Cea mai bună climă, la latitudinea noastră

(un fapt la care nu ne-am gândit niciodată)

Născut în 1948, la Câmpina, Cristian Goran este absolvent al Facultății de Geografie a Universității din București, unde ulterior și-a susținut teza de doctorat. Pasionat de peșteri încă din studenție, a lucrat toată viaţa la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București, în majoritatea regiunilor carstice din țară, explorând și cercetând, domeniile sale de interes fiind morfologia carstică, speogeneza, cadastrarea și protecția mediului carstic.
Din 1978 a înființat și coordonat Cadastrul carstului din România, care cuprinde materiale documentare pentru aproape 12 000 de peșteri; după 1989, a înfiinţat şi condus colective de cercetare implicate în cercetarea carstologică, iar ulterior a devenit director științific al Institutului „Emil Racoviță”. S-a implicat în organizarea activităților speologice din România şi a îndrumat cluburi de speologie. A susținut, pe lângă cursuri și școli de speologie, cursuri și lucrări practice la Facultatea de Geografie pentru o perioadă de peste un deceniu.
Cristian Goran este, din 2005, președintele Consiliului științific al Parcului natural Bucegi și membru în consiliile științifice ale Parcului natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina și Geoparcului Platoul Mehedinți. La Institutul de Speologie devine, din 2015, cercetător asociat.

Cristian Goran (răsfoind revista): Cât bumbac are hârtia?

Sebastian-vlad Popa: Hârtia de Infinitezimal? Habar n-am.

Cristian Goran: Hârtia de bancnote are 100% bumbac. Bancnotele vechi.

Irina Popescu-Criveanu: Nu ştiam.

Cristian Goran: Hârtia cartografică are undeva spre 50-60%. Înainte de democraţie, ajunsese la 30% – hărţile arătau oribil, se întinau.

IPC: Acum întreabă-l tu.

S-vP: Întreb. Stăm pe sol sigur?

CG: Stăm pe angoasele noastre, pe ce să stăm… Pe fantezii, speranţe. Depinde de vârsta fiecăruia – la douăzeci de ani nu aş fi răspuns aşa.

IPC: Eu mă duc pe munte şi nu înţeleg.

CG: Nici nu trebuie să înţelegi prea mult.

IPC: Te duci şi vezi şi ţi se pare etern. Lucrurile se schimbă?

CG: Se schimbă tot timpul, mare surpriză. De pildă, relieful, aspectul rocilor. Înveţi că se schimbă în timp îndelungat. Mii de ani, sute de mii, milioane. Totuşi, foarte multe locuri pe care le-am revăzut s-au schimbat foarte tare. Peşterile, albiile râurilor, versanții.

IPC: Da, dar acolo e apa.

CG: E apa, dar e şi omul. Dacă mergi pe valea Prahovei cu trenul, vezi cât de tare a săpat valea la Comarnic, la Breaza, metri întregi, după 1990. S-a făcut o mare exploatare la Băneşti, de unde au cărat foarte mult pietriş, valea s-a adâncit, s-au ros malurile. Procesul se numeşte eroziune accelerată. Omul a intervenit prea mult, valea a ieşit din echilibru; este într-un proces de dezorganizare, care nu e uşor de oprit. Acţiunea continuă, se construiește mult și este nevoie de pietriș. Astfel, o balastieră care funcționează lângă Câmpina generează o adâncire a văii și o alterare a peisajului până dincolo de Comarnic.

În plus, există și evenimente formatoare. O ploaie torenţială de scurtă durată, dar foarte puternică, poate declanşa eroziunea unui întreg versant. Zeci de ani, pe panta unui deal, pare că totul e în regulă: nici ravene, nici torenţi; după o astfel de ploaie, vezi panta dealului hăcuită de ravene sau fugită la vale cu case cu tot. Cu ani în urmă, când vegetația era într-o stare bună, când nu erau atâtea case și curți betonate, o asemenea ploaie nu ar fi declanşat torenţialitate; dar, când starea versantului e proastă, se întâmplă. Dacă mediul, sistemul sunt degradate, ieşite din echilibru, e suficient un bobârnac.

E o dinamică accelerată de intervenția omului nu numai în floră şi faună, ci chiar în lumea pietrelor şi a reliefului. Cursurile de apă se schimbă de la o inundaţie la alta, gândeşte-te la Borduşani.

