Traducere de Simona Gabriela Noapteș
Noi nu am scris niciodată decât întrupând sufletul, dar întruparea sufletului fusese deja făcută și nu de noi, deja înainte ca noi să fim în poezie.
Poetul care scrie vorbește Verbului, iar Verbul, legilor sale. În inconștientul poetului există credința automată în legile sale. Poetul crede că e liber, dar nu este.
Există ceva în spatele minții sale, în jurul urechilor gândirii sale. În gâtul său e ceva embrionar, și este acolo de dinainte de a începe. Este poate fiul operelor sale, dar operele nu sunt ale lui, căci ceea ce e al lui în poezie nu el a pus, ci inconștientul dătător de viață care l-a numit poet al său, dar pe care el nu l-a numit. Și care nu i-a fost niciodată dat numai lui.
Nu vreau să fiu poetul poetului meu, al acelui eu care m-a ales drept poet, ci poetul creator, în rebeliune împotriva mea și a sinelui. Îmi amintesc de rebeliunea antică împotriva formelor care veneau asupra mea.
Din revoltă împotriva mea și a sinelui m-am lepădat de toate întrupările rele ale Verbului, care nu au fost niciodată pentru om decât un compromis de lașitate și iluzie, un desfrâu oarecare între lașitate și iluzie. Nu am nevoie de un verb venit dintr-un oarecare libido astral, martor al nașterilor dorinței în mine.
Sunt forme ale Verbului uman de o acțiune rapace, de o autodevorare rapace, în care poetul, îngrădit de obiect, se surprinde devorat de acel obiect.
O crimă apasă pe Verbul întrupat, dar crima este de a-l fi îngăduit. Libidoul este o gândire de animale și sunt toți animale cei care, demult, au năpârlit devenind oameni.
Verbul produs de oameni este ideea unui invertit îngropat de reflexele animalice ale lucrurilor și care, din martirajul timpurilor și al lucrurilor, a uitat că fusese deja inventat.
Invertitul este cel care își devorează sinele și vrea ca sinele să îl hrănească, care își caută în sine mama și care vrea să o posedeze. Crima primitivă a incestului este dușmanul poeziei și ucigașul poeziei sale neprihănite.
Nu vreau să îmi devorez poemul, dar vreau să îi dau poemului inima mea și ce este inima mea pentru poemul meu. Inima mea este ce nu sunt eu. A-ți da sinele poemului înseamnă a risca să fi violat de el. Și dacă eu sunt virgin pentru poemul meu, și el trebuie să rămână virgin pentru mine.
Eu sunt acest poet uitat, care într-o bună zi a căzut în materie, dar materia pe mine nu m-a devorat.
Eu nu am nevoie de acele reflexe îmbătrânite, urmare ale unui vechi incest venit din ignoranța animală a legii Virgine a vieții. Eul și sinele sunt stări catastrofice ale ființei în care cel Viu se lasă întemnițat de formele pe care pe percepe despre el însuși. A-ți iubi eul este a iubi un mort și legea celui Virgin este infinitul. Producătorul inconștient de noi înșine este cel al unui vechi reproducător care s-a predat magiilor celor mai joase și care a extras de acolo o magie a infamului care și-a întors sinele asupra sinelui la nesfârșit până a scos un verb dintr-un cadavru. Libidoul este definiția acelei dorințe de cadavru, iar omul în cădere este un criminal invertit.
Eu sunt primitivul nefericit de oroarea necruțătoare a lucrurilor. Nu vreau să mă reproduc în lucruri, ci vreau ca lucrurile să se producă prin mine. Nu vreau o idee a eului în poemul meu și nu vreau să mă revăd eu pe mine.
Inima mea este acel Trandafir etern crescut din puterea magică a primei Cruci. Cel care s-a pus pe cruce întru El și pentru El nu a revenit niciodată asupra Lui însuși. Niciodată, căci el însuși prin care s-a sacrificat El-Însuși, pe acela el l-a dat Vieții după ce l-a forțat în el însuși să devină ființa propriei sale vieți.
Eu vreau să devin pentru totdeauna doar acel poet care s-a sacrificat în Cabala lui întru conceperea imaculată a lucrurilor.
Text apărut în INFINITEZIMAL 17 (2022)
