„Vin perșii” de Matei Vișniec

fragmente dintr-un text inedit •

[…]

Noaptea trecu însă fără ca perşii să se arate la orizont, nici dinspre mare şi nici dinspre munţi. Ceea ce le dădu răgaz akrenienilor să se organizeze mai bine. Fiecare clipă era preţioasă, aşa încît, imediat ce răsări soarele, toată lumea puse umărul la construirea unor ziduri de apărare.

Pietrele fură aduse una cîte una de pe colinele muntelui sfînt, al cărui vîrf fumega din cînd în cînd, dovadă că era viu şi ascundea în el forţe misterioase şi telurice. Toate animalele de povară ale satului, cai şi catîri, fură rechiziţionate pentru acest gigantic şantier. Aristrot se dovedi a fi nu doar un mare înţelept, ci şi un bun inginer, şi desenă, în ciuda mîinii sale tremurînde, planurile sistemului de apărare. Satul se înconjură într-un timp record cu o primă centură de fortificaţii şi cu un prim şanţ de apărare. Turnurile de veghe, bastioanele, contraforturile puternice şi crenelurile conferiră treptat cetăţii un caracter inexpugnabil.

Sigur, unii dintre locuitori începură să crîcnească întrucît nu erau obişnuiţi să muncească de dimineaţa pînă seara, să se antreneze zilnic pentru luptele corp la corp, dar şi să ridice la nesfîrşit ziduri de apărare… În plus, procesiunile pentru implorarea zeilor deveniră obligatorii. Seară de seară, la asfinţitul soarelui, absolut toţi akrenienii trebuiau să-şi dea mîinile şi să se roage împreună întrucît numai astfel, spunea marele preot Eumolpid, mesajul comun se încărca de suficientă energie şi avea şansa de a urca pînă la urechile zeilor.

Ah, mult mai bine era înainte, şopteau unii bărbaţi la urechile femeilor lor cînd se întorceau, noaptea tîrziu, epuizaţi la casele lor. Blestemat să fie acel mesager care ne-a anunţat că vin perşii. Pînă să vină perşii făceam siesta în fiecare zi, trăiam din pescuit şi din cultivarea măslinilor, făceam zilnic baie în mare şi petreceam seară de seară cîntînd şi dansînd în jurul focului. Şi uite că toate acele momente de bucurie s-au dus, perşii întîrzie să vină, iar noi ne epuizăm pregătindu-ne de luptă. Măcar dacă ar veni odată, să ne luptăm cu ei şi să putem din nou să trăim aşa cum o făceam înainte de a afla de existenţa lor…

Toate aceste cîrteli, care în nici un caz nu puteau rămîne secrete, îi determinară pe şefii cetăţii să construiască o închisoare şi să decreteze cîteva legi drastice. Iată cele zece legi afişate în toate pieţele şi la toate răscrucile din cetate.

  1. Războiul cu perşii este inevitabil, cine nu se pregăteşte de luptă înseamnă că îi sprijină pe perşi.
  2. Cine este prins că îi sprijină pe perşi va fi condamnat la moarte.
  3. Victoria împotriva perşilor este o certitudine, zeii noştri sunt mai puternici decît ai lor.
  4. Perşii pot să-şi facă apariţia în fiecare moment, deci fiecare dintre noi trebuie să fie gata de luptă în fiecare moment, de la naştere pînă la moarte.
  5. Cei care se îndoiesc că perşii există vor fi judecaţi şi condamnaţi la moarte ca trădători ai patriei.
  6. Nimeni nu are voie să călătorească în ţara perşilor, să stea de vorbă cu ei, să facă negoţ cu perşii sau să le înveţe limba. Perşii sunt perfizi şi fac vrăji.
  7. Cea mai mare onoare pentru un akrenian este să-şi dea viaţa luptînd cu perşii sau pregătindu-se neîncetat pentru lupta cu perşii.
  8. S-ar putea ca marea ciocnire şi bătălie decisivă cu perşii să nu aibă loc în cursul vieţii noastre, iar misiunea de a-i înfrînge pe perşi să le revină copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri. De aceea trebuie să facem cît mai mulţi copii şi să-i pregătim de mici pentru lupta finală.
  9. Auziţi zăngănitul de arme care se aude dinspre ţara perşilor? Vigilenţa este adevărata noastră identitate.     
  10. Cine nu învaţă pe de rost aceste zece legi înseamnă că îi sprijină pe perşi.

