Traducerea e o trădare, n-ai cum să scapi de asta. Și este o trădare serioasă, conștientă, care-i poate implica pe toți cei trei parteneri de lectură – autor, traducător, cititor. Totul este dat de măsură însă, de cît trădăm…
Uneori doliul lui Ricœur nu se mai poartă, avem veșminte viu colorate și traducem zîmbind, veseli nevoie-mare, după cum ne dictează sufletul, mai puțin conștiința. Și ne îndreptăm mai mult spre calitatea – mai prestigioasă – de autori, eventuali coautori ai textelor traduse… Dar ce nu facem pentru cititor, nu? Care trebuie să se simtă cît mai comod atunci cînd citește cartea tradusă?
Autorii cred că s-au împăcat oarecum cu această idee. După prima experiență (poate!) de a fi tradus într-o limbă străină, ce stîrnește o anumită euforie, frisonul rece apare cît se poate de repede: dar cum va fi primită cartea? Noua limbă va fi suficient de primitoare? Cum va fi înțeleasă, de fapt? Traducătorul va fi suficient de priceput în a reda creația respectivă unui alt spațiul cultural? Va fi suficient de ospitalier cu autorul, pentru a vorbi de acea exigență lingvistică ricœuriană? Fiecare autor cred că s-a confruntat, nu o dată, cu experiențe neplăcute generate de confuzii ce pot apărea în procesul traducerii. De aici și o anumită resemnare, ce apare la un moment dat: în fond, fie ce-o fi… Noua apariție seamănă probabil cu cartea originală, dar între original și traducere se află așa de multe necunoscute… De aici, cedarea cu „generozitate” a paternității noii cărți traducătorului, singurul responsabil de varianta cea nouă. Numai el știe, în fond, ce a redat!
Nu voi spune truisme: evident, nu putem traduce tot (și nici nu este nevoie), evident, rămîne ceva nespus, lost in translation, un „ceva” de o importanță greu de estimat… Evident, mai există și particularitățile lingvistice diferite între limba originalului și cea a traducerii, care te obligă la anumite selecții și la decizii uneori drastice. Dar, pe cît de grea e traducerea, ea trebuie și poate să fie dusă cu bine pînă la capăt. Migala traducătorului va fi mai mare, cîntărirea fiecărui cuvînt, a fiecărei sintagme, idei ș.a.m.d. trebuie făcută și mai mult.
Părerea mea este că traducătorul trebuie să-și asume depărtarea de original, voită sau nu, conștientă sau nu. Concurența între autor și traducător se șterge uneori, spun unii, care propun ridicarea statutului umil de transpunător fidel al vorbelor unui „străin” la cel de creator, de autor al noii variante pe care o propune spre lectură noii patrii culturale. O asemenea poziție nu este corectă. Recunoașterea publicului o poate primi și „umilul” traducător, dacă își face munca așa cum se cuvine. Concordanța, adecvarea stilistică, fluența textului, care nu trebuie să fie în detrimentul fluenței originalului, sînt lucruri care sînt sesizate foarte bine de către cititori. Un cititor care, în urma traducerii tale, descoperă un scriitor, lumea lui, un stil nou este lozul cel mare. Transpunătorul poveștii dintr-o limbă în altă limbă nu are decît să fie mulțumit că a obținut acest lucru. După aceea vine și recunoașterea.
Așa cum spunea într-un interviu al său Evgheni Vodolazkin, dacă nu este vorba, în ultimă instanță, de o relație de iubire între traducător și autorul pe care îl traduce – mai bine zis, între traducător și acel text al autorului respectiv –, procesul de transpunere și rezultatul lui nu pot avea rezultatele scontate. O atitudine indiferentă, rece uneori poate duce la o elaborare nepotrivită a variantei traduse (aici se poate spune foarte bine: da, dar un profesionist în ale traducerii nu trebuie să facă aceste distincții, implicarea sa trebuie să fie mereu aceeași… Nu știu dacă această egalitate a implicării este una perfectă, sau este numai un deziderat). Oricum, traducerea nu este ceea ce vrea traducătorul să fie, ci ceea ce a dorit autorul… Chiar dacă nu-l iubești pe autor în realitate, trebuie să faci acest efort. În acest caz el este ca un orfan, o persoană neajutorată, total străină, care nu te cunoaște decît pe tine (asta în cazul cel mai bun; de cele mai multe ori nici pe tine, traducătorule, nu te știe, dar e obligat să se încreadă orbește în tine!) și care speră din tot sufletul ca lucrurile pe care le-a spus acolo, în cartea lui, să ajungă și la alții. Aici e vorba de doliu. În perioada primei sale traduceri într-o altă limbă, cu siguranță că autorul este îndoliat. Scepticismul referitor la o (bună) primire e maxim, dar nu mai rămîne decît speranța.
