„I-am grațiat pe toți. Prietene, / Învață asta bine de la unul / Ce-l poate amuți pe-un procuror”, spune Lear.
Pe toți, spune Lear. Rege-copil, tată de fete îmbătrânite. Înseamnă că Lear o grațiază și pe Cordelia, singura copilă neîmbătrânită care-i rămâne. Cordelia se încăpățânase să nu vadă oportunitatea, treimea de regat cuvenită ei, și nu primește cârja. Se încăpățânase să-și piardă dreptul funciar. Pentru că nu știuse să întrebuințeze hiperbola. În vreme ce puterea nu se poate măsura decât prin hiperbolă. Iar apartenența e mereu tentată să se exprime printr-un abuz retoric.
Și, mai ales, Cordelia nu strică sărăcia stoică a cuvintelor de iubire filială, așa cum se pricepuseră s-o strice Reagan și Goneril.
Însă nu pentru măsura inoportună a cuvintelor ei o grațiază acum Lear, ci pentru aparența altei culpe, poate că tot copilărești: Cordelia își trădează patria.
Nu vine Cordelia să smulgă regatul tatălui ei din ghearele surorilor lingușitoare și aspre, și nu e purtată Cordelia de zelul „justițiar” al armatei franceze?
Pare legitimă această descindere franceză pe pământ englez?!
Masate lângă Dove, armatele britanice veghează pericolul milenar sub comanda patriotică a regenților celor două surori, Reagan și Goneril, și a lui Edmund, intrigant fiu nelegitim de duce, amantul diabolic al scorpiilor regești. Oamenii aceștia își apără țara, sunt în chip inevitabil eroii ei.
Ce rezultă din această distribuție de fronturi? Țațele, glagorioșii, colportorii, conspirativii, oportuniștii sunt totodată și mari patrioți, pentru că țațele, glagorioșii, colportorii, conspirativii, oportuniștii sunt tot atâtea măști ale apartenenței, ale vocației sublime pentru localitate, pentru posesie și administrație funciară.
De partea neîntabulată a lumii veghează conștiința cuvântului stoic: singura proprietate e a cuvântului, de unde și dezastrul cosmic al improprietății cuvântului. Calamitățile, războaiele sunt în chip direct măsura stricată cuvântului. Ordinea lumii nu se guvernează decât prin logos, acesta e sensul îndărătniciei retorice a Cordeliei.
Oroarea de a numi ipocrit ceva ce nu poate fi numit (iubirea), amână nu doar dreptul funciar, amână și înțelesurile hiperbolice și exaltate ale cuvântului patrie. Cordelia își pierde și pater și patrie. Tocmai măsura cuvântului și conștiința ei provoacă această dezrădăcinare. Apoi se întoarce să uzurpe autoritatea propriei patrii. Dar nu în numele dreptului său patrimonial, ci în numele unei iubiri uzurpate și nenumite, căreia, pentru a-i da cuvântul, îi dă pătimirea.
La fel și Lear, bătrânul care se „copilărește”: desproprietărindu-se. Se despatriază. Pribegia, goliciunea trupului înfrigurat în furtună coincid cu revelația literalului: „Când m-a bătut ploaia prima oară”…, zice Lear. Pe Lear acum îl bate ploaia pentru prima oară, la bătrânețea lui copilăroasă. Până acum, bătaia ploii nu fusese decât fantasma unei improprietăți vorbite. „Când m-a bătut ploaia prima oară, și vântul a făcut să-mi clănțăne dinții, când tunetul n-a vrut să tacă la porunca mea”… Acum îi clănțăne lui Lear dinții pentru prima oară în bătaia vântului, acum citește Lear pentru prima oară lumea în litera ei devenită durere și trup. Așa se revelează copilăria stoică: când tunetul nu mai tace la porunca proprietarului de simboluri și de hiperbole. Cuvântul se reașează în nemijlocirea cu trăitul, copilul îi ia locul puerului, mirarea înlocuiește fantasma. A nu mai porunci fulgerului să tacă înseamnă nu doar descărcarea de putere a tiranului dar și descărcarea cuvântului de tirania lui simbolică. „Minciună”, țipă Lear, „Un guturai e mai puternic decât mine.”
