„Detest să fiu explicit”

♦ Iustin Panţa – Banchetul singurătăţii 

de Alexandru Uiuiu

 

În cartierul de la marginea oraşului cerul se închidea deasupra munţilor Făgăraş, cea care plecase lasînd totul în urmă era pe alt continent, în America, iar în apartamentul lui Iustin tronau eşarfa vişinie, bomboniera, vaza de sticlă şi alte obiecte care duceau cu ele amintiri.

În asemenea condiţii s-a gîndit Iustin să o pună de o sindrofie, de un banchet. Dacă la Banchetul lui Platon au participat o mulţime de oameni şi s-a consumat mult vin, la cel al lui Iustin participă doar trei oameni şi se bea în principal ceai, cîte o cafea şi rar cîte un pahar cu vin. Mai mult, descoperim, spre mijlocul lui, că dialogul este unul dintre Sine, Eu şi Supra-Eu, toate trei aparţinînd aceluiaşi personaj.

Genial gîndul dialogului în trei, de unul singur. O definiţie a singurătăţii profunde. Genial gîndul de a întoarce la cunoaşterea adîncită de sine forma dialogului socratic. La clasicul grec, maieutica – moşirea adevărului – era orientată exterior, spre ceilalţi, aici ea devine reflexivă, se aplică asupra individului în întreită ipostază.

„Iar despre cei singuri: cred că sunt trei categorii ale singurătăţii. Să rămîi singur în urma unei dispariţii fizice, să fii singur alături de o persoană cu care nu poţi comunica, alături de care nu te poţi împlini şi, în sfîrşit, să fii singur în urma plecării celuilalt, nu dintre cei vii, dar acesta lăsînd totul în urmă. Pe ultimele două le găsesc mai amare.”

Ceea ce rezultă este o filosofie poetică, o carte numită Banchetul echilibrul stabil, un dialog, pe care Iustin Panţa o publică la Editura Albatros din Bucureşti, în anul 1998. Pentru a pune un reper în această etapă de creaţie, autorul precizează într-o notă de final: „Această carte încheie o tetralogie compusă pe cele trei forme de echilibru fizic (instabil, indiferent şi stabil), plus o formă de echilibru meta-fizic (mişcarea).” Ca urmare, cele patru volume: Obiecte mişcate, Editura Eminescu (1991), Lucruri simple sau echilibru instabil, Editura Euphorion, Familia şi echilibrul indiferent, Editura Arhipelag (1995), Banchetul, echilibrul stabil, Editura Albatros (1998).

Şi revenind la Banchet: Supra-Eul exprimă gîndurile poetice din cărţile anterioare, citate întărite, ajutate de noi argumente. El este Poetul, Înţeleptul, cel ce spune lucrurile ca la carte şi nu este prezent, fiind mereu citat ca un Maestru, ca un bun validat public.

Eul este admirativ faţă de acest personaj, dar are alte poveri: condiţia morală şi familială. Pentru al doilea personaj, Adevărul este o cercetare neîncheiată, chiar dacă are dreptate şi i se dă mereu dreptate: „Nimic nu e mai discutabil, mai vulnerabil decât dreptatea asta a mea, decât în general să ai dreptate. În cazuri de felul ăsta nu adevărul trebuie să fie de partea ta, ci, dacă este posibil, doar să ai dreptate pur şi simplu ca toţi semicretinii şi ceilalţi silitori întru corectitudinea lumii. Ăştia sunt ca nişte copaci fără anotimp. Asta înseamnă să ai doar dreptate fără ca adevărul să fie de partea ta.”

Sinele se străduieşte să înţeleagă celelalte două personaje, dar îşi păstrează secretele, imprevizibilitatea, umbrele, enigma. Pentru sine certe sînt doar lucrurile simple: „Toate lucrurile simple sunt principale – doar în acest sens există lucruri simple.”
„Complicăm lucrurile, orice lucru sofisticat e prieten bun cu minciuna.”

„— Sarea în bucate.
— Exact, esenţa este firescul.
— Numai lucrurile simple…
— Nu dezamăgesc niciodată.”

