Dacă, văzând titlul de mai sus (Trady), gândul vă duce la cartea de poezie a Svetlanei Cârstean și a Athenei Farrokhzad (Trado), nu greșiți. E acolo, în partea centrală a volumului lor, asumat deci de ambele autoare, un soi de poem al teoriei traducerii (eu habar nu am ce e chestia asta, ele au încercat să afle, pasămite), cum să spun, necesar și suficient. Las’ că și sensibil. „Actul de a traduce ne-a prilejuit aceeași senzație de plonjare în necunoscut ca actul de a scrie. Aceeași senzație de descoperire. Aceeași senzație de risc. Aceeași senzație de rătăcire. Același sentiment al călătoriei peste tot și nicăieri.”
Dacă, în schimb, același gând v-a purtat la Radu Afrim (motivat de a doua parte a titlului, Trendy, și în înțelesul de sofisticat și de în trend, la modă), nici așa nu ați greșit. Spunea acum niște ani regizorul: „Refuz să fiu funcționarul dramaturgului.” Pesemne nu e, dar, în opinia mea, nici nu există interpretări mai fidele spiritului textului, pagini de critică mai pătrunzătoare despre, de pildă, Năpasta lui Caragiale ori Jocul de-a vacanța al lui Sebastian, decât spectacolele după aceste piese, ale lui Afrim, de la Naționalul bucureștean, respectiv, de la Teatrul din Baia Mare (nu mai zic de Trei surorile de la Sfântu Gheorghe, ca să nu par autoencomiastic, da?!). În materie de dramatizări, cele mai inteligente și mai profunde „pagini” despre M. Blecher le-am „citit” astfel tot grație lui Afrim, acum ceva ani, la Teatrul din Constanța, via spectacolul Inimi cicatrizate.
Ce vreau să zic? Deformație profesională ori nu, senzația mea este că există două meserii gemene: regia de teatru și traducerea de literatură. În ambele, adevăratul act de fidelitate este infidelitatea (parcă asta-mi spunea Nicolae Manolescu odinioară, discutând, la început de drum – al meu, desigur – despre Lecturile lui infidele – bun, atunci să adăugăm și critica de artă, în general!). Sau, altfel spus, fidelitatea față de propriile asociații și senzații la impactul cu obiectul de montat/tradus/comentat. (Fie vorba-ntre noi, fidelitatea e pentru impotenți ori pentru ghinioniști, dar asta e altă poveste, treacă de la mine…) Astfel, spectacolul Năpasta este de Radu Afrim după I. L. Caragiale. În cazul spectacolului Trei surori, lucrurile sunt și mai complicate: nu mai țin minte traducerea de la care a plecat Afrim, dar asupra ei au avut loc un număr de intervenții: tăieturile regizorale, propunerile de transformare lexicală, sintagmatică din timpul repetițiilor, textul propriu-zis emis de actor la fiecare spectacol. Și atunci, unde mai e Cehov? Fără discuție nu în literă!
Operațiunea traducătorului de literatură nu e nici ea alta. Și când e sclipitoare putem vorbi, de exemplu, despre Ulise de M. Ivănescu, după J. Joyce, despre trilogia Răstignirii trandafirii de Antoaneta Ralian, după Henry Miller, despre Alexis Zorba de Elena Lazăr, după Nikos Kazantzakis, despre Procesul de Gellu Naum după Franz Kafka, despre În căutarea timpului pierdut de Irina Mavrodin după M. Proust, despre Joaca preferată. Frumoşii învinşi de Vlad Arghir și Liviu Bleoca după L. Cohen, într-o listă abia deschisă. În fruntea căreia i-aș lăsa pentru totdeauna pe Irina Mavrodin, Antoaneta Ralian și Mircea Ivănescu. Fără a-i uita pe Petru Comarnescu, Romulus Vulpescu, Șerban Foarță, Victor Scoradeț ori Bogdan Ghiu.
Cel mai bine cred că explică dilema asta, care se va sfârși doar odată cu lumea, traducătorii Coranului: cartea sfântă a Islamului a fost dictată în arabă, or, cuvântul lui Dumnezeu-Alah nu se poate traduce (ar fi nu doar o impietate, dar și o absurditate). El vorbește mai degrabă prin sonorități decât prin înțelesuri care, infinite fiind, nu pot genera decât priceperi parțiale, intuitive. E clar. Dar poate fi făcut cunoscut, totuși, în celelalte limbi. Nu mai e Coranul. E ideea despre Coran, după norocul, predestinarea, priceperea fiecăruia dintre purtătorii către alte limbi ai textului sacru. Interesul e optimizarea persuasiunii. Rezultatul însă nu e Cuvântul lui Alah, ci imaginea despre acest Cuvânt. Sau senzația pe care o poate genera.
Acum, cu cât imaginea e mai magnetică, cu atât rezultatul scontat e mai evident. Or, magnetismul cu pricina e meserie de ceasornicar, cum ar fi zis Arghezi, e meșteșug al scrisului care presupune talent. Așadar, da, traducerea de literatură e apanajul scriitorului profesionist, iar textele traduse ar trebui asimilate operelor acestora. Fie și atunci când altceva nu au semnat. Iată de ce nu cred în diferențierea: traducător profesionist – traducător scriitor. Ambii sunt scriitori dacă textul e plauzibil, ambii sunt veleitari, dacă textul e ratat. Dacă am ajuns să acceptăm că, vorbind despre criticul de artă, vorbim despre meseria de scriitor, cred că e cazul să spunem același lucru și despre traducătorul de literatură (observați că nu discut despre traducerile tehnice, deși cred că și ele ar da rezultate hilare trecute prin Google translate). Drept care, consider că traducătorul trebuie inclus într-o istorie a literaturii! Ce te faci însă în lipsa unei piețe de evaluare a calității traducerii literare? Cronicile de carte străină din reviste ori de pe bloguri nu la traduceri se referă, deși este evident că semnatarii traducerile le-au citit. Amuzantă confuzie, aproape lipsită de excepții. Amuzantă până la hohot, când este vorba despre poezie!
Amuzantă condiție, când ți-o asumi. Altfel, nevroza te paște…
Text apărut în INFINITEZIMAL 9 (2017)
