4 întrebări despre traducere (II)

1. Care sunt marii traducători români?

2. Ce îi diferențiază pe traducătorii profesioniști de traducătorii scriitori?

3. Care credeți că sunt traducerile românești care constituie fenomene cu totul inedite de inovație/deschidere/catalizare în spectrul de expresivitate al limbii?

4. Considerați că s-ar cuveni ca marii traducători ai unei limbi să facă parte din istoria literară a limbii respective?

§

Răspund:
Alex Moldovan, Mariana Piroteală, Simina Popa, Peter Sragher, Bogdan-Alexandru Stănescu, George Volceanov
[vezi aici partea I, unde au răspuns Mariana Bărbulescu, Mihaela Buruiană, Sergiu Celac, Vali Florescu, Iulia Gorzo, Ioana Ieronim]

Alex Moldovan

  1. O să pară că mă sustrag răspunsului (ceea ce e parțial adevărat), dar eroul căruia i-aș înălța un modest monument nu e marele, ci micul traducător român anonim, care se autosabotează trudind adesea nebăgat în seamă și mai întotdeauna prost plătit.
  2. Lucrurile sunt nuanțate: mulți dintre scriitori sunt și traducători, sau invers. Mi-e greu să gândesc pe categorii, ce contează până la urmă e buna cunoaștere a limbii și cultura mai mult sau mai puțin generală care să te ferească de gafe monumentale, astea neținând de apartenența la statului de traducător și/sau scriitor.

3. Cel mai recent exemplu care-mi vine în minte e transpunerea în română a operei poetice a lui Paul Celan, în traducerea lui George State.

4. Fără doar și poate. Dar, cel mai probabil, travaliul de stabilire a marilor traducători și a căilor prin care să fie anexați respectivei istorii ar duce la noi totul în derizoriu.

Mariana Piroteală

1 & 3. Nu știu care sunt marii traducători români, dar știu ce traducători mi-au plăcut mie ca cititor. Probabil că este o chestiune de gust, însă de-a lungul timpului am citit mai multe traduceri la finalul cărora am simțit nevoia să strâng în brațe traducătorul (doamna Viorica Boitor pentru Un pumn de țărână, domnul Mihnea Gafița pentru Mandolina căpitanului Corelli, doamna Ioana Filat pentru Din vârful degetelor, doamna Gabriela Eftimie pentru Singur în Berlin), sau dacă nu este posibil, măcar să-i cer prietenia pe Facebook, ca Iuliei Gorzo pentru traducerea romanului Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus.

2. Probabil că traducătorii scriitori trebuie să se strunească mult mai mult să nu-și impună stilul lor scriitoricesc traducerii, deși probabil că toți punem ceva din stilul nostru în traducerile pe care le facem. Traducătorii profesioniști au, mulți dintre ei, mult mai puțină vizibilitate decât cei care sunt deja scriitori cu cărți publicate și de la care publicul are anumite așteptări.

4. Deși îmi apreciez meseria și cred că munca traducătorului este foarte importantă, căci dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti… și în limba română literatură străină, nu cred că este o meserie pe care să reușească s-o înțeleagă și s-o aprecieze altcineva în afară de editori/redactori și critici literari. Probabil elevii s-ar plictisi de moarte dacă ar învăța despre marii traducători români.

Simina Popa

  1. Este o întrebare care declanșează (prea) multe alte întrebări. Cine își poate asuma o clasificare și în funcție de ce criterii? Pare mai potrivită ori pentru un critic sau teoretician, cuiva cu o viziune și o pregătire mai ample asupra unei istorii de traduceri, ori unui editor. Cui ar încredința un editor un autor cu adevărat important pentru compania lor? Ori poate ar trebui căutați traducătorii care au reușit să îndeplinească, cu multă răbdare și insistență, fiind foarte dedicați meseriei lor, deopotrivă funcțiile de traducător, de agent literar, de mediator, de critic al operelor traduse, cei care au reușit să aducă nume noi de autori față de impunerile pieței, sau literaturi mai puțin cunoscute în zona noastră? Să fie cei care au reușit să redea în limba română experimente lingvistice ca Șerban Foarță cu Dispariția lui Georges Perec? Să fie cei ai epopeilor clasice, sau traducătorii de poezie, care au o sarcină mai grea de îndeplinit?
    Pot exista figuri de traducători care i-au inspirat pe alții, însă fiecare traducător, pe limba (limbile) lui de specialitate poate judeca cel mai bine.
    Deocamdată vorbim însă despre persoane care își câștigă traiul, în mare parte, dintr-o altă muncă, diferită de traduceri, ceea ce limitează cu mult timpul și spațiul de reflecție și dezbatere asupra traducerilor, dincolo de munca lor propriu-zisă. Teoreticienii și traducătorii, ba chiar traducătorii între ei, nu se cunosc încă foarte bine.