IPC: Acolo e în luncă. Muntele nu îţi inspiră că lucrurile s-ar schimba repede.

CG: Muntele îţi inspiră masivitate. Vezi întâi monolitul, ansamblul culmilor, jocul altitudinilor.

IPC: Și cum vezi schimbarea? Cum ajungi la o altă scară?

CG: Trebuie să-l străbați, să-l observi și înțelegi. Încearcă să urmăreşti un versant, o vale, un perete. De fapt, muntele e acelaşi numai de la distanţă. Îl vezi, dar nu îl cunoşti. Îl cunoşti apropiindu-te și atunci vezi o groază de alte lucruri.

IPC: Ce mă interesează din ce văd?

CG: Mă interesează să-mi explic diversitatea; să o înţeleg și, de ce nu, să o admir. Merg într-o câmpie care nu îmi spune nimic şi, dintr-odată, se schimbă culturile, starea vegetației, aspectul solului, umezeala din aer. Ce se întâmplă aici?

Mai întâi să fac o distincţie. Pe vremuri, geologia ţinea de facultatea de Știinţe. Geografia era la Litere. În geologie, biologie, fizică, lucrurile sunt foarte precis numite. În geografie, totul e interpretare. Ştiinţă deductivă.
Trebuie să interpretezi o interferenţă a mai multor domenii: relieful, apa, vegetația, clima, solurile, vieţuitoarele – mai multe straturi, întrepătrunse, care se condiționează unul pe altul și determină ansamblul. Peisajul rezultă din această interferenţă. Sunt, desigur, elemente directoare.

Într-un loc anost, plat, apar mici elemente care te pun pe gânduri că se schimbă ceva. Se schimbă solul; pânza freatică nu ştii unde e. E nevoie de o gândire spaţială în care trebuie să-ţi explici straturile, trebuie să vezi ce creează particularul. Asta e. Cauţi particularul. Sau asemănări – aşa faci clasificările.

IPC: Până acum am vorbit despre caracteristici. Cum se vede valoarea locului?

CG: Liste roşii, specii pe cale de dispariţie, monumente ale naturii. Sunt studii serioase.
Există două moduri de gândire, ambele extreme. ONG vor spune: Nu vă atingeţi de nimic, totul este foarte important – de la câinele turbat la mărăciniş sau tufiş. Ceilalţi, inginerii, practicienii, cred că se poate schimba totul; exploata, amenaja. Două tendințe extreme. Ar trebui să existe în locurile cu valoare excepţională arii rezervate numai cercetării, documentării. Vizitării chiar, unele. În rest, locurile interesante, amenajate corect, trebuie să rămână deschise – cele fără valoare nemaipomenită.
Valoarea e dată de conţinut, diferenţă specifică, raritatea în teritoriu, frumuseţe. Şi notorietate: un tei din Bucureşti, gorunul lui Horia, fagul Împăratului.

IPC: Unde e fagul Împăratului?

CG: Pe Arieș. Unde trebuia să se întâlnească Avram Iancu cu Franz Iosef.

IPC: Ce e frumos?

CG: Dacă te uiţi la Gioconda, te întrebi ce caută muntele acolo. Pentru că e frumos, sau pentru că e urât?

S-vP: E un munte frumos?

CG: E un munte oarecare. Dacă eşti în Japonia şi ai Muntele Fuji, sau în Grecia, Olimpul, e mai mult decât frumos – e sacru.

IPC: Şi la noi? Ceahlăul?

CG: Aici nu mai e o gândire unanimă. În Japonia toţi venerează muntele Fuji, dacă nu egal – destul. La noi e o relaţie personală. Noi avem un singur mit al muntelui, Kogaionul, răstălmăcit în toate felurile. Ceahlăul e paradisul moldovenilor; alții se raportează la Moldoveanu, Biharia sau la Coasta Boacii (cea din spatele casei).
Ce să fie frumos? O poiană, o lumină teribilă, într-un loc banal. O pădure în ceaţă poate fi un peisaj extraordinar. Nu numai frumos, ci şi interesant. Pe lângă culoare, clipă, trebuie să fie şi ceva care să genereze asta. Poate să fie ceva în funcţie de specialitatea, pasiunea sau starea ta. Du un geolog în staţia de metrou de la Politehnică, unde pavajul e plin de fosile, şi poate să stea o zi întreagă. Toţi ceilalţi trec indiferenţi. Eu cred că frumosul nu e universal.

