Ce-i drept, dacă Mingote ar auzi un autobuz eșuând cu tot corpul în vitrina magazinului de alături, n-ar fi curios să iasă la fereastră și nici nu s-ar repezi afară să fie martor. Pentru Mingote o vitrină spartă de un autobuz cum poate fi decât senzațional? Și senzaționalul n-are nici o șansă decât să fie cum e, groaznic. Pentru că ceva groaznic e ceva mereu la fel. Dacă autobuzul ar intra în vitrina de alături, Mingote s-ar simți asaltat de banalitate, iar Mingote nu e dispus să sară în sus și să alerge să vadă aceeași egală manifestare a terorii, a ruinei, a groazei de trupul strivit. Deci nimic mai banal decât accidentul pentru Mingote, cum de banalitate răspund și ciudățeniile incalculabile ale zilei pentru el, alunecările de teren ale vreunei conștiințe publice devastând totul în calea ei, tragediile genotale, scandalurile de la radet, obrazul care nu se întoarce pentru a doua palmă, inclusiv trosniturile și bufniturile care se aud prin preajmă. Pur și simplu nu știe cum se participă la emoția aceasta pe care poate că deși n-a trăit-o niciodată o știe deja de mult, de dinainte să fi plecat autobuzul din stație. Există un format de îngrijorare frenetică, dar și de revoltă la care participanții trebuie neapărat să recurgă, ca nu cumva să se trădeze câtă încântare și câtă surpriză le face oroarea trecută prin proximitatea lor nefericită. Și în acest cor Mingote, iarăși, nu intră. Ca Mingote să audă ceva trebuie să cânte puricii în palmă, să se potcovească cu 79 de oca de fier la câte-un picior. Când îi veni ideea înclinării grătarelor subterane de amortizare în sensul propagării undei seismice, Mingote simți o căldură suind în corp și în același moment auzi și trosnitura din bloc. Îi ajunsese la simțuri ca o amintire dintr-un trecut care face abia acum corp comun cu al lui, adică la 9 fără un sfert.
Ați văzut că Paul Zaharia vorbește foarte urât cu Mingote, îl disprețuiește de mult, și acum îl disprețuiește din nou pentru că a auzit trosnitura la 9 fără un sfert și n-a auzit-o la 8 jumate, când ea s-a auzit. Ați văzut de asemenea și că Paul Zaharia vorbește foarte atent cu Anton și o pomenește cu admirație pe Octavia, soția lui Anton. La 8 jumate, când Paul Zaharia spuneam că trage cu urechea la țârâitul greierilor, mai exact spus stătea cu urechile ciulite să audă cum se repetă ritualul intempestiv al intrării lui Anton în casă și atacul sonatei. De foarte multă vreme încerca să deslușească, măsurând timpul dintre deschiderea ușii și atacul sonatei, dacă Anton își îmbrățișează soția, dacă îi adresează vreun cuvânt, dacă se face vreun schimb oarecare între ei, vreun semn, vreo chemare, dacă Octavia știe de venirea lui Anton, dacă îl așteaptă într-un fel, dacă îi deschide calea, dacă îi șoptește „iubitule” sau „bine ai venit” sau măcar „haide, te aștept”, sau dacă îl întreabă „în seara asta de unde vii?”. Dar între cele două evenimente Paul Zaharia nu reușește să distingă nimic. Asta îl turbează de la o vreme. N-are cum să știe că Octavia îl așteaptă cu chipul învăluit și oarbă de intrarea străinului în casă, deja de mult timp pregătită să tacă și să-l asculte atacând sonata. Păi uite atunci, Paul Zaharia se duce la el acasă, ia de acolo o grenadă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe care o avea el, iese în holul blocului, trage de cuiul grenadei, aruncă grenada în holul blocului, el intră repede în apartament și grenada explodează. În fine, se sparg uși, se distrug ziduri și se vede direct în casele oamenilor. Apoi Paul Zaharia iese pe hol și începe să urle: „Pe asta ați auzit-o? Pe asta ați auzit-o?”
Sfârșit
