1. Care sunt marii traducători români?
2. Ce îi diferențiază pe traducătorii profesioniști de traducătorii scriitori?
3. Care credeți că sunt traducerile românești care constituie fenomene cu totul inedite de inovație/deschidere/catalizare în spectrul de expresivitate al limbii?
4. Considerați că s-ar cuveni ca marii traducători ai unei limbi să facă parte din istoria literară a limbii respective?
§
Răspund:
(I) Mariana Bărbulescu, Mihaela Buruiană, Sergiu Celac, Vali Florescu, Iulia Gorzo, Ioana Ieronim
(II) Alex Moldovan, Mariana Piroteală, Simina Popa, Peter Sragher, Bogdan-Alexandru Stănescu, George Volceanov (citește partea a II-a)
____________
◊ Mariana Bărbulescu
- Este dificil, dacă nu imposibil, să creezi ierarhii, mai ales cînd este vorba despre traduceri. Traducătorul onest își asumă efemeritatea ca regulă fundamentală/postulat, „uneltele” se uzează relativ repede și cumva deja simți în ceafă răsuflarea celui care vine din urmă, deși ai dori să amîni cît mai mult momentul în care investirea ta într-un text este înlocuibilă. Mai ales acum cînd și limba este afectată de „stilul minimalist”. Am crescut cu respect față de traducători precum Catinca Ralea, Antoaneta Ralian. Un loc aparte are pentru mine Augustin Doinaș. Dar, în general, mi-e foarte greu să mai citesc traduceri, nu din infatuare, ci pentru că mi-e greu să-mi blochez feluriții senzori și să fiu obiectivă.
2. Nu știu cîți traducători „profesioniști” stricto sensu și atît (persoană care exercită o profesiune, pe baza unei pregătiri corespunzăoare) există în realitatea noastră. Nici traducători-scriitori nu sînt foarte mulți. Oricum, ambele categorii sînt pîndite de primejdii care țin fie de lupta efectivă pentru supraviețuire, fie de o anumită formă de narcisism.
3. Cine și cum stabilește valoarea traducătorilor? Este „succesul de casă” un criteriu? Înseamnă că traducătorii unei literaturi tip Sandra Brown nu mai au concurență. Sau: despre cărti care au făcut sau fac vîlvă am auzit, dar despre traduceri? Face cineva vreo evaluare după cele cîteva aprecieri sporadice, lapidare – fluent, remarcabil? O carte nu trebuie să placă pentru a fi bună. Mai curînd atunci cînd deranjează, cînd produce explozii interne. Nu cînd citești pe nerăsuflate, ci cînd simți nevoia să te smulgi dindre pagini, să evadezi, să iei o gură de aer și te întorci.
◊ Mihaela Buruiană
- Aș putea să menționez câteva dintre numele cele mai cunoscute, cum ar fi Antoaneta Ralian, Irina Mavrodin, Petre Solomon, George Volceanov etc., dar aș vrea să nuanțez puțin noțiunea aceasta de „traducător mare”. Deși eu, una, mă feresc de superlative și de etichete, sunt de părere că munca traducătorilor trebuie recunoscută, iar numele lor rostit odată cu al autorului și al titlului cărții. Și atunci, prin „traducător mare” nu înțeleg numai pe cei care s-au consacrat de-a lungul timpului, ci pe toți cei care reușesc să facă traduceri frumoase, cursive, fidele, cu jocuri de cuvinte și glume bine redate, cu pasaje poetice sau descrieri expresive și cu fraze bine ticluite, fără greșeli, poticneli, bâlbe sau stângăcii. Cred că un „traducător mare” este acela care rămâne atât de discret în text încât nici nu-l simți și ai impresia că citești direct cuvintele autorului. Paradoxal, probabil acesta este și motivul pentru care majoritatea publicului uită că autorii străini pe care îi citește nu scriu direct în română și, prin urmare, nici nu acordă vreo atenție traducătorilor. În schimb, dacă traducerea ar fi slabă, cu calcuri multe, cu greșeli de sens și exprimări nenaturale, atunci s-ar observa imediat și traducătorul ar ieși la iveală negreșit, dar doar pentru a fi blamat.
