Hamvas Béla: Postfață despre cineva

Sub pretextul rușinii, o mulțime întreagă de oameni de știință, artiști, preoți și cugetători se revoltă împotriva stării de a fi întru totul nimeni. Nu e ceva ce ține, firește, de număr. Întreaga poveste nu depinde de câți oameni este vorba; mai degrabă ține de ceea ce scria Guénon, de faptul că străduințele sunt lipsite de vigoare și parțiale. În epoca Nimeni, omul încearcă să facă tot ce poate ca să își salveze ființa umană, ba mai mult, să pregătească un soi de renaștere spirituală. A fi cineva este ceva în mare măsură independent de știință, de artă, de religie sau gândire. Fiindcă accentul nu cade pe producția artistică, ci pe integritatea persoanei. Față de nimeni, cineva, indiferent de ce domeniu este vorba, se străduiește să-și mențină seriozitatea de ființă umană și, oricât ar fi de lipsit de vigoare și de parțial efortul, după cum scrie Guénon, își dorește restaurarea vieții legale și normale. Cineva este acela care se străduiește să protejeze, pe cât este posibil, înlăuntrul său natura substanțială de ființă umană, și dacă nu e absolut necesar nu este arivist, nu este carierist, dar nici un oricine nu este. Astfel, chiar dacă nu este pe de-a-ntregul cineva este, totuși, cineva și nu un nimeni. Și asta nu pentru că e om de știință. Știința, fără doar și poate, nu poate fi salvată: ca știință naturală este o alterare a existenței, ca știință a spiritului este alexandrinism. Știința este mesianismul burghezului, căci el se așteaptă ca omul de știință să salveze lumea. Proletarul, dat fiind că nu e în stare să spună nicăieri nimic nou, a preluat acest mesianism și l-a exagerat, copleșindu-l pe omul de știință cu nenumărate privilegii, încredințat că salvatorului trebuie să i se asigure un salariu mare. Idealul proletarului nu este să aibă bani mulți, care era idealul burghezului, ci salariu mare. De altfel, proletarul nu trebuie confundat cu un nimeni. Proletarul, chiar dacă este primitiv, formează o castă legitimă și își are locul absolut în societate, asemeni unui brahman ori unui cavaler sau după cum legitimă este casta economică. Un nimeni însă este o lepădătură din afara castei, avarna, după cum îl numește tradiția hindusă sau după cum îl numește Guénon: cadavre psychique.

A fi cineva este independent de faptul de a fi artist. În acest sens, importanța lui Klee, Mondrian, Schönberg, Bartók, Mallarmé, Rilke, Moore, Brâncuși se află într-o mai mică măsură în operă și în mai mare măsură în atitudinea luată față de propria operă, în strădania de a restabili viața legitimă, normală.  La fel și la oamenii de știință de excepție. Sau la preoții sau gânditorii care, indiferent de religia sau concepția lor despre lume, participă la același efort comun. Budistul Suzuki, evreul Martin Buber și catolicul Przywara sunt pe aceeași linie cu Maritain, Ziegler sau Șestov sau Berdiaev și Gabriel Marcel. Și sunt identifici în aceea că sunt parțiali și lipsiți de vigoare. 

Cineva este acea persoană care nu are o valoare completă. Cel care e cineva reușește cu chiu cu vai să fie cineva, e aproape un nimeni. Este mereu chinuit de îndoieli și nesigur, pentru că, în afara celor asemeni lui, nu este luat în seamă de ceilalți, este considerat un nimeni. Aceasta a fost tactica burghezului: orice lucru esențial ar spune, ar picta sau scrie cineva, n-are importanță. Indolență. Să treci sub tăcere. Pe cât posibil să-l faci să amuțească, să tacă. Geniul este un idol, dar cel mai bine ar fi să se facă cu el ce a făcut totalitarismul mai târziu: dacă îi umblă prea mult gura, să dispară în chepengul aparatului de stat. 

Avem bunăoară exemplul lui Alfred Weber, care a dezvăluit existența aparatului de stat. Nu în măsura în care ar fi fost de dorit acest lucru Și a făcut-o mai mult ca pe un concept, în mod științific. Descoperirea sa nu a avut nicio consecință. Aldous Huxley ar spune că asta se datorează faptului că în zilele noastre conducătorii de stat nu citesc cărți bune. Conducătorii de stat sunt suspicioși față de cei care se delectează cu picturi bune, savurează poeți buni și ascultă muzică bună. După cum și pictorii și compozitori buni sunt neîncrezători față de conducătorii de stat. Care din ei are dreptate? Neîndoios, pictorul, fiindcă acesta chiar neavând o greutate măcar e cineva, în vreme ce  conducătorul de stat este un nimeni. 

Alfred Weber simte o nostalgie față sistemele fixe și integrate ale perioadei arhaice, cum au fost cel chinez, hindus, iranian, ebraic, egiptean, grec-orfic. El numește aceste regimuri într-un limbaj, științific depășit: cultură și, potrivit acestora, momentul actual al poveștii nu îl poate privi altfel decât ca pe o criză culturală. Acest lucru, desigur, l-am depășit demult.

Europa începe la Termopile, spune Weber, unde o oaste mică, formată din câțiva oameni a reușit să țină în loc armata colosală a perșilor și a căzut, dar a apărat libertatea grecilor. Sensul bătăliei este următorul: există ceva, mai presus decât viața și pentru acest ceva în plus trebuie să îți dai viața. Aceasta este temelia inițială a regimului european. Este gloria europeanului. După Termopile, martirii creștini, sectele medievale, Jan Hus, Giordano Bruno înseamnă menținerea integrității ființei umane, chiar și atunci, când e necesar să îți dai viața pentru asta. Ceea ce se întâmplă în zilele noastre este un Termopile inversat. Marea majoritate a omenirii, pentru a rămâne pur și simplu în viață, fie ea și cea mai rușinoasă sclavie, vinde gloria libertății pe cât mai mulți bani cu putință. Și, odată cu propria viață, o vinde, desigur, și pe  a celorlalți.

