de Simona Gabriela Noapteș
Care este sursa creației? Marea frumusețe, tinerețea, mâna lui Dumnezeu? Paolo Sorrentino nu răspunde niciodată pe deplin în filmele sale acestei întrebări, dar îi marchează neechivoc forța. Este un curaj să plonjezi neocolit către locul combustiei artistice. Și mai ales să construiești, prin cantitate, uneori prin pitoresc, alteori prin melodramă, definiția apofatică a actului artistic.
Napoli este locul tuturor poveștilor, al iubirilor absolute, al suferințelor amoroase, al splendorii pitorești, al figurilor deopotrivă comice și tragice din familie, al eleganței, al grotescului. Nu voi face imprudența de a povesti filmul pentru că acest lucru i-ar trăda miza. Și nu voi folosi nici cheia autobiografică, știută, căci ar încuia filmul în dimensiunea personalului pe care È stata la mano di Dio o depășește cu mult. Sorrentino renunță de această dată la extravaganțele care l-au consacrat. Dar păstrează abundența trimiterilor culturale, recuperând atmosfera intens cinematografică a anilor ’80 din Italia. Sunt numiți Antonio Capuano, Franco Zeffirelli sau Federico Fellini, cu care critica nu încetează să îl compare. Dar să îți vină în minte, după un minim efort de analiză stilistică și tematică, Roma lui Fellini nu este o mare cucerire intelectuală. Deci critica are întotdeauna dreptate.
Filmul nu încearcă să păcălească prin nicio metaforă, iar secvențele narative (episoadele casnice, farsele mamei, infidelitățile tatălui, reuniunile de familie, moartea părinților și paliativele de după) ne conduc la un singur răspuns posibil, răspuns care răstoarnă aparenta întrebare decisivă a filmului: „Ai vreo poveste de spus?” „Când au murit ai mei nu m-au lăsat să-i văd.” Dar filmul ne lasă să credem că până atunci răspunsul fusese deja dat. Sorrentino ne arată din nou că are la îndemână cele mai fermecătoare anecdote și că poate compune personaje unice sau că poate pune laolaltă misticul cu cele mai de jos manifestări ale umanului. Locul comun al întrebării „Ai vreo poveste de spus?” este însoțit de locurile comune tipice care îi pot răspunde: copilăria, familia, orașul natal.
Personajul principal este Fabietto Schisa (Filippo Scotti), un adolescent, care trăiește la Napoli și care vrea să devină regizor de film. Zvonurile despre venirea lui Maradona la echipa de fotbal locală în 1984 se amestecă printre dramele de familie, cauterizând până și cele mai puternice crize, având forța marilor pasiuni erotice. Prezența lui Maradona capătă prin vocea Unchiului Alfredo (Renato Carpentieri) accente mistice. El suprasemantizează fiecare gest al fotbalistului, ajungând până la a pune pe seama acestuia salvarea lui Fabietto de la accidentul care îi omoară părinții. Și acestui exces de interpretare i se va opune răspunsul lui Fabietto de la final, un răspuns care uimește prin natura sa non-narativă.
„Când au murit ai mei nu m-au lăsat să-i văd” nu are nimic epic, este un punct infinitezimal în marea desfășurare a evenimentelor în care și viața, și timpul se suspendă. „Când au murit ai mei nu m-au lăsat să-i văd” nu poate fi așadar răspunsul unei întrebări care vizează actul povestirii, narațiunea, dar este singurul răspuns posibil atunci când este chestionată sursa creației. Sorrentino ne spune aici că actul artistic nu are un caracter epic și că nu trebuie să își procure materialul din secvențele de viață care pot fi povestite. Nici măcar din cele care merită povestite. Durerea sau speranța, iubirea, pitorescul sunt în posesia oricui. A miza pe ele pentru a face un film (sau pentru a scrie, a face muzică…) înseamnă a schimba parole empatice cu publicul tău. Parola empatică confirmă intenția, ajută la recunoaștere, dar actul artistic trebuie să fie unic, nu personal, dar adevărat, nu tributar unor realități recognoscibile. Aici, în acest punct vrea întregul film să ne aducă, la această sentință netrucată despre natura non-narativă, non-anecdotică, non-personală a creației artistice. De ce atunci toate peisajele, personajele și situațiile din care este compus filmul? Pentru că declanșatorul actului artistic poate fi doar identificat, nu și reprezentat. Sorrentino, prin vocea personajului său, ajunge la acest răspuns „Când au murit ai mei nu m-au lăsat să-i văd”. Dar cum poate fi redată această falie de viață? Ea poate fi doar onest găsită, pentru ca apoi să îi construiești în jur o fortăreață din ceea ce nu este, din zidurile trainice și vizibile ale anecdotei, ale picturalului, ale melodramei și ale autoreferențialului.
Capătă astfel sens (un sens de autodenunț) ieșirea nervoasă a regizorului Antonio Capuano (Ciro Capano) din sala de teatru în timpul unei prea înflăcărate reprezentații ale Salomeei lui Oscar Wilde. „Ai intrat în decorativ. Doar zorzoane. Ești autoreferențială. Te destrami”, îi strigă acesta actriței. Personajul lui Capuano este aici responsabil chiar cu a critica filmul în care se află. Sorrentino își autodenunță, cu discreție, cheia autoreferențială, zorzoanele și decorativul prin care își construiește, de fapt, tot filmul. Capuano folosește în această secvență verbul sfilacciare (a destrăma) care își va găsi perechea în disunire (a separa), pe care, cu insistență, i-l va repeta lui Fabietto. Chiar dacă sensul său reflexiv își găsește echivalentul semantic în românescul „a ceda”, sinonimia dintre cei doi termeni în italiană este evidentă. Sfatul lui Capuano este deci acela de a nu se răsfira în decorativ, de a nu-și destrăma adevărul cel mai de preț. Această secvență își afirmă pe deplin manifestul antinarativ odată cu plecarea lui Fabietto din Napoli. „Știi câte povești există în orașul ăsta? Privește… Nu pleca la Roma”, îi spune Capuano.
Și Fabietto pleacă. Napoli este orașul în care vine Maradona, dar din care trebuie să pleci. Căci pentru a spune o poveste trebuie să fii departe de ea și să știi că, de fapt, adevărul și viața nu pot fi povestite.
