de Simona Gabriela Noapteș
Vă spun din capul locului că o să trag cu ochiul ba la text, ba la punerea lui în scenă și că voi lăsa muzica pentru criticii de teatru. N-au rostit încă nicio vorbă despre acest spectacol, deși numai prezența numelui lui Silviu Purcărete pe un afiș din București nu ar fi trebuit să îi lase indiferenți. Nu este ușor să scrii despre operă, așa cum cred că nu este ușor nici să îi regizezi rigiditățile și mai ales pe rigizii ei. Dar soluțiile dramaturgice ale lui Silviu Purcărete merită să fie consemnate ca atare, pentru că, păstrându-se fidele față de opera lui Wagner, reușesc să îi transparentizeze sensurile. Iar să luminezi sumbra mitologie wagneriană nu e lucru puțin.
Mitologia germanică este inepuizabilă. Iar Wagner o surprinde într-un moment de grație – în culmea forței regenerate de romantism, dar și în pragul declinului sub greutatea noii mitologii creștine, la rândul său slăbită în vechile sale fantasme. Cavaler al Graalului, Lohengrin, Cavalerul Lebădă, vine să salveze onoarea Elsei de Brabant, o prințesă acuzată că și-a omorât fratele mai mic. Avem, așadar, pe de o parte, zeii noi ai luminii și ai dreptății. Lor le răspund zeii vechi, ai întunericului, ai forțelor distrugătoare prin Ortrud și Friedrich von Telramund, perechea locală de nobili pusă pe uneltiri. Cu adevărat interesant în acest război mitologic este că el se dă în cele mai banale condiții burgheze: lupte mărunte de putere, intrigi, isterii. Reluăm afirmația lui Nietzsche din Der Fall Wagner – „toate eroinele lui Wagner, fără excepție, imediat ce își leapădă pielea de eroine, se transformă, aproape fără diferențe, în Madame Bovary”. (Desigur, mai aflăm din aceeași lucrare că Nietzsche îl găsește pe Wagner brutal și artificial și că preferă să asculte Carmen. Dacă eroina lui Bizet are sau nu ceva bovaric, rămâne de discutat.)
Dramaturgia reușește să îi salveze pe eroii burghezi pe care o punere în scenă clasică n-ar fi putut să îi scoată dintre faldurile stofelor greoaie. Are Wagner o greutate care pe Nietzsche îl respinge. Îl acuză pe muzician că nu înțelege dragostea și că idealurile sale îndepărtate, nordice, reci sunt și cât se poate de încețoșate. E drept că nu-i ușor nici ca spectator neantrenat să-i faci față. Textul libretului are tot felul de meandre, de mize secrete. Dar formula propusă de Silviu Purcărete reușește să deschidă spre spectator acest univers pe alocuri opac. Nu este o soluție ingenioasă, nemaiîntâlnită, aceea de a dubla cântăreții de operă prin actori-oglindă, care să reprezinte cu o mai mare libertate subtilitățile psihologice ale rolurilor. Dar Silviu Purcărete nu e preocupat aici de dublarea psihologiilor, ci de găsirea unor dubluri arhetipale, distilate, eliberate de adaosul discursiv și contextual pe care îl reduce la minim și prin scenografia semnată de Dragoș Buhagiar.
Cea mai evidentă ruptură de reprezentare este, cu siguranță, Lohengrin. Lohengrin-spiritul, jucat de István Téglás, este stihial, plăpând și neîndemânatic, un arlechin tragic mânat de forțele magice ale Graalului, care se ascunde în spatele unei identități pe care nu o poate da în vileag. Lohengrin ni se arată gol și slăbit, el nu este un cavaler în armură, ci un nou-născut bătrân, la capătul puterilor, adus de o lebădă în Brabant pentru a-i salva onoarea Elsei și pentru a-i îndeplini acesteia premonițiile. Este mai degrabă o victimă a Graalului, așa cum vom afla că era și fratele Elsei, este un cavaler mort căruia i se mai acordă un ultim popas de trei zile printre cei vii.
