Se scrie atâta reziduu,
Atâta perfecțiune se scrie,
Încât am ajuns să grohăi –
Numai grohăiala mai poate numi ceva, la o scară de unu la unu. Onomatopeea.
Stau în fața stilului perfect, respir și grohăi, nu am unde să mă mai ascund, nu am ce să mai explic, nu mai am resurse, s-au terminat cuvintele, nu se mai poate povesti ceea ce e deja perfect. Mă uit la nerușinarea cu care se scrie, orice și despre orice, mereu „despre”, niciodată dinăuntrul obiectului.
Am devenit, în drumul spre fundătura mea, aici, la capătul puterilor, un cititor totalitar. Încep să pricep: am să citesc doar ceea ce mă zdrobește și mă anulează prin perfecțiune; așa cum vreau la rândul meu să pot să scriu perfecțiunea.
Opera perfectă mă face să respir și să grohăi, iar asta e de-ajuns. Opera perfectă mă gâtuie, pentru că așa trebuie să fie.
Mă întorc mereu la cei câțiva care mă strivesc și mă aruncă în extaz și-n neputință, cei ce vorbesc din punctul ireductibil al limbii: Flaubert, Barthes, Bernhard, Quignard, Blanchot, în fine, câțiva; și câțiva trebuie să fie. Limbajul lor e limbaj închis, e formă de viață de sine stătătoare, nu poți să tai din el, nu poți să adaugi, nu lasă loc de interpretare și aproximări.
Așa cum mă întorc adesea la anumite traduceri, de dragul înlănțuirilor sonore perfecte, acolo unde știu, presimt – iarăși, nu-i loc de explicații sau sfaturi – că textul curge firesc, ca dintr-o necesitate, ca dintr-o fatalitate. Ăsta e traducătorul, cel ce creează stil și ritm.
Nu citesc ca să aflu înduioșarea, povești de viață și de moarte, iar formulele empatiei îmi sunt străine, nu vreau impresii, anecdote și curiozități ale amintirii (scriitorul român nu mai știe azi să scrie decât amintire și regresiune, bolboroseală fleșcăită despre copilărie), nu vreau nici lecții, nici soluții; caut scriitorul totalitar, excesiv, neîndurător, brutal, tranșant, nedrept, smintit.
Iar în tot timpul ăsta – de ani de zile îmi rumeg vorbele amputate – în jurul meu toată lumea azi scrie în neștire. Toată lumea poate să scrie, pentru că scrie cu nerușinare. De s-ar opri numai o clipă să se pună la îndoială, ar amuți definitiv. Tăcerea e marea virtute uitată. Sterilitatea a dispărut. Toată lumea e prolifică și gâlgâie text și imagine. E mai la-ndemână să scrii decât să nu scrii.
De când toată lumea se suportă pe sine, mă-ntreb. A scrie nu mai e o problemă. A scrie a devenit premisa certă a fiecăruia dintre noi.
Din când în când, cu greu, citesc cronică de carte în revistele literare românești. Îți știu deja, filologule, cronicarule, doctorule în literatură, autorule, tot repertoriul ponosit, toată recuzita, toate retoricile, toate maniile și manierele, toate acribiile tale de dascăl sau student fără umor și cu temele făcute; văd cum te-ai înțepenit în formulele tale grave și migăloase, îți știu toate metehnele, toate ornamentele, toată vorbăraia parazitară – le cari după tine, firave, prin anii de școală, ți le perfecționezi la facultatea de litere, după care ai toată viața înainte să le consacri și să te afunzi în ele.
În revistele literare românești, critici și cronicari de primă mână își prezintă referatele (nu eseurile) de școală generală. Toate cerințele extemporalului sunt conștiincios rezolvate, nici un aspect nu le scapă:
eul liric
teme și motive
narator și planuri narative
formă vs. conținut
mesajul operei
caracterizarea personajelor
un scurt rezumat al textului
introducere în viața și opera autorului
informații despre context (ah, contextul! doar n-o să citim un text așa, de capul nostru, în afara contextului, adică înăuntrul textului)
Criticule literar, azi ai de la mine nota 10 în catalog,
ai scris citeț și curat, am să-ți și pun lucrarea la avizier,
să fii exemplu pentru ceilalți.