Cele trei personaje sunt trei vectori, trei tendinţe de agregare a personalităţii care, dubitativă şi mereu cercetătoare, atentă la toate nuanţele şi deschisă oricăror ipoteze, rămîne inflexibilă în a afirma adevărul lucrurilor simple şi perenitatea valorilor umane. Mai mult, cei trei, una fiind, văd o cale de împlinire a umanului în completarea reciprocă: „Cred că în ceea ce ne priveşte – pe toţi trei – ne caracterizează voinţa de a domina şi dorinţa de a bucura. Doar că acestea două îndeobşte se duşmănesc una pe alta. Cînd cele două se vor împrieteni în firea lucrurile (şi în firea noastră) vom putea vorbi despre personalitatea omului bun şi învingător.”

În finalul cărţii Supra-Eul (Poetul) moare – este suspectată o crimă – şi ceilalţi discută în şoaptă lîngă catafalc, ştiind că după moartea aceluia nici ei nu mai au multe zile. 

Reperele de valorizare a lumii oamenilor sunt plasate în absolut, în ideal, în buna tradiţie a gîndirii romantice căreia Iustin declară că îi este dator: „Şi marea lui admiraţie pentru romanticii declaraţi şi oneşti, pentru aceia care-şi asumau fără ruşine această condiţie dată şi rară fără s-o ascundă după formulele confecţionate ale acestui sfîrşit de mileniu; potopitoarele lui argumente pro-tradiţie, iar pe de altă parte tristeţea datorată faptului că România este o ţară invadată de noii români.”
„El nu a nutrit niciodată vreo idee. Ideile l-au întreţinut pe el.”

Astfel, Iubirea, darul suprem al divinităţii pentru muritori, este definită – în spirit romantic – la apogeu şi superlativ: „Iubirea, spre deosebire de dragostea mediocră – ne spunea –, este eroică, pentru că ea nu depinde, ca dragostea, doar de un timp (chiar şi de un spaţiu) imediat, de un prezent nesemnificativ şi de o prezenţă oarecare a unei fiinţe, ci se hrăneşte şi în absenţa acelei fiinţe într-un prezent continuu dizlocat din trecut şi din viitor.”

„Iubirea înseamnă să călăreşti un tigru; este experienţa în care nu se mai poate şti unde sfîrşeşte carnea şi unde începe spiritul, cel iubit (un adorat) devine o febră, iar dorinţa într-acolo este exasperată şi rafinată, inextingibilă şi pe măsură de împlinită în chiar perfecţiunea ei. Iubirea înseamnă acele scurte şi rare perioade de pace din războiul care se dă între bărbat şi femeie, o luptă care este însăşi istoria omenirii.”

„Iubirea este atunci cînd o femeie şi un bărbat fug unul spre altul cu viteza maximă, existînd chiar pericolul ca în travaliul lor să treacă unul prin altul.”

Inflexibil în a ceda şi numai un pas în lupta cavalerească pentru valorile supreme, Iustin Panța îşi asumă şi riscul acestei declaraţii: „Deseori, la finele acestui secol, trebuie să fii rău cu mulţi ca să poţi fi bun cu cei care merită cu prisosinţă. Eu nu mă doresc altceva decît un scriitor creştin de ev mediu. Peste mine nu a trecut revoluţia franceză.”

Punînd ştacheta la această înălţime te plasezi în atemporal, pe de o parte, şi în eşec, conştient şi asumat în a împlini aşa un edificiu durabil, pe parcursul unei vieţi întregi, pe pămînt. Pentru împlinirea idealului iubirii este nevoie de doi, şi de obicei unul cedează în acest ambiţios proiect: „A spus aşa: iubirea este zel şi încordare. Iubirea este contagioasă ca şi căscatul. De aceea o iubire autentică nu poate să nu fie reciprocă.”

„El, de pildă, a rămas şi a făcut. Ea a plecat şi a desfăcut.”

Deşi iubirea – naşterea şi disoluţia ei – rămîne tema predilectă a poeticii lui Iustin, pentru că autenticitatea şi sinceritatea rostirii propriei fiinţe îi cer asta, o mărturisire se cere făcută în contul aceleiaşi autenticităţi: „Şi acum vă voi mărturisi un lucru tainic, pe cît de paradoxal, pe atît de adevărat, care se petrece cu mine. Uneori, îmi urăsc din rărunchi sentimentul acesta implacabil al iubirii; să-ţi urăşti iubirea, ce grozăvie! Pe de altă parte, sunt conştient că ura este şi ea o formă de manifestare, prin recul, a iubirii. Nu pot să nu mă îndoiesc sau chiar să detest, om fiind, pentru cel mai ales dintre darurile lui Dumnezeu, care, pentru cîteva momente de delicii şi o singură revelaţie, mă aduce permanent în stări de angoasă, tristeţe, revoltă şi cîteodată de scîrbă.”