Sîntem sceptici că putem traduce totul, dar, cu toate acestea, o lume întreagă este entuziasmată de o Divina comedie, Don Quijote, Crimă și pedeapsă, Anna Karenina… prin urmare, toți am cam înțeles despre ce e vorba. Deci totuși traducătorii au reușit să ne transmită, fiecare în limbile lui, acel ceva, semnătura specifică a autorului care și-a găsit astfel admiratori în spații culturale variate. Deci ne bucurăm de un oarecare credit. Totul e cum îl folosim.
E bine cînd ai un autor cunoscut, lucrurile par că merg altfel; e greu cînd faci pentru prima dată cunoștință cu un autor nou și chiar lumea toată, odată cu tine, se află pusă în fața acestui contact. Aici rolul traducătorului e mult mai mare, responsabilitatea lui – de a-i face o bună primire în spațiul necunoscut – e uriașă și de felul în care este făcută traducerea, de scrupulozitatea și implicarea totală a traducătorului depinde totul. Și altruismul lui, ca să-l pomenim pe George Steiner: „Traducerea conține, fără îndoială, un paradox al altruismului – cuvînt cu sensuri atît din «alternitate», cît și din «alterare». Traducătorul produce pentru alții cu riscul dispersării și al devaluării relative, sarcină care lui nu-i mai este de nici un folos. Dar mai e și impulsul de proprietate. El se simte în posesia autentică a sursei numai după ce «aduce acasă» corespondentul originalului, după ce traversează încă o dată cumpăna dintre limbi și comunități. Ajuns în siguranță înapoi, el, ca individ, se poate elibera de traducere. Originalul îi aparține într-un fel aparte” (După Babel, Ed. Univers, București, 1983, p. 459).
În aceste rînduri nu vreau să vorbesc despre o traducere proastă, inadecvată, de necunoașterea limbilor de lucru și a principiilor fundamentale ale traducerii. În aceste cazuri nu avem ce discuta, nu avem de-a face decît cu niște pseudotraducători. Mă limitez doar la problema „înfrînării” traducătorului, a domolirii înclinațiilor de a modela prea mult textul original, parte datorită prea marii sale experiențe, parte datorită exersării, zic eu, pe terenul traducerii, a talentelor lui scriitoricești. Tocmai de aceea consider că un scriitor afirmat nu poate fi un bun/ fidel traducător de beletristică. Mai ales de poezie. Filonul personal e mult prea puternic și va răzbate cu siguranță în noua creație; uneori procesul devine așa de intim, încît apare chiar sentimentul contopirii, ideatice și stilistice, produsul finit fiind impregnat la maximum de stilul traducătorului-creator. Traducătorul nu mai poate fi fidel autorului.
Poate că ar fi momentul să ne aducem aminte de definiția lui George Steiner referitoare la fidelitate: „Fidelitate nu înseamnă literalitate și nici vreo metodă tehnică de redare a «spiritului». Formularea, așa cum am întîlnit-o de nenumărate ori în discuțiile asupra traducerii, este exasperant de vagă. Traducătorul, exegetul sau criticul este fidel textului, reacționează responsabil numai atunci cînd face eforturi pentru restabilirea echilibrului de forțe, al prezenței integrale pe care le-a distrus înțelegerea lui apropriativă. Fidelitatea este etică, dar și economică în deplinul înțeles al cuvîntului. În virtutea tactului său – și tact intensificat înseamnă viziune morală – traducătorul-interpret creează condiția spiritului semnificativ […]. La modul ideal, există un schimb fără pierderi” (După Babel, p. 372).
Discuțiile acestea despre fidelitatea traducătorilor și aspirația lor spre statutul de creator e veche de cînd traducerea. Nu numai în spațiul românesc avem de-a face cu exemple nepotrivite de traduceri. Aș face referire la niște traducători americani despre care am mai scris, care au adoptat o poziție cel puțin ciudată față de traducerea unui text celebru. Este vorba de romanul Anna Karenina și de traducerea ce aparține cuplului Richard Peaver și Larissa Volokhonsky. Dincolo de stilul butucănos, într-o limbă engleză plată, deloc valorizată stilistic, cu multe colocvialisme americane de ultimă oră (!), care nu apar întîmplător, la nivel subliminal, furtuna stîrnită în jurul acestui cuplu de traducători are în vedere aspectul demiurgic, dacă putem spune așa, al acestora. Scriitoarea Anna Shapiro spunea: „I imagine Pevear thinking he’s CORRECTING Tolstoy; that he’s really the much better writer”! Nu este o critică subiectivă, dacă e să vedem chiar cuvintele traducătorului, Richard Peaver, care, într-un interviu din „The Paris Review”, spunea că vrea să „energizeze” puțin engleza.