S-vP: În sensul că nu oricine ghicește mecanismul lucrului, în care locuiește frumosul…  

IPC: Din ce e făcută ţara asta?

CG: Acum?

IPC: Da.

CG: În hotarele astea? Din molecule, atomi…
În primul rând, trebuie să ai o scară de analiză. Se merge, în geografie şi geologie, pe scări absolute şi relative. Vârstele, de exemplu, sunt stabilite în raport cu ceva. Istoria, evurile, în raport cu Iisus. Calculele de vârstă absolută se fac pe baza perioadei de înjumătățire a radioactivității unor elemente naturale, iar vârsta acestora se exprimă în raport cu prezentul (by present), care este considerat momentul exact din anii ’50 când s-a făcut prima determinare.
Când întrebi aşa ceva, trebuie să vezi de unde priveşti ţara. Din Cosmos, de pe Marea Neagră? De la Moscova, de la Budapesta? De pe Ceahlău? De la Biblioteca Universităţii din Cluj, unde scria Blaga disertaţiile? Şi ce scară de timp ai?
Scările absolute sau relative, de timp sau spațiu, toate se raportează la ceva. Punctul fix din Univers, cu barbă sau fără chip, pe care și-l doresc unii ori alții, pare că nu există. În lipsa lui, prea multă vreme ne-am raportat numai la noi și, vai, am ajuns să compătimim Planeta, Natura, Omenirea și Viitorul.
Te interesează un loc şi un moment? O regiune şi o istorie? Un spaţiu mare şi nişte vârste geologice? Pleci de la Marea Tethys care acoperea teritoriul României sau vii mai încoace?

IPC: Spune-ne tu.

CG: Vorbim despre Carpaţi. Astea sunt banalităţi, dar trebuie să trec prin ele. Avem nişte blocuri montane, formate din şisturi cristaline și intruziuni de roci magmatice, care sunt mult mai vechi decât Carpaţii (care ţin de Paleozoic, de vârsta primară – erele prehercinice și hercinice…); în Mezozoic, când spaţiul carpatic a fost acoperit de mare, munţii aceştia cristalini şi nişte spaţii din jurul lor arătau ca nişte insule într-un ocean care se întindea din Golful Mexic până prin Filipine: Marea Tethys. Era o mare caldă, care semăna cumva ca salinitate, condiţii de viaţă, temperatură cu Pacificul de Sud. Pe măsură ce a avut loc migrarea continentelor (cele sudice s-au rupt dintr-un continent uriaş, Gondwana, şi au migrat către nord – Africa, Peninsula Arabică, India, Africa şi America de Sud împreună), Marea Tethys a început să se restrângă și să se fragmenteze. În ea s-au depus roci sedimentare de două feluri. Întâi calcare coraligene (care există acum în sudul Pacificului). Pe urmă, când continentele s-au apropiat, sedimentele au fost cutate, relieful s-a înalţat, iar marea s-a retras. Nucleele cristaline sau vulcanice au început să fie erodate. Din eroziuni, au apărut nisipuri, pietrișuri sau fragmente mai mari transportate de apă, care au format roci detritice.

Să luăm un exemplu. Bucegii şi Leaota. Leaota este un masiv din roci cristaline, un bloc compact; în timpul jurasicului, în jurul Leaotei s-au depus calcare (cele din Piatra Craiului, din Culoarul Rucăr-Bran, vestul Bucegilor), un brâu de calcare. Cu vietăţi – calcare organogene. Când Leaota a început să se ridice puţin, şisturile cristaline au fost erodate şi au apărut mâluri, nisipuri, pietrişuri care au ajuns pe ţărm, au fost rostogolite, rulate, s-au rotunjit și mărunțit; în timp s-au pietrificat şi au format gresii, marne, dar mai ales stive groase, de sute de metri, de conglomerate pe care le vezi acum în abruptul estic al Bucegilor. Şi alt lucru: masivele insulare ridicându-se, din faleze s-au rupt stânci calcaroase care s-au îndepărtat de țărm și au dat blocuri izolate care au fost sedimentate în masa conglomeratelor (Baba Mare, Mecetul Turcesc și alte sute).