Pe vremea ramolită (și pueră) a puterii, Lear ordona odraslelor tropi, supramăsuri de elocvență, abuz de cuvinte, elogii, expresia hipertrofiată a iubirii. Se narcotiza cu retorică. Cerea tunetului să tacă. Acum, în miezul furtunii stoice, exilatul copilăros cere adevărul în literă, ca în agora filozofică: „Ce e fulgerul?”. Iar literalul, adică despuierea cuvântului de supraconținuturile lui, cuvântul scos din armătura lui politică și mincinoasă, îl și smulge pe rege propriilor coduri de apartenență: politice, ereditare, sentimentale… Regele se copilărește și a devenit stoic. Și, asemeni cuvântătorului stoic, el este un străin. Un trădător de familie, de trib, și un apatrid. Cine numește lucrurile de la început se desparte, caínic, de memoria sângelui, care este o memorie a datoriei funciare. Vorbitorul întors la numirea elementară a lumii prin cuvânt intră în casa ființei desproprietărit. Intră ca un fugar, cu tot ce are are purtând cu sine, cu sinele deposedat de sine, ca un trădător de patrie și de rosturi.
Sunt câțiva trădători prodigioși în lumea poetică a lui Shakespeare. Adorați în cultura lumii. Soli în modernitate ai aporiei platoniciene, ființe abundente și tragice. Chipuri empatice pentru setea de empatie a teatrului. Idoli „dulci”. În contrapartidă cu personajele „dulci”, malversatorii umanității shakespeariene, villains sunt întruchiparea patriotismului.
În realitate, nu există personaje „dulci” sau malversatori în literatura lui Shakespeare. Așa cum nu există praguri de cunoaștere, sau praguri poetice între un personaj și altul, între o treaptă de putere și alta, între rege și gropar, sfetnic și bufon, localnic și venetic, făptuitor și nefătuitor, între fabricant de politică și ucigaș, între un student la Wittenberg și țăran, sau între părinte și fiu. Nimeni nu știe mai puțin decât celălalt. Putința oricărui vorbitor de a numi lumea e egală cu a celorlalți. Realitatea nu are densități variabile. Conținutul mai puțin într-o parte decât în alta e iluzoriu. Și toate acestea, în ciuda evidenței.
Rezultă absența cu desăvârșire a răului în lumea shakespeariană. Chiar și a răului izvorât din arbitrar, câtă vreme lumea aceasta nu e călăuzită de nimic exterior ei și improbabil, ci de mecanismul care o și constituie. Iar ce constituie lumea lui Shakespeare este irezolvarea perpetuă dintre ce pare și ce este. Aici, în această irezolvare, vina nu poate căpăta definiție. O spune Shakespeare, cu vorbele lui Lear: „Eu zic că nimeni, / Nu-i nimeni vinovat într-adevăr.”
Imposibilitatea – tragică – a vinei, de unde și imposibilitatea – tragică – a existenței judecătorului se instalează în chiar sunetul fundamental și obsesiv al acestei literaturi. Macbeth dă rezoluția tragică: orice faptă strică echilibrul lumii, fiindu-i în același timp singurul suport. În consecvența acestei aporii, Măsură pentru măsură face alegoria juridică a grațierii universale: făptuitorul nu poate să judece pe făptuitor iar nefăptuitorul nu poate să judece resortul faptei, deci nimeni nu poate să judece pe nimeni. Nici o experiență umană nu e interpretabilă sau reductibilă. Deci orice experiență umană e conținută, în ordinea logosului, de literal. Ireductibil, literalul e o trădare a general-umanului, a „parcului uman”, a omului ca umanitate.
Precum „virtuțile” nu vor fi niciodată ale omului generic. Cu atât mai mult cu cât „virtuțile” omului shakespearian pot deveni letale. În vreme ce trădarea virtuților se grațiază, la dimensiunea conștiinței individuale – care trăiește tocmai în această inseparare tragică. Și străluminată.
Adevărul apartenenței e un fals, și orice apartenență e un fals, de vreme ce însăși apartenența omului la umanitate ruinează omul. Lear se întoarce din furtuna revelațiilor lui stoice cu toată bibliografia încă nescrisă a sfârșitului umanismului văjâindu-i în cap: „Și când voi da năvală peste gineri, / Atunci, omoară – omoară – omoară!”, zice Lear.
