Banul deposesiv. Patru romane de Bohumil Hrabal  

L-am servit pe regele Angliei, Ed. Art, 2016, trad. de Jean Grosu
Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţi, Ed. Art, 2015, trad. de Corneliu Barborică
Bambini di Praga, Ed. Art, 2015, trad. de Corneliu Barborică
O singurătate prea zgomotoasă, Ed. Art, 2015, trad. de Sorin Paliga

 

Drumul pe care o apuci pentru a-ți da un sens duce către nicăieri. Romanul L-am servit pe regele Angliei se deschide cu aceste fraze contradictorii: „N-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic!” – „Și ține minte că va trebui să vezi totul și să auzi totul”. Acest joc al contradicțiilor, al aparențelor expresive, al ochilor ciuliți pentru a vedea, dar în definitiv pentru a nu vedea; acesta este jocul lui Hrabal. Întrebând după fiecare capitol „Vă ajunge?”, tânărul picol plecat spre cucerirea condiției de milionar hotelier are de parcurs un drum presărat cu umor, glamour și dezastre. Eroul nostru își ghidează viața după vorbe importante spuse de tatăl său: „Să am mereu un scop în viață și voi fi salvat, căci numai în felul ăsta voi avea pentru ce să trăiesc”, iar romanul pare a fi îndiguit retoric de această deviză. Totuși țelurile protagonistului sunt pare-se pentru a fi trădate sau pur și simplu neizbutite. Primul vis este adolescentin și ușor realizabil: nopțile senzuale de la Paradisu’ cheamă plăcerea pentru bani. Banii sunt nucleul vital al acestui roman; puterea lor nemăsurată care schimbă, preface, voalează, acoperă, mută percepția. Nu dorința flămândă de îmbogățire este motorul care se pune în mișcare, ci jocul banului e decisiv. Când tânărul, mai bine zis puerul, pleacă din așternuturile voluptății, îi oferă matroanei un bacșiș generos, iar ea face gestul declanșator: îi sărută mâna. Nu mâna lui, nu mâna juvenilului – el nu are chip și importanță –, ci sărută mâna care ține banul, asta e mâna pe care o sărută. Odată început acest joc, te dedai și la altele prin care se verifică slăbiciunea. Dar și limita și demnitatea celui care nu are. Joc plăcut, copilăresc, dar nu lipsit de răutate: „am văzut târându-se în patru labe întregul pâlc, căci toți erau încredințați că bănuții aceia căzuseră din buzunarele lor; și se rățoiau unul la altul că să-i dea înapoi banii și, tot așa, târându-se prin praf, se ciorovăiau, se ciondăneau, se scuipau și își arătau ghearele, mai-mai să-și scoată ochii, ca niște motani încălțați. Privind spectacolul, m-a umflat râsul și am înțeles pe loc ce anume îi pune pe oamenii în mișcare și ce sunt în stare să facă pentru câțiva creițari.”

        Banii sunt punctul central şi în romanul Bambini di Praga, dar sub o altă perspectivă, cea a înşelătoriei. Societatea fictivă „Sprijin la bătrâneţe” oferă un aşa-zis ajutor bătrânilor, micilor-afacerişti, luându-le agoniseala şi dându-le în schimb nimicul, dar sub aparenţa speranţei: „Domnişoară Uršula, noi oferim oamenilor iluzii. Pensie. Prăvăliaşii primesc o hârtie şi ne dau în schimb bănuţi. Şi atunci când cred că ce le spunem noi este adevărat, înseamnă că au un viitor fericit, explică domnul Viktor, fixându-şi privirea drept în ochii fetei cu nuferi.” În fond, acesta este singurul lucru care îi menţine în viaţă pe cei ce îşi aşteaptă bătrâneţea: iluzia că la un moment dat vor avea bani. Proximitatea morții nu îi preocupă, nici singurătatea, ceea ce înseamnă că banii sunt și o terapie a spaimei sinistre. În lumea vânzătorilor ambulanţi, a micilor prăvălii, a comerţului, a bâlciului şi a înşelătoriei, organizatorii Societăţii sunt apostoli care bat drumurile continuu pentru a-i converti pe ceilalţi la plăcerea banului, și la curățenia lui – speculativă. Cei mai mulţi nu le rezistă. Bătrânii şi micii afacerişti se scotocesc prin toate cărţile – ce imagine de sfârșit și de început de lume, în care banii sunt scoşi din cartea cu rugăciuni cu figuri de sfinţi –, prin sertăraşe şi alte cotloane pentru a-şi achita taxa. Empatia și oroarea sunt simultane. Organizatorii Societăţii îi sar în ajutor fetei care vinde nuferi artificiali şi o ajută să îşi vândă produsele, dar nu au nici un resentiment când iau ultimii bani de la un bătrân. Apoi, nu rezultă nici un scop al acestei capitalizări continue, nu se ivește nici un profit în nume personal sau pentru vreo conspirație. Colectarea este un joc ermetic, o fatalitate deopotrivă a naturii umane și a naturii abstracte a banului. Asta ne arată şi finalul: când sunt prinşi şi închişi par a suferi pentru că s-a terminat cu jocul: „Sunt lunatic, se declară de acord dirigintele, dar ce folos dacă din toate nu mi-au rămas decât nişte bani? Cu câtă plăcere colindam în nopţile cu lună în compania fetelor… când eram şi eu tânăr! Dar ce poţi face?”