Într-adevăr, traducătorul poate avea uneori tendința de a corecta „tacit” textul, îndreptînd acele minusuri stilistice sau lexicale pe care consideră că le are materialul dat (lucru pe care, așa cum am spus mai sus, îl face adesea și redactorul, chiar pe urmele traducătorului, deci vorbim de o dublă distorsionare!); el poate face intervenții în text – scurte paranteze (uneori mai lungi: dintr-o discuție cu un traducător maghiar de limbă rusă am aflat că în Ungaria nu sunt prea apreciate notele de subsol și că traducătorul trebuie să explice termenul, cuvântul sau realitatea specifică nu prin notă, ci prin rescrierea frazei!), păstrarea unei culori locale prin introducerea unor cuvinte rusești care nu erau marcate deosebit de către autor în opera lui, pentru a fi transpuse ca atare într-o altă limbă; de asemenea, se mai pot observa omisiuni (nu are importanță cît de importante sau nu sînt cuvintele sau propozițiile respective, lipsa lor duce la pierderea integrității textului original).
Mentalitatea aceasta este tot mai des întîlnită azi. Considerăm că traducerile secolului al XXI-lea trebuie să fie într-o limbă exclusiv de secol XXI, impregnată cu „culorile” acestui secol deci. Și cum rămâne cu literatura, cu limbajul, stilul ei special? Trebuie să fie înghițită de colocvialisme pentru ca un cititor de azi să se simtă confortabil, nestingherit, în această lectură, să nu simtă că trece nici o barieră (în afară de copertă!) atunci cînd deschide o carte? Trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: stilul scriitorului trebuie păstrat, evident, adaptat posibilităților stilistice ale limbii-țintă, dar nu degradat din poziția lui pentru facilitatea lecturii. Nici cititorii adevărați nu cred că se vor bucura de această simplificare. Ca să concluzionăm, putem spune că „un traducător trebuie să fie asemenea autorului său, nu-i treaba lui să depășească”!
Prin profesionalizare, un traducător se distanțează oarecum de fiecare autor pe care-l traduce, privind cu simpatie și responsabilitate noua sarcină pe care o primește. Evident, fiecare traducător are favoriții săi. Favoriții mei sînt Mihail Șișkin, Sașa Sokolov, Nabokov. Mai sînt și alți scriitori îndrăgiți, sau creații de-ale lor îndrăgite, dar primele poziții sînt ocupate… Norocul meu a fost că am primit, de fiecare dată, spre traducere, texte de care mai apoi m-am atașat mult. Ceea ce trebuia să fie o carte-document, un fel de reportaj, așa înțelesesem eu că e cartea Svetlanei Aleksievici despre Cernobîl, s-a dovedit a fi o istorie orală impresionantă. Romanul science-fiction al lui Dmitri Gluhovski, Metro 2033, cel care a stat la baza unui celebru joc pe computer, s-a dovedit a fi o distopie pasionantă. Plăcerea stîrnită de lectură e extrem de importantă pentru un traducător. Fie că e vorba de planul narativ, de ideile prezentate, de jocul lingvistic și stilistic. Dacă nu ești atras de nimic la text, apare un mare pericol. „Răceala” traducătorului, „indiferența” lui emoțională poate netezi elementele specifice vocii autorului, îi poate mutila acele rădăcini prin care încearcă să se ancoreze în noile culturi.
Cum spunea Bogdan Ghiu, „Mi-ar fi plăcut sincer să fi scris aproape toate toate cărțile pe care le-am tradus, ceea ce, până la urmă, am și făcut: le-am scris și eu (enunț imposibil) pe românește […]. Toți scriem, de fapt, cărțile (pe care ne-ar fi plăcut să le citim) ale unor străini (fantome cu care ne-ar fi plăcut să ne întâlnim, ca să ne schimbe viețile)”… (Totul trebuie tradus. Noua paradigmă – un manifest, Ed. Cartea Românească, București, 2015, p. 11). Cu toată plăcerea noastră, care nu poate fi neglijată, traducătorii rămân slugi la doi stăpâni, cum spunea Franz Rosenzweig. De aici și povara misiunii, marcată de o problematică excepțională, „sancționată de două ori: atît de un legămînt de fidelitate, cît și de suspiciunea unei trădări” (Ricœur).
Traducere perfectă însă nu putem avea, trădarea se mai strecoară pe ici, pe colo, așa că trebuie să trăim cu conștiința perfectibilității; dezideratul trebuie să fie prezent, fără îndoială, dar, în același timp, recunoscîndu-ne limitele, luăm decizii de compromis care ne întristează…
Text apărut în INFINITEZIMAL 9 (2017)