2. Dacă e să împărțim traducătorii literari în aceste două categorii, eu m-aș încadra în prima dintre ele. Iubesc cărțile și cred că, în timp, mi-am dezvoltat un anumit simț critic, dar nu consider că am și talent la scris. Cel puțin, nu atât cât să devin peste noapte vreo senzație a literaturii române. Însă simțul limbii, deprinderea de a citi mult și de a pune un filtru critic peste ceea ce citim lucrează în avantajul nostru când intrăm (dar oare ieșim vreodată?) în rolul de traducători. Simțim ce sună bine și ce nu, ce e în armonie cu stilul autorului tradus și ce se îndepărtează de acesta, ce registru ar trebui să folosim etc. În acest sens, și ca traducători ne-scriitori, avem totuși instrumentele necesare pentru a „face literatură”. Traducătorii care sunt și scriitori la rândul lor vă pot spune mai multe despre cum văd ei lucrurile, eu doar l-aș parafraza pe unul dintre ei, Radu Paraschivescu, care spunea că riscul, în acest caz, este ca un traducător-scriitor să fie atât de pătruns de stilul propriu încât să devină recognoscibil pentru cititori în toate traducerile sale: traducerea să semene cu traducătorul, nu cu autorul, și toate traducerile sale să semene între ele.
3. Îmi vine în minte Șerban Foarță cu Dispariția, de Georges Perec, un roman din care lipsește litera e, o constrângere enormă în traducere, și cu Album de versuri, de Stéphane Mallarmé, o ediție bilingvă în care Ștefan Foarță face nu numai muncă de traducător, ci și de cercetător, adăugând la fiecare text note prin care își justifică opțiunile lingvistice, face referințe culturale și citează alte traduceri din Mallarmé. În general, textele dificile, poetice, cu multe referințe culturale și jocuri de cuvinte, rime sau ritmuri sunt cele care forțează traducătorul să iasă din zona sa de confort și să se joace cu limba română, devenind la rândul său un creator, un inovator. Pentru mine, un astfel de text a fost Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, un poem în proză plin de intertextualitate, cuvinte inventate, onomatopee, rime, ritmuri, un limbaj pe alocuri obscur, dar fascinant, și un personaj – cioara împrumutată din poemele lui Ted Hughes – a cărui prezență o resimți mult după ce ai închis cartea.
4. Cred că, în general, traducătorii literari ar merita mai multă recunoaștere și în spațiul public, și în istoria literaturii. Chiar dacă nu toate romanele publicate în traducere la noi vor rămâne în memoria colectivă (nici n-ar avea cum și nici n-ar trebui), ar fi de dorit ca rolul traducătorului să fie recunoscut și – mă repet, dar mi se pare important – ca numele său să fie asociat automat cu numele autorului și titlul cărții. Se știe, există sau pot exista mai multe traduceri ale unei singure cărți și experiența lecturii nu va fi niciodată aceeași pentru toate. Dacă ți-a plăcut o traducere mai veche, dar una mai recentă ți se pare nereușită (sau invers), ce declari până la urmă? Că ți-au plăcut sau nu autorul și cartea respectivă? Trebuie să explici că ți-a plăcut cartea A, de autorul B, tradusă de C, care este diferită de aceeași carte tradusă de D.
La fel, ar fi util să existe un dialog mai bun și între traducători, dar și între traducători și edituri și, implicit, în măsura posibilului, între traducători și autorii pe care îi traduc. Comunicarea unor bune practici de către traducătorii consacrați către cei mai tineri, condiții mai bune de lucru, inclusiv tarife decente, cursuri de formare, rezidențe sau evenimente dedicate ar fi doar câteva măsuri prin care și calitatea traducerilor s-ar îmbunătăți, iar autorii acestora ar putea să intre cu fruntea sus în istoria literaturii.
◊ Sergiu Celac
1. Nu m-aș încumeta. O asemenea ierarhizare sau măcar clasificare valorică nu se poate baza doar pe aritmetica afinităților subiective ale respondenților. Mai degrabă avem nevoie de o inventariere a traducerilor literare general percepute (la nivelul specialiștilor) ca valoroase. Nu cantitatea primează aici (altfel campion absolut ar fi Jules Giurgea), ci calitatea, dincolo de premii, cronici flatante sau recunoașteri în epocă. Abia după aceea se va putea purcede la o reașezare valorică care ar transcende hotarele ariilor lingvistice.