Agoniseala de corp străin e puțină, nu se poate măsura cu satisfacția voluptuoasă dată de bani. Trupul străin sunt banii, ei sunt furnizorul trupului străin, ei sunt străinătatea. În romanul L-am servit pe regele Angliei, imaginea în care tânărul acoperă pântecele femeii cu flori, crenguțe și frunze pentru a aduce cinste frumuseții ei este tot un act de putere, chiar dacă este poetic: „Ce minune o să fie ori de câte ori o să vin aici și în această cămăruță se va găsi o vază cu flori, și eu o să-ți împodobesc pântecele cu petale – și ea mi-a răspuns că așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată – o asemenea cinste adusă frumuseții sale –, că datorită acestor flori s-a îndrăgostit de mine, iar eu i-am spus ce frumos va fi de Crăciun când îi voi împodobi pântecele cu crenguțe de brad furate de prin vecini, și ea mi-a răspuns că va fi și mai frumos când îi voi împodobi pântecele cu crenguțe de vâsc. […] putând să mă amuz așa un an întreg, fiindcă banii îți permit să cumperi nu doar o fată frumoasă, ci și un pic de poezie.” Doar că tânăra căreia i s-au împodobit pântecele cu flori, cea care a simțit plăcerea unei ofrande aduse de un necunoscut, simte imboldul nenatural de a înapoia bacșișul oferit de tânăr pentru noaptea petrecută cu corpul ei. Îi returnează banii a doua zi, convinsă fiind că a primit un dar de necumpărat, care nu poate fi murdărit de bani.

Femeia poate oferi plăcere chiar şi numai prin privire. În Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţi, bătrânul pantofar care îşi povesteşte viaţa pe îndelete, cu nostalgie şi cu candoare, ţese şi colează imagini din vremea Imperiului Austro-Ungar, raportându-se mereu la Cartea viselor a Annei Nováková. Bătrânul a trăit mereu în logica hedonismului („şi azi mă furnică pe spate când văd în faţa ochilor un corp frumos de femeie, garanţia fericirii conjugale”) şi știe că instituţia căsătoriei alungă voluptatea: „Zdenka mi-a spus: căsnicia cu tine ar fi o binecuvântare, dar m-am sustras uşurel, i-am spus că îmi lipsesc instinctele criminale pentru o căsnicie, pentru că după ce încep să apară şi copiii chiar ai încurcat-o.” Femeia însă se oferă. După lungul monolog al bătrânului, domnişoara Kamila, cea care l-a ascultat în tot acest timp, îşi oferă trupul privirii bătrânului ca într-un ritual. Acestui bătrân care poartă mai multe rânduri de haine, unele peste altele, care nu se mai spală, care este plin de furuncule şi de care râde toată lumea, tânăra femeie îi aduce o ofrandă, oferindu-şi corpul tânăr spre privire: „iar bătrânul care şi-a petrecut toată după-amiaza povestind e aşezat lângă ea, într-o stare de prostraţie, ţinându-şi strâns un genunchi între mâinile împreunate şi privind prin ea, zăpăcit, încordat şi cu tact, în timp ce ea îi dăruieşte ceea ce numai o femeie poate să-i dăruiască unui bărbat, se spală în amurg sub privirea lui fascinată…”

        Aceeași senzualitate virtuală și de neatins o conține și materialitatea fără obiect a banului. Întorcându-ne la romanul L-am servit pe regele Angliei, observăm că strângerea, și chibzuirea banului, cufundarea în materia propriu-zisă a banului duc la plăceri nebănuite, inocente și copilărești: palparea bancnotelor, înșirarea lor pe podea, contemplarea lor. Asta trăia și vânzătorul de cântare, reprezentantul firmei Van Berhel: „bilete de o sută de coroane și, cufundat ca un bebeluș într-o baie de fericire, depunea încet pe covor sutic lângă sutic […] ca apoi să-și mângâie cu ele obrajii luminați de un entuziasm copilăresc, și se delecta vizibil cu acest spectacol, sprijinindu-și bărbia în căușul palmelor […], dar cel mai mult mă impresiona acel uriaș entuziasm și acea bucurie mută care făceau să se întrezărească și perspectivele mele, căci banii mi-erau și mie la fel de dragi. […] într-o bună zi a viitorului apropiat, voi simți și eu nevoia să-mi îndeplinesc misiunea de a-mi etala sub ochii mei imaginea puterii mele, a iscusinței și capacității mele – aceste imagini succesive, izvor al unei adevărate bucurii.” Așa își începe tânărul ucenicia de iubitor de bani, luând aminte la învățăturile acestui vânzător, domnul Walden, om blând și chibzuit, iubitor de bani, dar în egală măsură și de salam unguresc. Nu doar imaginea banilor aduce alinare, ci uneori și proiecția dobândirii de lucruri (sau de persoane) cu ajutorul banilor. Orice eșec, suferință sau handicap devine mai ușor de îndurat atunci când știi că totul se comercializează, un obiect sau o persoană deja devine a ta doar stabilindu-i un preț: „dar îmi spuneam în sinea mea cu încăpățânare că pentru camerista asta voi economisi destui bani, ca să fie a mea, și o să-i presar cu petale de flori și sânii și fundul ei atrăgător – amintirea banilor avea darul să-mi redea curajul pe care-l pierdeam ori de câte ori vedeam ceva frumos, mai ales o femeie frumoasă.”