2. La un prim nivel concret, în cazul traducătorilor-scriitori, îi diferențiază puterea de negociere cu editura, o mai mare vizibilitate a cărții publicate și a traducătorului (proporțional cu notorietatea scriitorului) – practic, au poate o credibilitate mai mare, față de profesioniști, care, din diferite motive, nu iau întotdeauna în serios traducerea ca pe o profesie, ceea ce lă dăunează atât lor, cât și colegilor de breaslă. Poate că, în ultimul timp, situația începe să se schimbe odată cu generațiile care pot studia traductologie în învățământul superior, odată cu organizarea unui număr mai mare de discuții și dezbateri în ultimii ani.
Apoi, deontologic vorbind, pentru scriitor, cred că traducerea este un exercițiu extrem de util. Poate traducătorului profesionist îi este mai ușor să jongleze cu diferențele vocilor auctoriale cu care are de-a face decât scriitorului, care o poartă și pe a lui, și pe care trebuie să o dezbrace, teoretic, în momentul traducerii – totuși, nefiind scriitor, este doar o presupunere. Alteori, cum este cazul poeziei, mi se pare că scriitorul este în avantaj.
Dar amândoi, prin acel proces de destructurare și restructurare, pot observa imediat dacă o scriere trece, calitativ, testul traducerii.

3. Un răspuns just aș putea da doar dacă aș fi citit toate traducerile în limba română.

  1. Revenind la ambiguitatea definirii marilor traducători din prima întrebare, pot fi analizate la fel de echitabil traduceri din toate limbile reprezentate în publicații și din toate genurile literare, pentru a face o selecție?
    Dacă prin întrebare se înțelege istoria limbii literare, traducerile – nu traducătorii – sunt recunoscute ca un factor important în formarea limbii române. S-ar cuveni, de asemenea, să se studieze căror autori străini am fost expuși și cum se reflectă alegerile editoriale în formarea noastră culturală, ar trebui să existe o istorie a traducerilor în limba română, dar, din nou, ar fi vorba de traduceri ca fenomen, și nu de traducători.
    Dacă întrebarea urmărește să individualizeze traducătorii pentru a le defini un status, ar merita menționați toți cei care au reușit să transpună într-un mod cât mai cuprinzător, atât conținutul, cât și forma unui text. Însă traducătorii nu se pot evalua singuri, este necesară o voce avizată care să construiască, pe baza unor argumente și criterii, o imagine a valorilor și impactului traducerilor în spațiul nostru. Practic, nu există o dezbatere publică concretă despre nivelul traducerilor, poate doar despre cantitatea lor, ceea ce face dificilă organizarea unei ierarhii la scară largă. Desemnarea unor „mari traducători români” și mai ales imobilizarea lor într-un clasament oficial, fără existența în prealabil a unei comunități responsabile de traducători, ar fi mai degrabă dăunătoare. Până la urmă, pentru a-l parafraza pe Antoine Berman, este simplu să detectezi o traducere proastă atunci când textul de pornire este masacrat, dar când o traducere pare bună, nu știi, de fapt, cum arăta textul-sursă – fără o analiză, care le revine criticilor, voi adăuga.

Peter Sragher

  1. Întotdeauna sunt mari dificultăți în a ierarhiza munca traducătorilor de literatură, căci despre ei este vorba, având în vedere subiectivitatea care ne dă impuls să valorizăm. Și dacă nici măcar Immanuel Kant nu a reușit să clasifice, să organizeze și să definească arta decât ca pe „o finalitate fără scop”, iată că nouă ne vine cu atât mai greu să începem a clasifica în ordine ierarhică traducătorii literari. Desigur, între noi, traducătorii de literatură, există un respect aparte pentru unii dintre colegii noștri de breaslă, cum ar fi hispanistul Sorin Mărculescu – care a tradus cu deosebită inspirație, dar și cu acribie aproape integral opera lui Miguel de Cervantes, apoi apreciem efortul imens al lui George Volceanov, care cu osârdie și talent se ocupă – împreună cu un grup de traducători – de retraducerea integralei Shakespeare de ani buni, pentru a da numai câteva exemple.
    Cei mai de seamă traducători de literatură sunt sau persoane solitare, care lucrează într-un turn de fildeș, „far away from the maddening crowd”, ca să spunem așa, sau avem de a face cu aceia care creează o școală de traducere (și, aș spune, de lexicologie), cum a fost un Leon Levițchi – și el inițiator al integralei Shakespeare în anii cincizeci, șaizeci ai secolului trecut –, care l-a avut drept urmaș pe George Volceanov. Astfel de dascăli-inspiratori sunt cei mai valoroși dintre traducători, nu numai pentru că iubesc din suflet limba pe care o cultivă, dar și pentru că au generozitatea de a împărtăși altora uneltele muncii lor, secretele acesteia, având totodată calitatea rară de a inspira, de a aprinde acea torță ce trebuie, în opinia lor, purtată mai departe.

