Heiner Müller în paradisul cecității

Heiner Müller despre moartea teatrului:

Teatru gol. Pe scenă moare
Un actor, după regulile artei sale
Un pumnal în spate. Odihnită ardoare
Un ultim solo, care cere aplauze.
Și nici o mână. Într-o lojă, goală
Ca și teatrul, o haină uitată.
Mătasea susură ce urlă actorul.
Mătasea se face roșie, haina se îngreunează
De sângele actorului, care se scurge în moarte.
În strălucirea policandrului care albește scena
Haina uitată bea venele goale
Ale muribundului care încă mai seamănă
Cu el însuși
Nu plăcere, ci groaza preumblării
Sângele lui, o pată colorată fără întoarcere.

RDG:
TRENUL DE NOAPTE BERLIN, STRADA FRIEDRICH-FRANKFURT PE MAIN

După călătoria prin întunecata patrie. Ura față de lumini
Întrucât cadavrul este atât de colorat! EU SUNT MOARTEA VINE
DIN ASIA

Despre moarte:

Medicul îmi arată filmul ACESTA ESTE LOCUL VEDEȚI
ȘI SINGUR, acum știi unde locuiește Dumnezeu
Cenușa visului a șapte capodopere
Trei trepte și sfinxul își arată ghearele
Fii vesel când infarctul te îmbrățișează rece
În loc să mai pășească infirmul prin peisaj
Furtună în creier, plumb în artere
Ceea ce nu vrei să știi TIMPUL ESTE LIMITAT
Copacii pe drumul spre casă nerușinat de verde

Heiner Müller, omul de litere, filosoful, cu cele 6 puncte ale sale despre Operă:

  1. Realismul în teatru, ca în toate artele, este traducerea realității într-o altă formă. Fiecare formă tinde spre o convenție, fiecare instituție spre conservatorism: teatrul are nevoie de rezistența literaturii care obține prin perseverență verificarea mijloacelor sale și dezvoltarea unor noi mijloace și tehnici cu ajutorul unui material nou din realitate. Nu un teatru nou cu piese vechi.
  2. Opera este surclasată puternic de tendința de formalizare și de amprenta tradiției, față de spectacolul de teatru. Ea are nevoie de o altă natură a materialului. Dificultatea ar fi o șansă: distanța, ca funcție a muzicii, nu trebuie să fie influențată, geografic sau istoric, de materialul (subiectul) literar; într-o mai mare măsură, Opera poate fi un gen mai ofensiv decât spectacolul de teatru. Ceea ce nu se poate spune prin cuvinte se poate cânta.
  3. […]
  4. Se înțelege că Opera nu poate reprezenta noul fără a se înnoi pe sine. Dintr-un gen aristocratic devine un gen democratic. Muzica discută cu publicul. De exemplu, opera lui Paul Dessau ar fi de cercetat din punctul de vedere al calității. Ca mijloc de comunicare, au fost introduse noi tehnici muzicale. Nu simplificarea emoțiilor, ci discutarea cadrului lor social. Dezbaterea amplifică și îndreptățește farmecul. În democrație, culinarul a fost eliminat; a fost eliminat momentul parazitar.
  5. Împotriva istoricismului. […] Ar fi de discutat dacă anacronismul, elementele structurale ale dramaturgiei elisabetane și ale marilor spanioli, într-o nouă dimensiune a istoriei, ar putea fi un principiu creator (istoria în accelerator). Sub acest aspect, cât de mult se poate renunța la diferența dintre istoric și presiunea obiectelor prezentului?
  6. Mi se pare că împotriva emancipării unui spirit nou se manifestă o prea timpurie cooperare între parteneri (libretistul, dramaturgul, compozitorul, regizorul etc.). Pentru ca întregul să fie mai mult decât o parte, fiecare parte trebuie să fie un întreg, în primul rând. Cu cât mai târziu se realizează legătura, cu atât mai mult se va obține aspectul de individualitate și de realitate. Cu cât mai puternic se va afirma autonomia părții construite, cu atât mai complexă va fi întreaga operă de artă.