        Hanta, personajul principal din romanul O singurătate prea zgomotoasă, îşi trăieşte şi el viaţa cu un scop precis, acela de a-şi duce bătrâneţea cu presa lui de hârtie reciclabilă, cea care i-a fost alături timp de 35 de ani şi cu care va crea pachete minunate, adevărate opere de artă: „De treizeci şi cinci de ani presez cu presa mea hidraulică, o îngrijesc, am propria mea carte de economii. Vom ieşi la pensie împreună, pentru că am de gând să cumpăr această maşină de la întreprindere, o voi duce acasă, o voi pune undeva între pomii din grădina unchiului meu, apoi, acolo în grădină, voi face un pachet pe zi, un pachet solid, ca o statuie, ca un artefact.” Economiile lui au un scop precis; banii sunt neînsemnaţi pentru el, nu au nici o reprezentare în lumea lui, ba din contră, îi frig mâinile şi ştie că trebuie să scape de surplus, trebuie să îi risipească: „Am invitat-o pe Mančinka într-o excursie, câştigasem la loterie, aveam cinci mii de coroane şi, pentru că nu ţineam la bani, voiam să-i cheltui repede, să nu mai am grijă să-i depun la bancă. Astfel am plecat împreună la munte, la Colinele de Aur, la hotelul Renner, un hotel scump, ca să pot rămâne repede fără griji şi fără bani.”

Viaţa trăită într-un beci, în care a fost educat fără voia lui, citind cărţi minunate pe care le salvează de la reciclare, îi aduce fericirea. Tot universul lui este acolo, concentrat într-un subsol pe care îl împarte cu şobolanii ducând bătălii teribile între clanuri. Casa lui este un depozit imens de cărţi vechi și maiestuoase, tone de maculatură clădită fragil şi care la cea mai mică neatenţie îl vor strivi. Hanta îşi trăieşte viaţa suspendat de această frică de moarte, fiind sigur că odată şi odată cărţile îşi vor cere răzbunarea şi îl vor strivi sub greutatea lor, pe care el şi-a dorit-o. Dar nenorocirea vieţii lui vine din altă parte, de unde nici nu gândea. Vremurile noi vin peste el şi îl scot din universul pe care şi l-a construit, este înlocuit cu nişte tineri eficienţi şi este izgonit de lângă presa lui. Cea mai mare suferinţă o simte cînd îşi dă seama că presa, cea care l-a însoţit 35 de ani, îl trădează. Ea continuă să funcţioneze, îşi face treaba chiar mai bine decât înainte și se dezice de vechiul ei coleg. Nici o rugăciune nu mai e posibilă, visul nu mai poate fi împlinit, Hanta şi-a pierdut scopul și corpul pentru care trăia: „Eu mă uitam cum aruncă hârtia cu furca în jgheabul maşinii, cum apasă apoi butonul verde şi pe cel roşu, pe când eu mă hrăneam cu iluzia că maşina mea o să facă grevă, că se va îmbolnăvi, că se va preface că i se înfundă angrenajele şi rotiţele. Dar şi hidraulica m-a trădat, lucra cu totul altfel, parcă întinerise […]”.

Iar banul este risipire, vertij, intensitate în numele unui extaz al pierderii posesiei, al pierderii de sine. În romanul L-am servit pe regele Angliei, ospătarul Zdeněk trăiește în această logică a cheltuirii fără socoteală, a irosirii într-o seară a banilor pe care îi câștigă într-o lună. Această desfătare cu orice, acest proces de purificare prin care tot ce îi aparține trebuie să dispară, ba chiar să mai și ia pe datorie pentru a nu întrerupe efervescența risipirii, acest mod de a-și preface averea în nimic tocmai pentru a o lua de la capăt încă o lună, pentru a-i da sinelui un sens, al pierderii. Banul capătă un sens aproape mistic și totodată mai strict decât cel al tradiției lui drăcești și teritoriale: sensul banului este deposedarea.

Diana Elena Oprea

Articol apărut în INFINITEZIMAL 9 / 2017

Share Button

Leave a Reply

Back to Top