2. Traducătorii profesioniști au avantajul că nu sunt creatori ei înșiși și se pot dedica, cu talent și perseverență, muncii grele a traducerii literare. Pentru ei respectul față de textul sursă este mare, gradul de inovație reducându-se la minim. Scriitorii care se dedică traducerii sunt mereu tentați să imprime propriul stil traducerilor, ceea ce înseamnă că pot trăda mai degrabă palierele stilistice ale textului sursă, făcându-l mai degrabă al lor, în mod conștient sau inconștient. Un exemplu în acest sens este Șerban Foarță.

3. Aici s-ar impune o discuție mai pe larg privind traducerea literară în dezvoltarea ei istorică, nu neapărat din secolul XIX – când limba română era în formare, încă nesigură încotro s-o apuce. S-ar cuveni mai degrabă deschiderea unei discuții după cel de-al Doilea Război Mondial, când se utilizau în cele mai multe cazuri, după o traducere brută, a unui traducător care nu era prea talentat, acei „stilizatori”; aceștia nu cunoșteau textul orginal, ci doar îl făceau „să sune” românește. Și au mers pe o direcție de prezentare a oricărui text – indiferent de textul sursă, de palierele stilistice și de specificul acestuia – care să sune „neaoș”. Putem enumera nume mari care au lucrat în acest sens, de la Mihail Sadoveanu la Tudor Arghezi. Un alt motiv invocat era lipsa unor traducători din limba sursă. Profesionalizarea și maturizarea profesiei de traducător literar a făcut să se renunțe la aceste tendințe. Pe de altă parte, adesea – se mai întâmplă și în ziua de azi – se traduce dintr-o limbă terță, adică se face traducere din traducere, rezultatul fiind un text care aduce din ce în ce mai puțin cu originalul.
Ni se par cele mai inovatoare texte traduse acelea care respectă atât litera, cât și spiritul textului, folosind o limbă a zilelor noastre – căci există și un limbaj al epocii, fără a fi acuzați de snobism sau dandism, care face textul atractiv pentru cititor.
Să nu uităm că traducătorii sunt cei care în limbile lor țintă creează ceea ce noi numim literatura universală. Ei descompun un text din limba orginală și-l recompun în limba țintă, ceea ce este un proces foarte complex de natură lexicală, care implică din partea lor cunoștințe nu numai de limbă, ci și de cultură, istorie, civilizație. Tot acest proces trebuie să ducă la o traducere cursivă, fluentă, iar limba să invite la lectură, să fie vie.

4. Considerăm că da, dacă s-ar găsi criticii literari cu adevărat interesați de traducerea literară, traducerile literare ar avea loc și ar trebui să figureze în orice istorie literară. Numai că este trist faptul că în genere critica literară se rezumă la discutarea autorului, mult mai puțin la analizarea valențelor traducerii literare. Câteodată, în cronici literare despre opere din literatura universală nici măcar nu este pomenit traducătorul, ca și cum Sfântul Duh ar fi realizat traducerea. Unii editori nici măcar nu pomenesc, uneori, la lansări, traducătorul. Traducătorul literar, astfel, dispare, ca și când nici n-ar fi existat. Este foarte trist. Și tocmai acest lucru încearcă să-l corecteze „Revista de traduceri literare” a Uniunii Scriitorilor din România de câțiva ani încoace și Colocviile de Traduceri Literare ale aceleiași instituții, în care se scoate în evidență și se discută pe larg ceea ce fac traducătorii literari din București, din țară și chiar din străinătate.
În legătură cu această interogare: Paul Cernat – un universitar și critic din tânăra generație – a lansat o idee și mai interesantă și mai generoasă: să se scrie o Istorie a traducerilor literare în România. Așa da.

Bogdan-Alexandru Stănescu

  1. O să fiu evaziv: sunt aceia care-și acceptă statutul de cameleon aflat totalmente în slujba materiei pe care se așază și lasă deoparte orgoliile creatoare. Și sunt incredibil de puțini.