Pe lângă aceasta: niciodată nu a rezistat atât de mult un gen dramatic la atât de puțină dramaturgie. În zilele noastre, o dansatoare rusoaică a fost întrebată ce dorește să exprime printr-un dans anume. Răspunsul ei a fost: „Dacă aș putea să spun acest lucru prin cuvinte, nu mi-aș mai da osteneala să dansez.” Faptul că arta, aici și acum, devine un fenomen social amplu, în ascensiune, are ca urmare răspunderea proprie a producătorilor ei.

Heiner Müller în paradisul cecității:

Soarele a ars
Fantasmele mele de ieri
Într-un april ostenit

Praf pe cărți

În noapte
Ceasurile merg mai repede

Nici o adiere dinspre mare
Nu așteptăm nimic
(Timp gol)

Vizibilul
Poate fi fotografia
O, PARADIS
AL CECITĂȚII
Ce încă este auzită
Este conserva
ASTUPĂ-ȚI URECHILE, FIULE
Simțămintele
Sunt gânduri de ieri Nu va fi
Ceva nou Lumea se sustrage descrierii
Toate cele firești
Îmi sunt străine
(Film negru)

Noaptea, înotând peste mări, clipa
Despre care discut Nu există alta
În sfârșit adevărul că tu ești numai un citat
Dintr-o carte pe care nu ai scris-o
(Poveste veche)

La moartea lui Heiner Müller, Hans Mayer observă „clișeul unei istorii tragice a literaturii” care încearcă „din nou cu măreție zona germană. Autori importanți, cum ar fi Paul Celan și Uwe Johnson n-au împlinit 50 de ani. Thomas Bernhard a murit la 56 de ani, Hubert Fichte la 51”. Heiner Müller „a fost un gânditor cinstit și un om de încredere.” Cu toate că, spre finalul vieții lui, a auzit „vorbăria disidenților profesioniști asupra așa-numitelor legături Stasi.”

De fapt, Heiner Müller pare să fi fost omul tuturor răscrucilor și tuturor conjuncțiilor. Pierre Boulez trimite această telegramă:

Moartea șterge intimitatea: atunci devenim treptat conștienți de adevărata dimensiune a unei personalități, care este ascunsă în viața de zi cu zi. Din timpul decimat pe care Heiner Müller a trebuit să-l petreacă, din conflictele reîntregirii care pentru el au fost motiv de îndoială, a reieșit complexitatea actuală a unei opere pe măsură: operă care, ca toate marile declarații ale martorilor, nu oferă o soluție, ci naște întrebări. De aceea opera aceasta răsună puternic în noi: ea anulează perspectivele, confruntă trecutul cu prezentul pentru a asigura, eventual, un viitor.

Heiner Müller, monologând la mormântul său:

Eu, Heiner Müller, constatând cum zac aici, n-ar trebui să cer iertare, ca Brecht, teatrului ca ceremonie pentru clasa asuprită. Să crezi că există vreo vină ar fi o nebunie. Din această cauză eu pot să creez în continuare.

Ar fi îngrozitor ca Shakespeare să fie mai puternic decât mine. Și totuși el era disperat, căci el considera că sunt greșite toate visurile scăpătate ale burgheziei, că sunt ca niște vite înjunghiate. N-am ajuns la momentul adevărului. Niciodată nu văd lumina de la capătul unui tunel. Și uneori mă gândesc la timpanele mele aflate sub presiunea râsetelor zeilor. Dar oricum simțeam de două ori focul sonor al clasei mele rebele pe carnea rămășițelor mele osoase.