Dacă omul se desprinde de punctul stabil al vieții sale se dezintegrează și degenerează. Europeanul, în momentul istoric în care și-a vândut libertatea, și-a pierdut și seriozitatea. În locul libertății a apărut aparatul de stat. În locul existenței de la Termopile, a venit cel care este nimeni. Aparatul administrativ și tehnocratic de astăzi, puterea și munca și viața privată, cu alte cuvinte transformarea completă a vieții în aparat poate fi înțeleasă doar dacă omul știe că toate acestea s-au dezvoltat cu prețul trădării libertății, că această trădare a avut loc și se petrece de secole întregi, și dacă este conștient că în zilele noastre deopotrivă în Est și în Occident marea parte a omenirii a încetat să se mai revolte. În starea de nimeni omul este nevoit să renunțe tot mai mult și la viața sa biologică și se resemnează în această stare de anonimat, de nimeni. Cel care își dă și viața pentru ceva care este mai presus de viață este un om liber, iar cel care nu face acest lucru este mai întâi un sclav, apoi devine nimeni.

Guénon spune că mișcarea vieții este întotdeauna antinomică, astfel că în paralel cu aparatul, odată cu încremenirea are loc și procesul de dezintegrare. Mecanicizare și descompunere deodată, ca unul și același fenomen. Este mai degrabă pentru cel care vrea să rămână cineva; pentru cel care nu vrea să fie un nimeni, este necesar să se apere în două direcții și să fie pozitiv: să se destindă și să se consolideze. Pentru că omul aduce cu el o ființă mai mult sau mai puțin intactă, și asta este valabil pentru toată lumea, fără nicio excepție. Dar marea majoritate se compromite în procesul de subzistență. Își întinează ființa originară pentru putere, avere și renume. O murdărește cu precădere datorită ambiției. O face pentru foarte puțin și întotdeauna pentru tot mai puțin. Se mecanicizează și în aceeași măsură este absorbit de decădere. Iată ce înseamnă să fii nimeni. Să devii aparatizat și nulificat. 

Nu există existență cu valoare absolută și este tot mai dificil de imaginat așa ceva. Cel care este cineva nu știe altceva, decât să își pună la bătaie capacitățile individuale, calitățile și talentul. De aceea și rămâne cineva, nu chiar nimeni, doar un cineva. Nu are cunoștință despre existența unei spiritualități care „nu este nevăzută și nici supraumană, ci care este doar mai măreață decât omul”. Ceea ce încearcă un cineva să înfăptuiască este „prelungirea directă a propriei individualități”. 

Nu de asta este nevoie. Nu este religie, nici izbăvire. Nu este știință, nici artă, nu e muzică, nu e gândire, nici baza tuturor acestora. 

De ceea ce avem nevoie este perfecționarea existenței umane, cu ajutorul realizării puterilor ce provin dintr-o lume mai mare decât cea umană, după cum spune Guénon, pentru că realizarea înseamnă „realizarea cuvântului care operează la nivel dumnezeiesc (opération du verbe divin). Această activitate nu este supraumană, ci supraindividuală. Înseamnă să fii capabil să preiei influențe spirituale veridice. Pentru ca omul să poată face acest lucru, are nevoie de o conversiune completă, care merge până la rădăcini: este atitudinea umană dintru începuturi, eternă și absolută, de a înainta spre starea inițială. Este acea stare când omul se află în comunicare conștientă și vigilentă – nu cu lumea supraumană, ci cu puterile unei lumi mai mari decât a omului. Este ceea ce tradiția hindusă numește: vidja

Traducere de Maria-Gabriela Constantin     

_____________________________

HAMVAS BÉLA (1897-1968), scriitor şi filozof maghiar.
A studiat filologie germană și maghiară la Universitatea din Budapesta. A lucrat o vreme ca jurnalist și mai bine de două decenii a fost bibliotecar la Biblioteca Centrală din Budapesta. Împreună cu Kerényi Károly fondează în 1935 cercul literar Sziget (Insula), variantă maghiară a prerafaeliţilor. A scris eseuri literare și filozofice, aplecându-se spre studiul cunoașterii spirituale, așa cum este transmisă prin cărțile sacre ale diferitelor culturi. În această direcție, Hamvas a publicat primele șase volume din colecția Scientia Sacra între 1942 și 1943. În 1947 publică, împreună cu soția sa, scriitoarea Kemény Katalin, volumul Revoluția în Artă: Abstracție și suprarealism în artă. Hamvas a văzut în arta abstractă moștenirea magiei, a unei existențe mai înalte, opuse artei realiste. Conceptul a fost atacat de ideologul marxist Lukács György, iar Hamvas trecut în 1948 pe lista B a persoanelor indezirabile politic. N-a mai putut publica nimic tot restul vieții, cu excepția un singur eseu, apărut în 1963 în revista Látóhatár cu titlul După existențialism. O vreme A lucrat ca grădinar, ca și Wittgenstein, apoi până la pensionare ca muncitor necalificat, magazioner la întreprinderi din provincie din Bokod, Inota și Tiszapalkony. Serile își scria romanele și eseurile, iar nopțile traducea din sanscrită, greacă şi ebraică. Până în anii ’70 scrierile sale au circulat în samizdat. Începând din anii ’80 a fost publicată progresiv întreaga sa operă.
În română a apărut până acum doar volumul Filozofia vinului.

Text apărut în INFINITEZIMAL 13 / 2018-2019

Share Button

Leave a Reply