2. Smerenia, respectul față de intențiile nu doar bănuite, ci și riguros documentate ale autorului original. Marii scriitori sunt doar arareori și buni traducători, pentru că rezistă mai greu tentației de a imprima în text propria personalitate. În traducerile lui Arghezi, de pildă, îl recunoști pe el însuși, nu ai revelația originalului decât prin ricoșeu. Probabil că studierea parodiilor literare (Topîrceanu, Sorescu) reprezintă cel mai bun exercițiu pentru arta traducătorului prin însușirea tehnicilor de identificare a specificității, idiosincraziilor, ciudățeniilor stilistice ale autorului.
3. Iarăși, m-aș abține de la nominalizări. Primează, desigur (poate chiar mai mult decât în politică), stăpânirea corectă și nuanțată a limbii materne. Odată îndeplinită această condiție, libertățile pe care, în mod legitim, și le poate asuma un traducător sunt considerabile. Frumusețea traducerii literare constă în posibilitatea de a oferi mai multe variante, perfect valabile din perspectiva estetică pentru tălmăcirea aceluiași text. Traducătorul nu explică, el redă cum se pricepe mai bine culoarea și farmecul textului original. Excepția ar fi introducerea, cu parcimonie, a unor note de subsol, când este vorba de trimiteri culturale altfel ininteligibile pentru cititorul român – în proză, niciodată în poezie. Altfel, obscuritatea trebuie să rămână obscuritate, iar inventarea de cuvinte noi este admisibilă, dacă aceasta a fost voința autorului și dacă produsul rămâne încadrat în spiritul limbii în care se face traducerea.
4. Da.
◊ Vali Florescu
- Cînd eram mică și citeam orice carte care îmi cădea în mînă, pe foarte multe dintre romanele interbelice pe care le-am găsit în bibliotecă apărea același nume de traducător, Jul. Giurgea. Ubicuitatea acelui nume mi-a atras atenția asupra faptului că la mine, cititorul, ajunge nu originalul, ci varianta pe care a vrut să mi-o ofere Jul. Giurgea. Aproape că nu exista carte în limba engleză tradusă de altcineva. Am aflat mai tîrziu că persoana în cauză era, de fapt, un soi de cooperativă, că sub acest nume ar fi apărut și traduceri ale altora, necunoscuți. Acum, căutînd să verific niște lucruri pe net, am constatat că nu există nici o bază de date completă a traducătorilor români, străluciți, mediocri sau slabi, iar asta chiar m-a pus puțin pe gînduri. Credeam că, undeva, cineva, vreo instituție din țara noastră se ocupă și cu acest lucru absolut necesar pentru înțelegerea modului în care s-a creat și se creează în permanență cultura în România.
Sigur că se consideră că marii traducători sînt cei care au tradus cărți din canonul literar (Leon Levițchi, Mircea Ivănescu, Antoaneta Ralian, Dan Grigorescu, Tudora Șandru Mehedinți și toți ceilalți ale căror nume le cunoaște toată lumea, chiar dacă nu i-a citit). Pentru mine, mare traducător e oricine mă face să apreciez atît autorul, cît și felul în care sună opera lui în română, indiferent de genul literar. Orice carte bine tradusă e un stop-cadru al limbii române din acel moment, care va rămîne înregistrată pentru posteritate, motiv pentru care orice nouă generație simte nevoia să retraducă operele clasice, pentru a le face mai accesibile publicului din acel moment.
Cel mai cinstit e să vă dau, aleatoriu, cîteva nume de traducători a căror muncă m-a impresionat de-a lungul timpului: Jean Grosu, Laszlo Alexandru, Romulus Vulpescu, Andrei Ionescu, Coman Lupu, Ion Frunzetti și Edgar Papu, Catinca Ralea, Nora Iuga, Veronica D. Niculescu.
Pentru că sîntem o cultură mică și traducem enorm, avem foarte mulți traducători buni și foarte buni, nu doar din limba engleză, care e, într-un fel, și cea mai riscantă, pentru că foarte mulți o vorbesc astăzi și au un nivel critic foarte ridicat. Există însă și cărți traduse din limbi puțin cunoscute, care sună foarte bine; aici, o parte din meritul succesului cărții îi poate aparține și redactorului, care trebuie să se asigure că traducătorul chiar stăpînește perfect limba respectivă, făcînd comparații cu versiuni din limbi mai accesibile.
2. Poate, faptul că sînt mai fideli originalului și au un respect mai mare pentru autorul respectiv. De multe ori, cînd traduce un scriitor cu patalama, lumea nu mai e deloc atentă la ce s-a ales de text și, copleșită de reverențele pe care le consideră cuvenite, nu recunoaște nici pentru sine că rezultatul nu prea are nimic de-a face cu ce a scris autorul. Și atunci se consideră „o rescriere magistrală”, o revelare bine-venită a sensurilor latente ale textului, practic o extensie a operei scriitorului.