Există şi alternative la a trăi pasiunea, dar şi acestea sînt supuse aceluiaşi risc pentru cei care trăiesc autentic. Să alegi altceva înseamnă să pierzi la punte ce ai cîştigat la pod, sau la tărîţe, ce ai cîştigat la făină, pentru că omul sensibil, trăitor în zodia emoţiei şi a căutării adevărului trăirii, dă de pasiune pe toată circumferinţa cercului: „Fără nici o îndoială, pentru a ajunge să fii mulţumit este preferabil să cultivi arta decît o pasiune. Numai că nici o artă măreaţă nu poate fi desăvârşită fără strigătul dulce-amar al pasiunii din sufletul omului care trăieşte în fiertura asta a timpului, în întunericul acesta gras, într-o lume în cea mai mare parte a ei plumbuită de nesimţire.”

În amărăciunea inexorabilei pierderi a iubirii Iustin căuta chiar soluţii pe care le propune celei care va pleca lăsînd totul în urmă, evident fără vreun rezultat. „Să schimbăm numele sentimentului ce ne leagă dacă unul dintre noi simte că acea stare sufletească este aproape sfîrşită, şi sentimentul se va naşte din nou.”

„Ura nu este un lucru rău, este un lucru dăunător. Nesimţirea este un lucru rău. Asta în prima etapă. Iar apoi evaluînd iarăşi, diavolul nu este rău, este nesimţit.”

Analiza stării de nesimţire este făcută cu decenţa care dă tonul tuturor raportărilor Poetului la răul lumii, iar rezultatele sunt expuse intuitiv, deşi ele conţin înţelepciunea multor zile şi nopţi de chin şi zbatere sufletească.

„— Ne-ai spus, diavolul nu este rău, este nesimţit, dar dă-ne un exemplu.
— Un exemplu? Spune-i lupului cînd mănîncă un miel că pe miel îl doare.”

Din rîndul gîndurilor compensatorii mai putem cita:
„— Eu am crezut întotdeauna că el cu ea ar fi vrut să închidă, să împlinească o unitate.
— Nu cred că ai dreptate. Eu sunt convins că el putea oricînd să o întoarcă din drumul ei, să o readucă în preajma sa foarte uşor, dar n-a vrut.— Acum să lăsăm asta.”

Cartea stă sub semnul speranţei delicate: „Ca o petală ce cade lin din corolă, dar neînduplecată în drumul ei supus unei altfel de gravitaţii, mai leneşă, mai fină, mai blondă, sau ca o picătură ce se scurge pe o fereastră udată de ploaie, trebuie să parcurgem toate întîmplările ce ni se aştern în cale. Cine trăieşte mai mult învinge. Murim atunci cînd uităm. Mă vreau puternic şi blînd.”

„Frumuseţea înseamnă normalitatea, echilibrul. Tot ceea ce este frumos conţine cu adevărat lucrurile astea.”

În apartament, în lumea construită împreună, dar lăsată numai lui de către ea, rămîn obiectele ca o povară incomensurabilă a amintirii.

„Obiectele nu sunt decît gînduri întrupate.”
„Obiectele sunt vii.”
„Obiectele sunt aluzii. Ce vrea să spună mucul de ţigară stins în scrumieră, că nu trebuie să mai fumezi atît de mult sau că trebuie să tac şi să-mi odihnesc închipuirea?”
„Lucrurile sunt asemeni unui crater nestins din care ţîşneşte şi coboară lava incandescentă a rememorării, revărsîndu-se peste case, oameni, cîini din curte, conservînd oraşul Pompei din jur. Lucrurile, obiectele te copleşesc, te acoperă.”
„— De fapt ce urmăreşti tu cu toate obiectele astea ale tale: eşarfa vişinie, bomboniera, vaza de sticlă albă, treptele etc.!
— Cu obiectele mele vreau să-i seduc pe aceia cu care port taine.”

Fiecare obiect poartă amprente, urme ale gesturilor, semnificaţii ale mişcării lor, care în absenţa femeii iubite se transformă în cotidianul amintirilor amare. „Chiar dacă toate vieţuitoarele sufletului nostru ar dispărea, legea amintirii, regretul, ar continua să existe aşa cum s-a mai spus: «dacă toate masele supuse atracţiei gravitaţionale ar dispărea, legea atracţiei gravitaţionale ar continua să existe, dar fără o aplicaţie posibilă».”