Ginerii sunt oropsiți de scorpii, sunt soții fiicelor lui omagiale. Și totodată – apărători ai patriei, stâlpii onorabilității regatului.
S-a îmbolnăvit de paznicii casei, regele Lear, acum, în elanul copilăriei lui stoice, s-a îmbolnăvit de fiicele gospodărești și de legitimele lor rațiuni politice, s-a îmbolnăvit de ginerii patriotici. Cărora Lear, regele lor – acum devenit copil, acum devenit stoic – le scapă, căzând prizonier în tabăra Cordeliei, trădătoarea de patrie. Pe toți ginerii din lume vrea să-i omoare, pe toți stâlpii onorabilității și ai superstițiilor gino-cratice. E un măcel mondial de gineri („pitici”) omorârea de gineri la care visează Lear.
Mai auzisem de un asemenea ucigaș de gineri, un deposedat și el, și de sine și de regat, Hamlet. Proiectul lui de țară sună la fel de exact: „să nu mai fie căsătorii. Să nu se mai nască copii”. Pentru că omul nu se află în plodirea necontenită a păcatului originar, explică Hamlet. Deci omul nu se află în sânul umanității lui. În sânul umanității, omul e absent. Ca să trăiască omul, trebuie smuls umanității. Nu umanitatea este ființa omului, ci umanitatea este alternativa mortală a omului. (A știut și Eminescu entuziasmul trădării de umanitate, în Geniu pustiu: „E infam tot ce e om…”)
La scara stoică a omului dezbrăcat de umanitate, dreptul funciar (care decurge din păcatul originar) a rămas în puterea generică a ginerilor. Nu asta i se pregătește și lui Hamlet? O coroană, o nuntă. Fugar de umanitate, Hamlet face și intense declarații antipatriotice. N-are încotro! S-ar simți „mai liber într-o coajă de nucă”.
Își permite această metaforă aspră. Nebunul stoic are proprietatea cuvântului, își numește adevărata patrie, singurătatea, neatingerea de umanitate.
În vreme ce improprietatea cuvântului este reveria care suspendă nemijlocirea cuvântului cu ceea ce este trăit. Iluzia. Kitschul. Patria hiperbolică și incertă a tuturor și a nimănui. Politica. Teatrul. Speranța. Proiecția generică spre o altă lume, spre o altfel de lume. Lumea cealaltă. Spaima și profitul. Improprietatea cuvântului este imaginația. Hiperbola. Embolia prezentului. Absența… Toate consemnele general-umanului. Improprietatea cuvântului este patrimoniul bunurilor simbolice, depozitat pentru totdeauna în afara prezentului.
Pe măsură ce se desprinde de simbolic și de imaginație, sensul oricărei cunoașteri, al oricărei libertăți este apropierea asimptotică de literal. Literalul se confundă cu prezentul. Pe care îl și trădează. Pentru că literalul nu poate răspunde la consemnul (mortal) al nici unei apartenențe.
Apoi, în exil, Hamlet își întâlnește colegul de generație, pe Fortimbras, tânărul rege al Norvegiei. E găzduit chiar în tabăra pregătită să atace patria lui Hamlet care, cândva, prin voința („hiperbolică” a) bătrânului rege Hamlet, rupsese teritorii din trupul patriei norvege. Avea și Fortimbras de răzbunat un tată și o patrie, asemeni lui Hamlet. Dar oglindirea acestei răzbunări pe Hamlet îl dezleagă tocmai de paternitate și de patrie. „Ce chip nobil, ce nobilă lipsă de șovăire”, îl admiră Hamlet pe inamicul legitim al patriei lui paterne. Fugarul stoic schimbă sentimentul patriei generice cu emoția singulară și trădătoare a prieteniei.
Vorbise deja Shakespeare despre sentimentul patriotic, prin gura unui ucigaș de frate, Claudius, un Cain modern și deschizător de istorie. De ce îl exilează pe nebunul de Hamlet tocmai în Anglia, e întrebat Claudius. Pentru că „acolo toți sunt nebuni”, răspunde poetul național.
Sebastian-vlad Popa
Text apărut în INFINITEZIMAL 9 / 2017
