că poți construi tu însuți o carte, când de fapt cuvintele te scriu pe tine și te construiesc!”

Negustorul de începuturi de roman, roman caleidoscop publicat în 2013, este unul dintre cele mai puternice structuri poetice ale literaturii române din ultimii 25 de ani*. Întărind evidența că Matei Vișniec este nu doar dramaturgul, dar un romancier de cea mai înaltă condiție. În Sindromul de panică în Orașul Luminilor scrierea este amânarea morţii, iar aici, în Negustorul… scrierea scrie nu doar tot ce e viu și de nespus dar scrie și moartea. Odată condus ciclul evoluției tehnologice către putința omului de a traduce prin vorbire orice pulsiune secretă din adâncul ființei lui sensibile, până dincolo de existența lui printre cei vii, cuvântul își recapătă întâietatea absolută în ordinea lumii…

Diana Elena Oprea

* Articolul a fost publicat în limba franceză în vara lui 2014 (INFINITEZIMAL 4)

 

Share Button

Leave a Reply