Către sfârşitul mezozoicului a avut loc orogeneza alpină. Carpaţii s-au înălţat în bloc. Nu mult. Adică nişte sute de metri, nu mii. Rocile depuse în Mezozoic, cele calcaroase şi cele detritice, au fost ridicate împreună cu blocurile cristaline, iar din vechiul ocean au rămas bazine izolate. S-au ridicat şi Balcanii, şi Alpii. A început să se înalţe şi Platforma Rusă. Bazinul Transilvaniei, Pannonia şi Bazinul Vienei au devenit mări închise; în sud, era Bazinul Getic, o altă mare închisă de Carpați, Balcani și Dobrogea. Asemenea mişcări de ridicare a Carpaților au mai fost, vreo trei succesive, în Terţiar. Între ele s-au intercalat perioade de nivelare a reliefului, care au format platformele de eroziune carpatice – Platoul Bucegilor este un exemplu.

În timpul acesta, ce se eroda în munte se depunea în bazinele din jur – aluviunile depuse au mii de metri grosime. Se formau delte, se colmatau bazinele și se făceau viitoarele dealuri şi piemonturi; se făcea câmpia. Pe măsură ce se retrăgea apa, apăreau lagune – cu depozite de sare, gips, petrol – sau unde era cărată vegetaţia din munte se depuneau viitorii cărbuni. Cât de mult lemn s-a adunat în Depresiunea Petroşani, îţi dai seama? Tot pe baza materiei organice depuse între depozitele detritice s-au format petrolul din exteriorul Carpaților și gazele naturale din Depresiunea Transilvaniei.

Înălțările în bloc ale Carpaților au cutat și o parte dintre depozitele detritice din marginea lor externă. Au apărut astfel unul sau două șiruri de dealuri și depresiuni subcarpatice, care se întind în fața bordurii montane din nordul Moldovei, până în vestul Olteniei. În afara Subcarpaților, după retragerea vechilor lacuri, stratele de roci nemaifiind cutate au format o salbă de dealuri piemontane – Piemontul Getic, Platforma Moldovenească – bordate, în Oltenia și Muntenia, de câmpii întinse. Pe marginea câmpiei străjuiește Dunărea a cărei instalare este legată tot de retragerea lacurilor.
La sfârşitul pliocenului şi în Cuaternar s-a petrecut marea înălţare. Cam cu 1000 de metri; văile s-au adâncit; pe unele foste braţe de mare (Timiş-Cerna, Culoarul Mureşului) au apărut culoare de vale şi s-a definitivat cumva structura Carpaţilor şi a reţelei de văi. Totodată, în vestul Carpaților Orientali au avut loc puternice erupții vulcanice formându-se cel mai lung lanț de munți vulcanici din Europa.

Suntem, acum, într-o etapă foarte apropiată de acest Cuaternar, când a fost și o perioadă rece, s-au retras apele, s-au creat soluri, au apărut păduri, s-au definitivat peisajele, fauna și flora actuale. Dar evenimentul cel mai important este apariția omului – cu bunele și relele lui.

IPC: Important pentru noi. Deci, cât timp a trecut de la facerea ţării?

CG: Cu întrebarea ta putem intra ușor într-o capcană. Țara s-a tot făcut și refăcut odată cu restul planetei – după teoriile cosmogonice, acum aproximativ 4 500 milioane de ani (Ma). A fost și este un întreg balet al facerii scoarței terestre: cu fragmentări și translații ale continentelor; cu rifturi care despică și susțin prin vulcanism expansiunea crustei oceanice; cu subducții pe sub margini continentale, care încrețesc munții, în timp ce înghit și topesc părți din plăcile tectonice. În mulțimea de epoci, cicluri și procese tectonice care au schimbat și vor schimba permanent arhitectura Terrei e greu de spus când a început facerea unei țări.

Poate este mai corect să vorbim, în loc de facere, despre conturarea unor părți din teritoriul actual al României. Fiind printre structurile cele mai vechi, rocile din Munții Măcinului s-au format Proterozoic – în urmă cu 500-700 Ma – și au început să genereze reliefuri pe la mijlocul paleozoicului (300-400 Ma). Roci vechi, precambriene și paleozoice, sunt și în Platforma Moldovenească sau în șisturile cristaline din Carpați. Până la începutul mezozoicului (250 Ma) și o bună parte din timpul acestuia, aceste roci formau reliefuri insulare frecvent acoperite de apele Mării Tethys. Pe direcția și structura acestor insule, în timpul orogenezei alpine (faza cea mai importantă fiind la mijlocul cretacicului, 100-150 Ma), s-au format – cum spuneam – Carpații, un arhipelag în formă de spirală, delimitat de mari falii. Odată cu ridicarea osaturii montane, teritoriile din marginea acesteia au început să se scufunde formând bazine și fose marine care în Terțiar s-au umplut cu sedimente. Terenurile din afara și interiorul lanțului carpatic sunt mult mai tinere și formarea lor s-a întins până destul de recent. Să nu uităm că teritoriul Deltei Dunării este în plină formare.