2. Răspunsul derivă, bineînțeles, din cel de mai sus. E greu pentru traducătorul-scriitor să uite ce e. Dar poate deveni un traducător genial dacă-și dă două palme și se pune în slujba scriitorului pe care-l traduce. Iarăși, foarte puțini au reușit și reușesc acest lucru.

3. Cred că Antoaneta Ralian, din istoria recentă a traductologiei autohtone, a făcut școală cu trilogia lui Henry Miller. Și cred cu toată convingerea că George State a dat câteva lecții/palme prin traducerea lui Paul Celan, prin îndârjirea cu care s-a ținut de text și a știut să epuizeze semantic fiecare picătură de apă din deșertul celanian. Cred că Iulia Gorzo a dat o mare traducere prin Meridianul sângelui. Cred că Dan Munteanu Colan a (re-)îmbogățit limba prin traducerile sale din Donoso și Cabrera Infante. Etc.

4. În măsura în care de fapt traducțiunile fac o literatură (și știm că așa e), da, cred că acel capitol li se cuvine cu vârf și îndesat.

George Volceanov

  1. Toate naţiunile, toate istoriile literare naţionale îşi au marii traducători. Sunt cei care, în diferite momente istorice, contribuie la receptarea marilor autori canonici. Sunt ventrilocii care reproduc textele originale de mare valoare. Există traducători eminenţi de proză (Antoaneta Ralian, Irina Mavrodin, Ileana Scipione), de teatru (Maşa Dinescu, Luminiţa Voina-Răuţ), de poezie (Dan Duţescu, Aurel Covaci) şi, mai rar, traducători care acoperă cu acelaşi har toate genurile (Romulus Vulpescu, Leon D. Leviţchi). Dintre traducătorii în viaţă merită respectul breslei Radu Paraschivescu, Irina Horea, Mihnea Gafiţa, Luana Schidu, Veronica Niculescu, Liviu Bleoca (engleză), Antoaneta Olteanu (rusă), Constantin Lupeanu (chineză), Bogdan Ghiu (franceză), Ileana Scipione, Tudora Şandru-Mehedinţu, Dinu Flămând (spaniolă), dar şi mulţi-mulţi alţii (să mă ierte că spaţiul nu-mi permite enumerarea lor aici). România n-a dus nicicând lipsă de talente…

2. Nu văd absolut nicio diferenţă. Grete Tartler, un exemplu tipic de complex de superioritate, crede că doar traducătorii scriitori sunt capabili să înnobileze literatura română cu traduceri de calitate. Fals! Există scriitori care traduc mizerabil, dar nu generalizez. Unii o fac la cel mai înalt nivel. Vezi, de exemplu, traducerile lui Dinu Flămând (din spaniolă şi portugheză), ca şi recentele traduceri din Shakespeare semnate de Horia Gârbea şi Lucia Verona.

3. Am crescut pe traducerile Fridei Papadache şi ale lui Petre Solomon din Mark Twain, pe traducerea Celor trei muşchetari ai lui Dumas semnată de Ticu Arhip, pe fabuloasele traduceri din Villon realizate de Dan Botta şi Romulus Vulpescu, pe monumentala integrală Chaucer transpusă în română de către Dan Duţescu.

4. Categoric. Sunt şi ei participanţi la viaţa culturală şi piaţa literară a ţării; practic, duc pe umerii lor industria editorială. Au adesea mai mulţi cititori decât unii autori originali însemnaţi. Îşi au şi ei fruntaşii şi codaşii, talentaţii şi impostorii. Împărtăşesc punctul de vedere al lui Nicolae Manolescu, care le-a dedicat şi traducătorilor un capitolaş în Istoria critică a literaturii române apărută la Paralela 45. Ştiu că Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” a inclus în Dicţionarul scriitorilor români şi câţiva traducători, şi am fost onorat să mă aflu pe lista celor cărora li s-a cerut o listă de lucrări publicate. Acest gest instituţional confirmă, ca şi existenţa unor filiale de traduceri literare ale Uniunii Scriitorilor, faptul că traducătorul e tot un (fel de) scriitor. Şi, decât un poet ratat sau un prozator submediocru, mai bine un traducător bun.

_______________

Materiale apărute în INFINITEZIMAL 9 / 2017, dedicat trădării & traducerii.

Puteți citi aici prima parte a chestionarului.

Mulțumiri pentru colaborare Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, precum și ArtLit (Asociația Română a Traducătorilor Literari).
Share Button

Leave a Reply