Criticul profesionist stă și frământă tacticos același aluat de vorbe senine, aceeași pastă informă și nerușinată, molfăie la nesfârșit formule luate de-a gata, căci nu-i loc, nu-i vreme de invenție în limbă, cuvintele sunt de mult anchilozate la locul lor, pe critic nu-l străbate nici urmă de îndoială, nici urmă de viață, nimic nu-l cutremură. Iată, deci, cum scrie criticul român de primă mână:
- cele două cărţi ale prolificei autoare sînt de facturi cu totul diferite
- romanul e o proză de tip realist
- neșansa destinului
- provocare culturală
- răutățile istoriei
- sincronizarea cu postmodernismul
- falia/tranziția de la modernism la postmodernism
- volumul este unul eclectic
- simbolistica familială și identitară
- texte de diverse facturi
- mecanismul de funcționare a operei postmoderne
- mediere între public și operă
- există în poeme referinţa la un eu liric, indicat fie la persoana I, fie…
- poezia, pe alocuri experimentală, destul de diversă ca formulă
- textul este un joc de cuvinte și idei
- discursul poetic este bine controlat stilistic, fără derapaje lingvistice, un discurs de impact, construit într-un anumit crescendo către punctul final
Un teoretician ceh acordă „o atenție deosebită studierii rolului pe care-l are publicul în receptarea artei și literaturii”. El a relevat faptul că „publicul este un factor care mediază între artă și societate.” [înjurături] Teoreticianul ceh mai spune că el, adică publicul, poate juca acest rol mediator pentru că membrii lui sunt în stare de a „percepe în mod adecvat anumite tipuri de semne artistice (de exemplu semne muzicale, poetice etc.)”. [înjurături] „Datorită acestei condiții receptarea unei opere de artă înseamnă o implicare activă a publicului și ca atare exercită o influență puternică asupra dezvoltării artei. Pe de altă parte, arta modelează gustul publicului creându-și într-un fel propriul său public.” [înjurături, grohăieli]
Aduc un omagiu tuturor criticilor și profesorilor care au creat limbile standard și au ucis dialectele locale.
Pentru Infinitezimal nr. 3, am vrut să pregătim un colaj în jurul întrebării „O mai fi fiind folositoare critica de arte azi sau o fi fiind degeaba?”. Am invitat oameni de pe stradă, artiști și critici să răspundă într-o singură frază. Răspunsurile profesioniștilor au fost, în majoritatea cazurilor, de o inepție jignitoare. Nepublicabile. Un cronicar literar din provincie a scris așa: „critica de arte e obiceiul pedant al celui care duce o fufă acasă, iar după ce o ciocănește bine începe să enumere lucrurile care-i mai lipseau pizdei ca să fie băgată în, mă scuzați, canonul vaginului; critica e, deci, futere cu stil; și d-aia ne place.” (L-am scuzat. Are și umor pe deasupra.) Cei mai mulți au dat, într-o formă sau alta, același răspuns benign: dacă critica e făcută bine, atunci critica e bună; dacă critica e făcută rău, atunci critica e rea. Am apreciat mai cu seamă un singur răspuns: „Nu urmăresc.” (Poet)
Ne-am lămurit și cu asta.
Eu nu știu să citesc poezie, eu nu știu cum să mă uit la un tablou, dar îl aștept pe criticul sfătos și scrupulos să-mi explice, să demonteze, să decodeze, să traseze cauzele și efectele, să-mi spună ce e corect și ce-i greșit, „să despartă ce e adevăr și ce nu” (cum scria o fată la o mare editură traducând din engleză o mare scriitoare, cum se zice?, nobelizată). Aștept criticul să facă procesul-verbal, să treacă în revistă elementele de compoziție, să facă bilanțul. A dat cu plus, mereu dă cu plus, mergem înainte, ce bine și călduț e în lumea criticului, încă o cronică săptămânală lustruită cu grijă.
Vreau o vorbire împietrită și extatică, în silabe limpezi și tari, în esențe și grohăieli, ininteligibilă, perfect inteligibilă. Egală cu sine.
Vreau stilul rece, neutru, aspru, transparent, opac, denotativ, juridic-administrativ, tautologic și evident, fără aluzii și bancuri, vreau să dispară vorbele băltinde. Am început să scriu la o listă de cuvinte interzise, n-are început și n-are capăt, acolo e toată vorbirea noastră năclăită.
soc, arbust cu flori
hermafrodite
cu proprietăți sudorifice.
(haiku, 17 + 2)
de Iuliana Dumitru
(Text apărut în INFINITEZIMAL 5/2014)