Au fost decenii întregi în care traducerile au fost făcute de scriitori celebri din limbi pe care practic nu le cunoșteau, munca era făcută de alții, iar scriitorii (ca Sadoveanu și alții) doar le stilizau, iar versiunea rezultată nu mai avea nici o legătură cu originalul.
Există însă și traducători care sînt și scriitori (adesea și redactori), și care sînt cei mai mari apărători ai fiecărui cuvînt din text.
Pe de altă parte, nu cred că există vreun traducător literar care să nu fi scris, să nu scrie sau să nu vrea să scrie într-o zi literatură sau alt gen de ficțiune. Orice traducător își exersează, în fiecare zi, scrisul și cunoașterea lumii și a limbii în care traduce prin textele pe care încearcă să le echivaleze, așa cum poate mai bine. Pentru mine, a fost una dintre cele mai extraordinare școli de scriitură posibile.
3. Ai toată viața înainte, de Romain Gary, e o carte de o expresivitate rară, care se citește cu sufletul la gură, și datorită traducătorului ei, Laszlo Alexandru. Lui Jean Grosu, marele nostru traducător din cehă, îi datorăm mii de pagini de traduceri care ne-au făcut să-i iubim pe Hasek și pe Hrabal. N-am să uit niciodată cum sună traducerea romanului De veghe în lanul de secară, de Catinca Ralea. Știu că Atlasul norilor de David Mitchell a fost o mare provocare pentru traducătorul Mihnea Gafița prin numărul mare de registre abordate, pe care a trebuit să le rezolve. La fel a fost si Portocala mecanică de Anthony Burgess, în traducerea căreia Domnica Drumea și Carmen Ciora au fost nevoite să găsească echivalări riscante, pentru care să opteze tranșant.
Există foarte multe alte exemple în care opțiunile traducătorilor au creat un nou nivel de expresivitate, dar eu nu cred că această expresivitate trebuie căutată cu orice preț. Textul trebuie în primul rînd să reproducă originalul și doar dacă în limba română nu există soluții să se opteze pentru invenție, care poate fi o ieșire facilă din situație uneori. Sigur că, la poezie, e aproape imposibil să nu reinventezi fie și parțial textul, iar discuția despre cît s-a păstrat din original poate dura la infinit. Uneori, cea mai mare realizare a traducătorului este faptul că în text nu se vede absolut nimic din chinul său de a rezolva ecuații lingvistice cu un număr adesea copleșitor de necunoscute, că textul curge firesc, ca și cînd așa ar fi fost scris direct în limba română.
4. Nu știu dacă din istoria literară, dar în mod sigur toți traducătorii unei limbi fac parte din cultura țării în a cărei limbă traduc, sînt pilonii fără de care ea nu ar putea exista. Un scriitor nu există pentru alte culturi decît în măsura în care e tradus.
◊ Iulia Gorzo
- Toți cei care-și fac treaba bine. Adică foarte mulți, de toate vârstele și din toate limbile. Pentru mine, ești îndeajuns de „mare” dacă-ți faci treaba bine, pur și simplu. Și dacă ești solidar și generos.
2. Eu n-aș face distincția în termenii ăștia, poate mai degrabă între traducătorii scriitori și cei nescriitori. Asta pentru că sper că și traducătorii scriitori sunt profesioniști, unde „profesionist” înseamnă traducătorul ăla „mare” de la prima întrebare, cel care-și face bine treaba. Am citit destui care sunt. Poate că traducătorii scriitori au ceva mai mult de furcă pentru a ține aproape de text, poate că au de luptat cu propriul stil care o mai ia de capul lui din când în când în traducere, deși poate e doar o prejudecată, că de manierizare nu-s feriți nici traducătorii nescriitori.