IPC: Sunt, aici, imagini tulburătoare. Marea înălţare, muntele-arhipelag, vârstele diferite ale pământului, baletul creaţiei, spirala.

CG: Hai să facem o plimbare. Plecăm de pe platoul Bucegilor: am văzut circurile glaciare de lângă Vârful Omu; nu credem în poveşti. Lăsăm altora centrele energetice, porțile stelare, megaliții și extratereștrii: Babele, Sfinxul și celelalte pietre ciudate sunt forme de eroziune modelate de ploaia și de acele de gheață purtate de vânt. Coborâm spre casă. Ne putem cufunda, până la București, într-o călătorie imaginară, care să ne ajute la înțelegerea ori descifrarea peisajului.

Observăm mai întâi că, pe platou, pantele înclină spre axul muntelui (valea Ialomiței); la fel înclină stratele din abruptul prahovean, deși panta reliefului este în direcție inversă. Ne imaginăm, în locul Bucegilor de azi, o mare stivă de conglomerate cretacice, proaspăt ieșite din apa mării și puțin pietrificate, prinse ca într-o menghină între cristalinul Leaotei și gresiile calcaroase din Gârbova. Cele două masive împing conglomeratele, din vest și din est, încercând să pătrundă pe sub structura geologică. Înghesuiţi, Bucegii încalecă fundamentul intrușilor, se înalță cu mult deasupra vecinilor săi și își ridică flancurile precum aripile unei păsări gigantice. Sunt presiuni enorme, stratele se încovoaie, înălțimea crește către margini – unde vârfurile sunt aliniate în formă de potcoavă, în jurul unei viitoare, nenăscute, Ialomițe –, bordura muntelui desenată de mari falii se deprinde și înalță; apar abrupturile estice, nordice și vestice, iar sub ele, în epoci mai recente, culoarele de văi ale Prahovei și afluenților Bârsei.

La fiecare câteva minute parcurse cu trenul sau mașina, străbatem câteva milioane de ani din timpul geologic; cronologia rocilor se înșiruie în drumul nostru către vale. Am pornit, depășim Sinaia, valea Prahovei se îngustează teribil şi se adânceşte câteva sute de metri în defileul de la Posada. Suntem încă în Carpați, rocile sunt dure și dispuse în strate masive printre care râul și-a făcut loc cu greu – sunt roci cretacice de peste 100 milioane de ani. După trei-patru kilometri, o mică lărgire (la Valea Largă!), după care defileul continuă, dar geologia și peisajul se schimbă; ajungem în Miocen (15-20 Ma). Strate mai subțiri, roci mai noi, mai diverse și foarte strâns cutate – volutele cutelor sunt dispuse în toate direcțiile; dispar brazii, predomină foioasele, pantele sunt mai instabile și valea se deschide treptat, semne că am intrat în Subcarpați.

La Comarnic, lărgirea este semnificativă. În locul defileului apare o luncă îngustă, iar culmile ceva mai îndepărtate lasă loc așezărilor și livezilor. Trecem rapid dintr-o localitate în alta și poate că nu observăm cât de repede se schimbă compoziția rocilor și aspectul stratelor. Într-o succesiune aproape „administrativ teritorială”, străbatem, în ordinea vârstelor, Stratele de Sinaia, cele de Comarnic, de Gura Beliei, de Cornu și cum le-o mai fi chemând. Conglomerate, marnocalcare, gresii, marne, gipsuri şi argile se perindă, la rând, roci din ce în ce mai friabile și diverse, dispuse în strate subţiri și cute mai largi.