Perşii nu veniră deci nici în prima noapte de după apariţia mesagerului, nici a doua zi, nici în următoarele 48 de ore. Perşii nu veniră nici în săptămîna care urmă acestei treziri din amorţeală a akrenienilor, nici după o lună, nici după un an. Perşii nu veniră nici cînd prima centură de fortificaţii fu gata, nici cînd în jurul cetăţii fu săpat un prim şanţ de apărare care fu umplut cu apă. Perşii nu veniră nici cînd copiii născuţi imediat după sosirea mesagerului deveniră ei adulţi capabili să poarte arme şi să apere cetatea.

Dar faptul că perşii întîrziau să apară nu fu nicidecum un element destabilizant pentru akrenieni. Cu cît întîrziau perşii să apară, cu atît aveau mai mult timp akrenienii să se pregătească de luptă. Pe flancurile Muntelui Sfînt apărură cuptoare de topit metal şi armurării. Foarte repede războinicii şi comandanţii lor îşi dădură seama că trebuiau inventate arme noi, întrucît cu arsenalul tradiţional nu ar fi putut niciodată să fie învinşi nişte luptători atît de căliţi precum perşii. Măruntaiele şi pădurile Muntelui Sfînt furnizară metalul şi lemnul necesare pentru construirea unor catapulte gigantice, capabile să arunce pietre şi proiectile pe bază de smoală aprinsă. Arcurile cu săgeţi nu erau capabile să ucidă la o distanţă destul de mare, dar un anume Ktesibios inventă o armă mult mai eficientă numită arbaletă. Acest fiu de bărbier fu una dintre cele mai strălucite minţi născute în Akrena. El avu ideea de a propulsa săgeţile nu prin forţa unor braţe umane trăgînd de coarda unui arc, ci prin forţa unui arc de metal încordat care, în momentul declanşării, putea trimite la o distanţă infinit mai mare săgeţi mult mai grele şi capabile de a străpungă platoşe precum şi scuturi dintre cele mai solide. Unele arbalete gigantice propulsau la peste o mie de metri cîte cinci sau cîte zece săgeţi în acelaşi timp, iar cincizeci sau o sută de astfel de arbalete dispuse în linie pe mai multe rînduri provocau pur şi simplu o ploaie de proiectile mortale asupra inamicului, imposibil de contracarat decît prin fugă. Tot Ktesibios inventă, pe bază de oglinzi captînd lumina solară, un instrument capabil să aprindă, printr-un fascicol bine dirijat, corăbiile care s-ar fi apropiat de ţărmul akrenienilor.

Toate aceste lucrări necesitară mult mai multe braţe de muncă decît dispuneau akrenienii, aşa că numeroşi oameni din satele vecine fură chemaţi în ajutor. De altfel, imediat după venirea mesagerului şi după acea primă noapte de angoasă trăită de akrenieni, aceştia trimiseră la rîndul lor mesageri în toată peninsula Peloponikos pentru a-i avertiza şi pe alţii de pericolul iminent. Nici o altă cetate, nici un alt sat sau oraş nu se puse însă în mişcare, spre disperarea akrenienilor.

Să fim oare noi singurii locuitori ai peninsulei care îşi dau seama de pericol, oare numai noi dispunem de un al şaselea simţ capabil să perceapă acest semnal de alarmă metafizic? se întrebară deci, pe bună dreptate, akrenienii.

Cînd fu aniversată, cu pelerinaje pe malul mării, cu parăzi militare şi cu ceremonii religioase, trecerea unui an de la venirea mesagerului, deveni limpede pentru akrenieni că fără aliaţi serioşi lupta lor împotriva perşilor risca să fie vană. Iar aspectul cel mai deranjant nu era atît faptul că satele din jur rămîneau cu braţele încrucişate, ci că apăruseră tot felul de glume şi ironii pe marginea pregătirilor de război ale akrenienilor.