Prins în capcana unei lumi construite pentru doi, ba chiar pentru trei (copilul), în păienjenişul ratării, plitocind amintiri dureroase – „Aşa cum limba caută cu încăpăţînare măseaua inflamată, tot aşa bîjbîim şi noi după o amintire, uneori la fel de incomodă, de dureroasă.” – invocînd nimicul şi nesimţirea ca să redevină umanitate şi condescendenţă, lucid, Poetul decretează:

„O aşteptare fără obiect este tot ce se împotriveşte mai mult omului. Este propria lui desfiinţare.”

Simplitatea şi adevărul trăirii rămîn la loc de cinste şi în privinţa obiectelor, prilej să ni se atragă încă o dată atenţia asupra necesităţii păstrării autenticităţii stărilor.
„— Tu ce crezi, care din cele două este mai important: Sfinxul sau lingura?
— Totuşi, Sfinxul?
— Ai văzut vreodată Sfinxul?
— Nu…
— Dar de lingură de cîte ori te-ai folosit?”

Suferinţa – „Eu nu pot suferi decît peste posibilităţile mele” – sublimată în verb şi reflexie filosofică este generatoare a catharsisului atît de trebuincios spectatorului unei tragedii, echilibrării lui psihice şi estetice. Generozitatea Poetului este evidentă în travaliul de a trece eticul în estetic, viaţa în literatură:
„Încerc să pun în cărţile mele, oricît de viciate ar fi uneori de adevăr, şi rugăciunea mea pentru păcătoşii care le citesc.” 

Deşi ar fi mult mai multe de spus, de citat, de comentat, recomandarea mea ca Banchetul lui Iustin Panta să fie citit și ţinut aproape o mai întăresc cu următoarele:

„A fi smerit înseamnă să-ţi fie milă de rău şi, a continuat el, ce este mai important în iubire, ca tu să vrei să fii al celuilalt, sau celălalt să fie al tău?”

„Ramura care a trecut peste gard, la vecin, şi care singură a avut rod, deci ce ne facem cu ramura asta?”

„Eu continui să cred în calitatea asta a statorniciei. Îţi dau un exemplu care răspunde tendinţelor tale sarcastice şi drăceşti: cînd eşti statornic, chiar şi în minciună, sfîrşeşti prin a fi crezut.”

„Toate ideile de libertate şi egalitate poartă în ele ceva vulgar, ateu, murdar. Idealul meu este evul mediu.”

„Dacă citim cu foarte mare atenţie cele 10 porunci ne vom da seama de o sentinţă care, într-un fel sau altul le străbate pe toate: Nu-i supăraţi pe poeţi!”

„Anul trecut de ziua mea de naştere n-am ieşit din casă decît noaptea. Atunci, de dimineaţă fiul meu T. mi-a spus surprinzîndu-mă privind pe fereastră: Ce faci, te uiţi la ziua ta?”

Mama celei care a plecat lăsînd totul în urmă a vizitat-o în America. S-a întors de acolo entuziasmată, printre altele, că din rezervorul WC-ului curgea apă albastră. Da, ea a cîştigat, are apă albastră în WC, iar Iustin a pierdut. Dar tot la proiectul lui ţinem pentru că, spre deosebire de al ei, conţine sens. Incolor şi simplu ca apa. SENS! „Doar el de atîtea ori mi-a spus-o: a umaniza este mai important decît a civiliza.”

Accidentul de maşină din toamna lui 2001 avea să îi întrerupă toate planurile şi „prea tîrziul” de care îi era atît de frică avea să îl zdrobească pe de-a-ntregul. Au trecut mulţi ani de atunci, ani în care am putut scrie amintiri risipite cu şi despre Iustin, dar nu am putut să mă raportez la el ca scriitor şi autor, pentru că amintirile erau prea vii şi copleşitoare. Şi în cazul acestei poveşti m-am străduit să păstrez o anumită distanţă şi să fac diferenţa între ce îmi amintesc eu şi ce a vrut Iustin să rămînă, ca adevăr peren, din ea. Astfel am participat la un alt gînd de-al lui: „Detest să fiu explicit.”

Text apărut în INFINITEZIMAL 6/2015


 

Share Button

Leave a Reply