3. Pot aminti câteva traduceri care mi s-au părut spectaculoase, deși mereu când citez traduceri pe care le-am admirat mă simt vinovată față de cele nenumărate pe care nu apuc niciodată să le laud. Încă din adolescență am reținut câteva nume ale traducătorilor de literatură americană pe care o consumam cu nesaț pe atunci (Petre Solomon, Radu Lupan, Mircea Ivănescu), dar prima traducere care m-a făcut să-mi pun problema că asta ar putea fi o meserie simpatică a fost O istorie a lumii în 10 capitole și jumătate, de Julian Barnes. E a lui Radu Paraschivescu. Mi-au plăcut enorm traducerile lui Carmen Toader la P. G. Wodehouse. Și Updike tradus de George Volceanov. Celan tradus de George State. Pisicoteca lui Florin Bican. Ishiguro tradus de Vali Florescu. Nabokov tradus de Veronica D. Niculescu. L-am admirat (și compătimit în gând) pe Bogdan-Alexandru Stănescu pentru Un cititor în pădurea din oglindă – intuiesc că e genul de traducere în care-ți prinzi urechile rău de tot. Îi admir pe tinerii traducători care țin blogul „traduceriledesâmbătă” – texte dificile (țin minte, de pildă, traducerile din Gertrude Stein semnate Yigru Zeltil), retroversiuni, multă muncă și pasiune. Și de-abia aștept să citesc traducerea lui Ciprian Șiulea la Scurtă istorie a șapte crime de Marlon James, aud că e într-adevăr inovatoare.
4. Nu prea știu să răspund la întrebarea asta. Bine, s-ar putea să fie inevitabil, pentru că traducătorii literari fac și ei parte din peisajul literar al unei epoci (chiar dacă-s undeva mai în colț). Care epocă devine la un moment dat istorie. Mă rog, sau uitare. Oricum, dacă ne preocupă posteritatea, nu cred că e cea mai bună idee să ne facem traducători literari atunci când creștem mari.
◊ Ioana Ieronim
1. Frații Greceanu, traducătorii Bibliei lui Șerban Cantacuzino; George Murnu, Gala Galaction, George Coșbuc, Alexandru Miran, Dan Duțescu, Grete Tartler. Lista este, desigur, incompletă, pentru cultura noastră atât de norocoasă la capitolul traduceri. Dar celor pe care i-am enumerat avem a le mulțumi pentru valori de prim ordin dăruite limbii și culturii române.
2. Cred că traducerea, ca și scrisul propriu, țin, în proporții comparabile, de meserie și de vocație, de cunoaștere și intuiție, de experiență și inspirație. Altfel, desigur, există multe feluri de a trata o traducere, se întâmplă să fie relevantă, în anumite contexte (tot culturale!), chiar și o traducere mot-à-mot.
3. Biblia de la București și poemele homerice (George Murnu) constituie, fără îndoială, fenomene inedite – întemeietoare – în spectrul de expresivitate al limbii române.
Apoi, exemplele se pot înmulți (ar fi nedrept să aleg), atunci când traduceri din variate limbi reușesc să modeleze cuvintele românești, sintaxa limbii noastre în formule sugestive, originale, care oglindesc eventualele forme, ieșite din comun, ale sursei. Când demersul reușește, limba noastră evident câștigă în potențial expresiv. Cu toate simplificările suferite în vremurile mai recente (fenomen general în istoria accelerată pe care o trăim…), limba română rămâne un instrument excelent pentru traducere, un receptacol maleabil, plin de resurse, de „armonice”, de vitalitate și culoare.
O experiență-unicat, un adevărat tur de forță, îl reprezintă paginile traduse, cu înaltă acuratețe și expresivitate, de Horia-Florian Popescu din romanul Veghea lui Finnegan – extravaganta capodoperă a lui James Joyce, de domeniul artei abstracte, non-figurative: cea mai dificilă proză care s-a scris vreodată, cel puțin în limba engleză.
4. Da, absolut! Marii traducători se cuvin integrați în istoria literară a unei țări, în panteonul culturii respective. Fără darul traducătorilor, culturile lumii n-ar arăta așa cum sunt ele astăzi. Fără tezaurul traducerilor în limba română, cultura noastră evident n-ar fi avut evoluția pe care i-o cunoaștem. Traducerea textelor creatoare, acest dialog implicit și explicit, istoric și actual, între ceea ce este asemănător și diferit între noi, oamenii de variate nații, rămâne o extraordinară sursă de îmbogățire a spiritului și o promisiune de sănătate – însănătoșire? – a conviețuirii pe problematica noastră planetă… Cu mijloacele soft, perene, perseverente, învingătoare în timp lung, ale culturii.
________________________
Texte apărute în INFINITEZIMAL 9 / 2017, număr dedicat traducerii și trădării.
Partea a doua AICI.
________________________
Mulțumiri pentru colaborare Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, precum și ArtLit (Asociația Română a Traducătorilor Literari).