„Au înnebunit cu toţii!”

„Să mori de rîs, nu alta. În loc să se ducă la plajă se joacă de-a războiul.”

„Nişte bufoni periculoşi.”

„Nişte mincinoşi. Ne-au împuiat capul cu poveştile lor legate de perşi…”

Astfel de consideraţii nu puteau decît să le lase un gust amar akrenienilor, aşa că sfatul bătrînilor se adună din nou. Cele mai multe jigniri şi comentarii sentenţioase veneau de la locuitorii cetăţii Toklos, situată la numai cîteva ore de mers pe jos de Akrena. Aristrot şi ceilalţi înţelepţi deciseră deci să le trimită un ultimatum celor din Toklos, cerîndu-le să adopte imediat cele zece legi akreniene, cu ameninţarea că în caz contrar ele vor fi impuse cu forţa. Mesagerul trimis dis-de-dimineaţă la Toklos se întoarse spre seară furios şi umilit, şi povesti în faţa mulţimii adunate în agora cum fusese bombardat cu roşii şi cu capete retezate de peşte, ba chiar obligat să înghită sulul de hîrtie conţinînd cele zece legi.

[…]

„Suntem atît de puternici în acest moment, atît de bine înarmaţi, atît de uniţi, dispunem de zece mii de corăbii gigantice, avem înnăscut în noi sentimentul de invincibilitate… De ce să mai aşteptăm, aici, angoasaţi, venirea perşilor? Să mergem noi în căutarea lor, să stîrpim răul din rădăcină printr-o expediţie fulgerătoare şi care ne va aduce liniştea pentru o mie de ani. Şi oricum, este mult mai înţelept să ducem războiul pe teritoriul lor, de cealaltă parte a mării, decît la noi acasă. Strategia de temporizare a perşilor, pe care îi aşteptăm de 25 de ani şi tot întîrzie să vină, este una umilitoare pentru noi şi periculoasă pentru urmaşii noştri. Vreţi să le lăsăm copiilor noştri drept moştenire o lume nesigură? Nu este mult mai înţelept să punem acum bazele unei păci eterne, care să fie şi începutul unei prosperităţi eterne? Chiar dacă unii dintre soldaţii noştri vor muri în cursul acestei expediţii, sacrificiul lor va fi unul fondator pentru o lume total debarasată de perşi, deci de pericole, deci de spectrul războiului. Vom putea şterge definitiv din memoria noastră chiar şi cuvîntul război, dacă îi eliminăm acum pe duşmanii noştri. Perşii nu vor mai exista nici ca ameninţare, dar nici ca amintire, toate cuvintele prin care i-am desemnat vor fi şterse din cărţile de istorie, din memoria noastră comună… O lume nouă ni se deschide în faţă, avem datoria să-i trecem pragul. Şi trebuie să avem acest curaj, de altfel zeii noştri sunt cei care ne-au arătat calea ajutîndu-ne să ne conducem după aceleaşi legi, să ne creştem copiii după aceleaşi principii…”

Discursurile înflăcărate ale lui Pesicle nu stîrniră însă peste tot acelaşi entuziasm. Ideea unei expediţii spre o lume necunoscută suscită în sufletul multor familii o angoasă mai mare decît posibila invazie războinică a perşilor, aşteptată deja de un sfert de secol. Mamele, soţiile, numeroşi bătrîni şi chiar şi unii bărbaţi în toată firea începură să întrebe serios dacă ideea era cu adevărat înţeleaptă. Zece mii de corăbii cu cîte opt sute de oameni la bordul fiecăreia însemnau un fel de vidare parţială de bărbaţi a Peninsulei. Tot felul de argumente începură să circule împotriva acestui proiect. Şi dacă perşii urmau să atace exact atunci, după plecarea respectivei armade? Nu cumva exact acest lucru îl aşteptaseră ei, perşii, altfel spus ca soldaţii Ligii să-şi părăsească oraşele şi familiile, ba chiar şi ţara?

[…]

Textul complet a apărut INFINITEZIMAL 10/2017

Share Button

Leave a Reply