Înainte de ceea ce s-a întâmplat în 1995, Heiner Müller a avut acest vis:

Eu merg, fiica mea are doi ani, într-un coș din bambus pe spate, de-a lungul aleilor de beton fără balustradă pe marginea unui rezervor cu apă uriaș, pe dreapta sau pe stânga, fie pe direcția fugii mele (singura alegere pe care o am) un perete înalt, de netrecut, făcut, de asemenea, tot din beton. Peretele este fără spărturi, nici o coborâre în vale, o enigmă și o cărare atât de firavă, încât umărul meu drept sau cel stâng zgârie betonul când pasul meu, de teama apei, nu pare un loc sigur, devin șovăitor. La fiecare schimbare de direcție nu știu câte curse am parcurs înainte și înapoi, dacă îmi înfig unghiile mâinilor în beton pentru a-mi menține echilibrul din cauza coșului de bambus din spatele meu în care se mișcă pruncul, privirea îmi cade pe un perete alăturat care mărginește valea noastră și îmi ferește privirea de lumea de afară. Din ce motiv nu mă opresc, în loc să-mi obosesc picioarele? De ce nu mă așez să mă odihnesc, cu coșul în poală și pe brațe? De ce nu mă întind să dorm puțin, cu coșul pe piept? Respirația mea liniștită în somn, care ridică și coboară coșul, poate să legene copilul. Nu trebuie să mă opresc, așa odihnit cum sunt, sau să mă așez să mă odihnesc. Nu trebuie să dorm. Aș putea să mă trezesc în apă cu coșul lângă mine, cu copilul deja înecat, poate inconștient, căci din apă nu ies trepte. La următorul cot un atac de cord, lung cât o speranță deșartă: dacă sap cu degetele mele în același loc în beton suficient de mult, unghiile îmi cresc, iar betonul nu mai sporește, cu anii vor apărea și treptele, folosibile, chiar dacă e periculos, dar ce este moartea în comparație cu pericolul. În ziua de apoi, probabil, deoarece îi precede cea mai lungă noapte, va deveni cea mai scurtă, nici o scăpare, răspunde batjocoritor mintea mea. Peretele alăturat dispare din fața ochilor mei și-mi oferă privirii o casă înaltă, care stă izolată într-un peisaj pustiu. Douăzeci de etaje, în care oamenii mișună, în spatele ferestrelor fără perdele, pe balcoane și terase, pe acoperiș. Teama, care deja este o certitudine, că eu nu voi mai trăi mult în această viață, respectiv durerea sfâșietoare de care corpul meu somnoros e conștient, mă mișcă spre următoarea meandră fără sens spre apa neagră și fără fund. În mers, văd peste umăr, la etajul 12 sau 13 al casei singuratice, pe o terasă, sub o umbrelă de soare, un bărbat care moare într-un șezlong. Bărbatul este gras, moartea începe când el își smulge cămașa. Probabil că nasturii zboară. De la distanță nu mai pot vedea. Îi observ convulsiile care îi cuprind rapid corpul, începând din piept, încă nu mai văzusem un om murind, curiozitatea mea este de nestăpânit, oboseala care-l copleșește ca o păsare uriașă, iar mișcările lui încetinesc, corpul lui, doar un val de pământ mișcat de un cutremur, până când el se oprește în înțelegerea cu legile gravitației, ceea ce noi obișnuim să numim „moarte”. Privirea mea prea lungă asupra muribundului din șezlong trebuie să-mi fi încurcat pașii, ca într-o secvență de film am fost aruncat în apa fără fund, văd în momentul în care ies cu ușurare la suprafață cum coșul din bambus cu fiica mea trecând peste mine pe drumul din beton și teama cu care ea încearcă să se cațere afară din coș, cu ochii la mine, neputând să ies din apă, marginea din beton fiind prea înaltă, RĂMÂI DEPARTE DE MINE CĂCI NU TE POT AJUTA, singurul meu gând în timp ce privirea ei încrezătoare sfarmă inima mea, înotătorul neajutorat.

Material apărut în INFINITEZIMAL 6 / 2015

Share Button

Leave a Reply