Mai jos de Câmpina, după structurile petrolifere și depozitele de sare din marginea Subcarpaților, începe Câmpia înaltă a Ploieștilor – o fostă deltă în marginea Lacului Getic, mărginită pe laturi de dealuri piemontane, mai joase, domoale. Continuăm coborârea: dealurile se îndepărtează treptat şi, apoi, dispar; vârstele scad rapid; dealurile sunt în roci pliocene (2-5 Ma), iar câmpia peste cele cuaternare (1-2 Ma). Peisajul se schimbă total; terenurile devin nisipoase și acoperite de soluri bine structurate; așezările nu mai sunt aliniate pe văi, ci sunt grupate și au o structură din ce în ce mai geometrică. Se schimbă clima, vegetația și, bineînțeles, ocupațiile agricole ale oamenilor.

Călătoria continuă. După peisajul urban-industrial al Ploieștilor, străbatem câmpia monotonă cu gândul la diversitatea și frumusețea muntelui, căci vedem cam aceleași culturi, sate și gospodării, mărginite ici sau colea de câte o vale, de câte o perdea de pădure sau de lacul vreunui fost liman fluviatil. La București, ajungem în plină stepă; alții ar spune silvostepă, dar, oare, mai există ceva din Codrii Vlăsiei? Fiecare pâlc de pădure are vilele, resortul sau ansamblul lui rezidențial. Oare de ce? 

Ne desprindem de realitatea metropolei și, cu puțină imaginație, putem gândi, din nou, în timpuri geologice. Care timpuri nu se mai înșiruie după minutele-distanţă, ci se găsesc fix sub picioarele noastre, aranjate într-o ordine perfectă în cei peste 2 000 de metri de depozite detritice terțiare care acoperă cele 140 de milioane de ani ale plăcii calcaroase mezozoice din fundamentul Bazinului Getic – o bună surată a calcarelor din culmile și cheile Bucegilor.

IPC: Ne explici?

C.G.: Spuneam mai înainte că, în Terțiar, spațiul carpatic a fost supus unor cicluri succesive de înălțare (orogeneză) și nivelare (eroziune); aluviunile cărate din spațiul montan și depuse în jurul acestuia, prin greutatea lor enormă, au scufundat și mai tare arealele din marginea muntelui – în Depresiunea Transilvaniei și în fața Curburii carpatice, grosimea depozitelor depășește 8 000 m.

Dacă luăm drept reper calcarele Jurasic-cretacice acoperite de sedimentele detritice din Depresiunea Getică – aflate la suprafață în Bucegi, Postăvaru sau Piatra Craiului – constatam că ele se găsesc, lângă Giurgiu, chiar în malul Dunării; coboară în dreptul Bucureștilor la 2 000 m și se scufundă, spre nord, în fosta fosă marină din aria Subcarpatică, până la 5‑6 000 m.

IPC: Suntem de-o vârstă cu câmpia?

CG: Dacă generalizăm, putem spune că vârsta câmpiei se aseamănă cu a omului (1,5-2 Ma), dar relieful său s-a definitivat ceva mai târziu.

În timp, Dunărea străpunge Defileul de la Porțile de Fier; se stabilizează, pe traseul actual, colectând văile venite din Carpați. În marginea muntelui și dealurilor, se înșiruie agestrele – aluviuni îngrămădite la vărsarea râurilor, asemenea unor evantaie; între ele rămân terenuri mlăștinoase întinse. Lacul Getic dispare, nivelul Mării Negre coboară, Dunărea și afluenții săi se adâncesc; sunt săpate defilee și chei, de-a curmezișul muntelui ori dealurilor, și trepte de terasă, în lungul albiilor din câmpie. Râurile duc pietrișuri și nisipuri în afara spațiului carpatic, iar praful rezultat din topirea ghețarilor, adus de vânt, se așterne într-o pătură din roci gălbui și sfărâmicioase (loess).

În fostele mlaștini apar șiruri de câmpuri înalte despărțite de lunci; văile meandrează sau se despletesc; luncile sunt din ce în ce mai largi și joase. Terenurile, uscate prin adâncirea văilor și coborârea pânzei freatice, se acoperă cu soluri și întinse păduri de foioase. Prin intensificarea culturilor şi înmulțirea așezărilor, câmpia îmbracă peisajul pe care, în curând, nu-l vom mai recunoaşte.

S-vP: Care sunt limitele echilibrului în care existăm?

