E o poveste interesantă care a avut loc între fii-mea, mine și taică-miu pe care aș vrea să v-o împărtășesc. Fiică-mea m-a învățat ceea ce, desigur, știam deja. M-a învățat ce înseamnă să prețuiesc un obiect cu adevărat, să nu mă mărginesc la materialitatea lui, să-l apreciez după gestul și intenția care-l însoțește, așa, à la Duchamp, și să nu mă limitez așadar la valoarea lui pecuniară. Și aici aș vrea să zăbovesc oleacă pentru a sublinia problema valorii pecuniare. Fiică-mea n-a avut decât educația care i-am dat-o, nimic mai mult, în modestia mea de tată. Așa modest, totuși ea a înțeles ce am vrut să-i transmit în privința felului în care ar trebui să cântărească ea cu propria minte, mânca-i-ar tata obrăjorii, și a știut imediat să distingă, în întâmplarea care urmează să împărtășesc, între valoarea s-p-i-r-i-t-u-a-l-ă și cea p-e-c-u-n-i-a-r-ă. La doar șapte anișori, fiică-mea deja simte diferența dintre material și spiritual. Nu știu cât am contribuit eu cu modesta educație care i-am dat-o ei, dar tare-mi e că, pe de o parte, e și contribuția mea de tată modest, iar pe de altă parte, e și contribuția ei de fetiță ascuțită.
Pe la unu noaptea mă întorc acasă, puțin zăpăcit de tărie, cu un căcățel lipsit de valoare pecuniară, dar doldora de valoare afectivă. Fiică-mea dormea ca un îngeraș și d-asta mi s-a părut și momentul propice s-o trezesc din somn cu căcățelul meu lipsit de pecuniaritate.
I-am zis „Francisco, trezește-te aici la tăticu’ că ți-am adus o atenție de mărțișor, să nu crezi c-am uitat”. Voia să doarmă în continuare sărăcuța de ea, n-avea ea chef de toanele mele, dar am insistat pentru că știam că este un moment esențial în viața copilei mele care era imperios să nu-l rateze. Poate că și în asta constă mica mea contribuție de tată, în faptul că știu să discriminez între momentele astea imperios esențiale și cele pur și simplu mundane. Iar ăsta intra în categoria celei dintâi fără putință de tăgadă. După ce am clătinat-o o vreme, s-a deșteptat și m-a întrebat duios ca pălinca care curge molcom și neturburată-n albie: „Da’ ce căcat ai, tăticule, de mă trezești la ora asta?” I-am arătat căcățelul pe care i-l adusesem. Era un mărțișor din lemn care închipuia un hoit de taur la abator pentru memento mori. Decât mai târziu a înțeles filosofia mesajului, atunci era prea nălucă ca să cuprindă cu tot căpșoru’ ei ideea. Și totuși, a înțeles poate ce era mai important la vârsta ei. S-a bucurat imediat, a înțeles că i l-am dat din suflet, nu din dos, așa cum urma să facă altcineva, m-a sărutat și s-a dus din nou la culcare, că mâine avea extemporal și trebuia să se trezească dis-de-dimineață. Notele proaste de la școală din ultima vreme creaseră o atmosferă tensionată în sânul familiei și cu toții stăteam ca pe acele lui Damocles.
Nu mai târziu de a doua zi, adică tot pe 1 martie, fata mea s-a întors de la școală și taică-miu, bunică-su adică, s-a înfățișat în pragul ușii cu intenția de a o alina pe fiică-mea, adică nepoată-sa. Am luat masa, am băut, când deodată taică-miu a scos din buzunar un căcățel cu valoare pecuniară de aur reprezentând un hoit de taur înainte de a ajunge la abator. „Francisca, uite pe ce și-a cheltuit bunicu’ pensia ca să îți aducă o rază de lumină în suflețel”. Bunicu’ a întins mâna și Francisca a luat mărțișorul, timidă, reticentă. S-a uitat la mărțișor, a ridicat privirea către bunicu’ și i-a spus: „Bunicule, tu n-ai învățat nici până la vârsta asta că valoarea pecuniară nu înseamnă nimic pentru oamenii obișnuiți ca mine, ca tine și ca tăticul? Bunicule, tu nu-ți dai seama că orbecăi într-o lume materialistă în care valoare pecuniară îți e călăuză în făgașul pierzaniei? Bunicule, crezi că Dumnezeu însuși e pecuniar? De asta ai ajuns până aici, ca să-mi dai cadouri pecuniare, în timp ce tata pare să fie singurul care știe să-mi dea nimicuri fără valoare pecuniară? Bunicule, un nimic fără valoare pecuniară sporește mai mult inima din pieptul omului decât un nimic cu valoare pecuniară. Sper că atât ai reușit să înveți și tu de la nepoata ta”. Nu mai are rost să adaug că în momentul acela l-am dat afară în șuturi pe tata din casă și am îmbrățișat-o pe Francisca, plângând cu lacrimi clocotitoare.
de Vincențiu Iacob
* Text apărut în (INFINITEZIMAL 5)
