Deja mesenii de la nunta clovnului negru începuseră să se agite și dădeau semne de plecare. Vestea că ciuma bătea la porțile dumicatului lor sărbătoresc le grăbea formulele protocolare de despărțire: „poate că ar fi timpul să ne întoarcem în bătătura noastră”, „n-a mai trecut turma pe tronsonul sudic, ce-o fi însemnând asta, aș da o fugă până acasă”, „vii, nevastă? că simt că a-nceput să-mi crească barba ca la morți”. Clovnul negru se uita înmărmurit cum vor oamenii să-l lase cu bucatele aburinde pe masă. Era evenimentul vieții lui. Dar era și furios. Era furios că era fericit că avea în fine atâta mâncare încât nu putea s-o mănânce.
— Ce v-ați gândit, să mă lăsați să crăp de unul singur la ospățul nunții mele? Economii, economii, pe-asta o știți? Fripturile rămase de la nuntă o să vi le aducă reci la praznic. Unde fugiți?
— La noapte voi fi departe și pe aici nu mă mai pomeniți în veci. Eu nu mai calc pe unde a trecut vidma.
— Eu mă închid în grajd cu animalele, zise altul, și cine mănâncă pe cine, ăla să trăiască.
Clovnul negru era îngrozit:
— Pe asta o știați? Cică unuia îi era foame, dar nu știa ce avea în raniță. Ce avea în raniță? Avea așa…
— Noi îți urăm casă de piatră, numai să ai parte de piatră și de pământul pe care s-o pui, îl întrerupse un mesean.
— Mă duc și eu, ne-om mai vedea, zise altul.
— Conform unor statistici obținute de voluntari de pe lângă asociația Scor/Prognostic, interveni clovnul alb, care n-apucase să guste nimic de la ospățul clovnului negru, 2 din 5 oameni care rămân în calea ciupercii otrăvitoare supraviețuiesc; în schimb, dintre cei care fug în exil din calea ciupercii otrăvitoare supraviețuiesc 2 din 5.
Cum i-o fi trecut clovnului alb prin cap ideea asta, măcar că era jigărit și înfometat ca întotdeauna, asta numai clovnul alb o știe, și unde mai pui că nimic din ce spusese el nu se întâmplase cu adevărat. Deci era măsurătoarea lui nebunească. Și într-adevăr că oamenii începură să se mai liniștească. Se mai așezau pe la masa cea lungă, se mai răzgândeau.
Caroll, mireasa clovnului negru, își întrebă mirele:
— Noi 2 stăm sau fugim?
Clovnul alb spuse:
— Nu putem stabili care din voi 2 scapă dacă rămâneți și care din voi doi scapă dacă fugiți. Poate doar unul, poate celălalt, poate amândoi, poate niciunul. Asta în cazul în care rămâneți. Iar dacă fugiți: poate celălalt unul, poate celălalt ălălalt, poate niciunul, poate amândoi.
— Dar noi suntem chiar 5 în familie, clovnule alb, sări un mesean. Nouă ce ni se întâmplă?
— Dacă pier vreo 7 în jurul gospodăriei voastre, probabilitatea zice că rămâneți voi în viață. Dar dacă pier mai puțini, judecați ascuțit și împărțiți-vă familia în două: unii să stea și alții să plece. Mirilor noștri le e cel mai ușor: poate că le-ar fi mai bine dacă s-ar despărți.
Clovnul negru: „La trucul ăsta nu m-am gîndit niciodată”.
— Tu ce vei face, clovnule alb?
— Permiteți-mi să gust din aceste minunate icre.