CG: Este foarte complicat. Depinde mult de tehnologie. Ce populaţie ar putea suporta globul? Teoretic, am depăşit-o cu mult. 2,5 miliarde în 1952, peste 7 miliarde acum. Doar că tehnologia suplineşte – energie verde, apă din mare pentru irigaţii, ferme de gândaci pentru proteine, fel de fel. Explozia demografică nu s-a oprit; populația Africii și Asiei va creşte, chiar dacă ritmul din America Latină s-a mai liniştit. Nu știm prea bine ce ne rezervă viitorul sau, mai corect, nu întotdeauna ne reușește prorocirea lui. Cred că numai optimismul ne mai poate salva și, oameni fiind, bineînțeles că optimismul nostru este foarte subiectiv.

S-vP: Sunt spaţii enorme, goale. Rusia, de pildă.

CG: Da, dar nu toate au resurse care să le facă favorabile pentru agricultură și locuire. Eu nu mi-aş dori să se populeze întreaga suprafață a Rusiei. Noi habar n-avem ce e pe-acolo. Fel de fel de republici, regiuni strategice, statute speciale, schimburi de populaţii, milioane de chinezi care trec în Rusia. Dinamica este teribilă, peste tot, şi nu numai în demografie, ci şi în tehnologie. Sunt multe regiuni pe care intervenția omului le-a pus în valoare și le-a transformat în adevărate grădini ale Edenului, dar, din păcate, exemplele negative – cu intervenții neadecvate, ruine ale tehnologiei, contaminare, poluare, deșertificare – sunt din ce în ce mai multe și mai grave. La scară globală, nu mai vorbim de o vale, de un versant sau de o pajiște care trebuie salvate. Ne confruntăm cu procese planetare, cum ar fi încălzirea globală, poluarea oceanelor și chiar a cosmosului, care nu mai pot fi stopate și ale căror efecte nefaste nu vor mai putea fi niciodată înlăturate de omenire.

IPC: Cum e la noi?

CG: Ne aflăm, laolaltă cu ceilalți, în mijlocul tuturor nenorocirilor pe care le-a provocat și va continua să le provoace omenirea. Cu toate acestea, România e pe o latitudine de 45 grade, care e una dintre cele mai bune. E adevărat că la Ecuator mănânci banane și o groază de alte fructe fără să le cultivi, dar, totuşi, cea mai bună climă este la latitudinea noastră; nu plouă zilnic, nu mișună prea multe insecte, șerpi și alte lighioane.

Anotimpurile lucrează pentru noi: vara crește culturile, iarna omoară virușii. Pendulăm între plaje însorite și pârtii de ski. Avem parte de cel mai frumos ciclu al naturii, din care nu lipsesc fiorul primelor flori ale primăverii și lumina strecurată prin frunzele toamnei, ruginii. 

Trei zile cu soare, mâine plouă ușor, poimâine furtună, poate grindină, apoi iar senin câteva zile și așa mai departe. Şi noi ne văităm. Suntem meteosensibili. Ascultăm buletinul meteo zi de zi şi suferim. Dar cum ar fi să ne bată soarele în cap toată ziua, ca în ţinuturile sudice, sau să umblăm prin burnițe și cețuri, ca în țările nordice? Suntem temperat continentali și poate că e bine așa; nici prea trândavi și impulsivi ca cei din sud; nici prea harnici și intransigenți ca nordicii. De fapt, dacă ar fi să-i credem pe determiniști, nici nu putem fi altminteri, aici, între două extreme – longitudinale şi culturale – ale Europei, la mijloc de emisferă.

Carpaţii sunt o barieră atât pentru masele de aer umed din vest, cât şi pentru cele reci din est; opresc şi aerul arctic, foarte rece, şi aerul fierbinte, nord-african. În Europa, a început deja să se vorbească despre uragane, dar nu au cum să ajungă la noi, după cum nu ne poate ajunge chiar tot crivăţul din Platforma Rusă. Nu avem nici clima mediteraneană, destul de aridă și puțin prielnică vegetației, şi e bine aşa – altfel ar trebui să ne închipuim într-un peisaj mioritic cu pietre, capre și asini.

Geografic stăm bine; geopolitic stăm mai prost. Suntem între trei plăci tectonice (mai e una, mică, a Mării Negre, dar are o importanță aparte în generarea cutremurelor și conflictelor legate de petrol). Trei plăci, trei imperii, trei ramuri carpatice, trei mari provincii istorice.

IPC: Placa şi imperiul?

CG: Simetria e perfectă; istoria este mai complicată.

Interviu apărut în INFINITEZIMAL 11 (2018) ARDOR

Share Button

Leave a Reply