Pentru coerența dramaturgică, dar și pentru a o reprezenta pe Elsa așa cum este de fapt, infantilă, nepricepută, plăpândă, rolul jucat de Anda Saltelechi este dublul egal al lui Lohengrin. Ca o himeră albă ni se înfățișează cu mișcări lente și artificiale, aducând aminte de Eva lui Cranach. Impactul vizual este de neegalat atunci când Elsa apare pe scenă pășind printre flori albe, pe o masa lungă de ospăț, acoperindu-și cu mâinile sânii goi. Reprezentarea arhetipală a celor doi, Lohengrin și Elsa, și scena nopții în care cei doi bâjbâie orbi unul după celălalt într-un pat imens și alb, au venit să-mi confirme intuiția pe care am avut-o prima dată în fața acestui libret. Povestea lor este povestea lui Eros și Psyche. Lohengrin pune o singură condiție, aceea de a nu-și dezvălui identitatea, iar Elsa, umană, neputincioasă în fața curiozității și a manipulării lui Ortrud (rămâne, iată, și ea în oarecare măsură burgheză), îi cere acestuia să își spună numele și originea. Și Lohengrin și le recunoaște în fața tuturor, este fiul lui Parsifal, trimis al ordinului Sfântului Graal de pe Montsalvat, și dispare. Nu poți rosti numele morții fără să o chemi.
Iar moartea vine în scena de final sub măștile enorme ale cavalerilor Graalului. Silviu Purcărete aduce pe scenă trei marionete-gigant – un cavaler, un schelet de rege și un om cu pălărie și baston, un clin d’œil în care îi putem citi semnătura. Trei păpuși greoaie, degradate, decăzute, la fel ca mitologia pe care o poartă cu ele. Wagner surprinde ultimele zvâcniri mitologice, iar Silviu Purcărete le reprezintă, cu măsura corectă, ruina. Și dacă tot am pomenit de semnături regizorale, corul este de această dată cumințit chiar de îndeplinirea sarcinii lui primare, aceea de a cânta. Se mai pot enumera alte câteva amprente, dar o vor face, cu siguranță, criticii mai zeloși.
Lohengrin regizat de Silviu Purcărete la Opera Națională rămâne un spectacol important. Nu doar pentru momentul special pe care îl marchează, centenarul Operei. Nici pentru numele regizorului. Ci pentru că schimbă cheia tipică de reprezentare, extrăgând din opera lui Wagner un adevăr pe care textul său, lăsat de unul singur într-o transpunere clasică, nu și l-ar arăta. Recunoaștem în varianta lui Silviu Purcărete, în dublajul personajelor principale, o soluție tehnică. Dar acest truc dramaturgic capătă un conținut mult mai complex pentru personajele Lohengrin și Elsa. Și capătă farmec în cazul lui Ortrud și Friedrich von Telramund pe care actorii Alina Petrică și Rareș Florin Stoica îi articulează cu atenție și profunzime.
Obsesia lui Wagner – muzica să spună mai mult decât o face prin ea însăși. Lohengrin regizat de Silviu Purcărete se salvează de sub masivitatea operei lui Wagner care poate fi apăsătoare. Și îl salvează și pe Wagner, cel acuzat, asemenea Elsei, de prea mult conținut ascuns, mistic, de prea mult simbolic. Nietzsche vede în Wagner un muzician retoric încercând să ascundă în spatele muzicii sensuri contaminate de literatură. Silviu Purcărete vine și purifică scena, reducând literatura la un trup alb și gol în fața morții.
Lohengrin de Richard Wagner
Regie: Silviu Purcărete
Scenografie și light design: Dragoș Buhagiar
Dirijor: Tiberiu Soare
Premieră / 8 decembrie 2021
(Distribuție din 10 decembrie 2021)
Lohengrin: Benjamin Bruns – invitat
Elsa von Brabant: Diana Gouglina – invitată
Ortrud: Petra Lang – invitată
Friedrich von Telramund: Valentin Vasiliu
Heinrich der Vogler: Filip Panait – debut
Heerufer: Vasile Chișiu
Lohengrin actorul: Istvan Teglas
Elsa actriță: Anda Saltelechi
Ortrud actriță: Alina Petrică
Telramund actorul: Rareș Florin Stoica
Foto © Opera Națională București
