Pojghița

de Sebastian-vlad Popa

Eroarea divină se face din mânuirea prapurelui / care închide organele. În loc să fi fost înfășate / ca într-un scutec / sau ca la îmbălsămarea mumiilor, în spirală, / suind ființa într-un fuior care observă universul pe axul lui / mereu vertical, / organele au fost înșiruite pe mijlocul prapurelui, / câte unul, / apoi a fost / strâns prapurele de o parte și de cealaltă / a organelor, / și legat la mijloc. / Dovadă stau linia de pe mijlocul abdomenului și cusătura grosolană a scrotului. / Deci fuiorul ființei e învelit / de un algoritm contrar, / care nu-i arată axul / orbital de mișcare, ci spațiul / plan, / alcătuit din simetrii / și din simetrii rupte. Și astfel, organele / se dublează, / urmând aparența simetrică / a învelișului. / Creierul capătă două emisfere. / Ochiul se dublează, / ca să respecte planul corpului îndoit de învelișul lui. / Urechea / (a cărei pâlnie ar fi fost nordul / permanent al fuiorului adamic) / se dublează și ea. / Sânul se despică și îi anunță / pe gemenii / ucigași. Plămânul / se despică în două aripi, / acordându-se cu mișcarea membrelor simetrice / care lățesc ființa / în planul de simetrii și de rupturi al lumii. / De pe urma stângăciei divine / rămân / patru organe nedespicate: / limba, inima, stomacul (dublat el însuși de două organe auxiliare) și pâlnia fecundă / de la celălalt capăt / al fuiorului naufragiat, / (guvernată deja / de o constelație de doi). / Ele sunt organele adamice pure. / Când fac abuz de îngeri / și de aripi, poeții greșesc / în adâncime, / pentru că memoria zborului nu e înaripată / și plană. / Zborul adamic e vertical, / pe stringul care leagă organele adamice unice, / eliberat în spațiu. / Iar stringul fiecărei călătorii / e unic și irepetabil, / asemeni fașelor / în spirală / care înfașă trupul / nou-născutului și al celui amenințat de moarte. / Așadar, scutecul adamic a fost compus / dintr-un calcul neglijent / și lansarea / pe stringul lui / unic / de rezonanță / a fost anulată. / Totuși memoria stringului orbital trăiește / prin cele patru organe neoglindite / și nereflexive. Nereflexive / adică în atingere nemijlocită / cu toate materiile universului. / Memoria lor vine / din prezent. / Pâlnia fecundă / stomacul / inima / și limba. / Pâlnia fecundă stă / să aspire / toate materiile nemijlocite / în stomacul nesătul de toate materiile / pe care inima le separă după substanță, / iar limba le dă nume nou. /

Deocamdată prapurul stă legat la mijloc.

Frumusețea, noblețea și sălbăticia neistovite ale femeilor sunt pojghița pe care țara aceasta trăiește la suprafața istoriei și nu cade cu totul în groapă.  

O probă simplă a stângăciei divine sunt sânii bărbaților. Odată închis simetric prapurele peste organe unice care, astfel, se dublează și ele, devenind reflexive (din doi sâni curge laptele fratricidului), însuși trupul cusut la mijloc își cheamă reflexia. Pricepi de îndată că trupul bărbatului e dedus din trupul feminin, și nu invers: pe pieptul bărbătesc, două sfârcuri inutile, pe cât de vitale ale femeii, sunt prețul disprețului divin, sau al nepriceperii care lasă un corp animat să poarte semnul unei amputări. Desigur că ființa descompletată, deci următoare, e a bărbatului. El poartă un indiciu fără conținut, asemeni unui aparat industrial casat de mult, ale cărui butoane au rămas la suprafața angrenajului care nu mai există. De aici nu rezultă nici o teorie. Numirea primului om ca ființă bărbătească este o simplă eroare istoriografică.

Al doilea ready-made e nul. Primul le-a epuizat pe toate. De acord că inventatorul lui îl poate repeta. Însă oricine altcineva întrebuințează un ready-made e un impostor.

Nu mai există poeți neinteresanți ca altădată, nu se mai scrie poezie proastă ca altădată. Vă jur că poezia noilor poeți, în lume […]

— Toate femeile pe care le-am cunoscut mi-au fost superioare.
— Pentru că decizia lor ai fost tu.

Sunt invitat în juriul de Lauri și Congratulări de anul acesta. Accept. Am de bătut țara în lung și în lat, de văzut teatru și de avut o părere, de crezut ceva, de dat un vot. Vom zbura cu avionul, cei trei, sau cei cinci, sau cei șapte câți vom fi fiind, către un oraș în care se află marea clădire a teatrului. Avionul nu este un Antonov, ci un Saab, cu scaune căptușite cu piele naturală. În avion mănânc o pâine muiată în sirop nu bună, beau o cafea din năut și mă amețește acest salt de sacerdot al gândirii critice pe care-l fac, la bunăvoința unei instituții publice; mă uit mult pe hubloul avionului, ca să văd câmpurile, parcelele arate, culturile și devălmășiile, munții, dealurile, casele, localitățile mici, șoselele, norii și orizontul. Sau soarele. În aeroport ne așteaptă un microbuz Volkswagen nou al Teatrului. Încă o surpriză plăcută: patul e matrimonial. Săpunurile înmiresmate sunt împachetate delicat și puse într-un coș împletit. Ies în orașul cu teatru și filarmonică, respir și mă întreb dacă oamenii din orașul acesta m-ar putea iubi pe mine. Nu toți, desigur, dar care, ce fel de profiluri, cam ce afini, și numai la asta mă gândesc. Către orele ardente de seară, directorul de teatru, ori adjunctul, ne vorbește nouă, juriului, și are dreptate. Ne face să știm de greutățile de acolo, dar și de reușite foarte interesante. Aș mai trage de timpul acestei întâlniri, omul mi se pare impecabil, îmi vine să mă îmbăt puțin, n-o fac, apoi fulgerător dorm prost în camera de hotel. La întoarcere, cu Saabul zburăm. Am încă o reputație! Pe vremuri, mă citeau actorii. Li se părea că sunt sever, chiar rău, dar foarte just, așa mi se spune și, chiar dacă uneori exageram, schimbam, zic unii, cursul apelor spre deal. Mor de plăcere. Uitasem. Uitasem istoria mea de trotter, și chipurile lor, și dejocurile mele. (Cred cu adevărat că sănătatea oricărui înscris o dă absența memoriei.) Peste două zile luăm din nou avionul, cu toții, către aceeași destinație, dar la alt teatru. Și pentru un spectacol vorbit în cealaltă limbă a orașului. Pe versantul acesta, orașul e mai pătimaș și mai melancolic. S-au cheltuit o sută și câteva zeci de litri de kerosen, alte benzine și alcooluri pentru membrii juriului în turneul lor cardinal prin țară, s-au cules trei metri pătrați de pătrunjel, leuștean și mărar, s-au fiert zece kilograme de legume, s-au curățat 11 pești, s-au tăiat trei sferturi de vită, o jumătate de grăsun, un iepure, s-au consumat șapte litri de detergenți concentrați, s-au prăpădit obiecte și speranțe, s-au angajat ospitalități, tandrețuri amețitoare, totul urmând să fie răsplătit cu subiectivitatea onestă a votului. Apoi am ieșit complet din memoria celor care ne-au petrecut. Între timp, sutelor de spectatori cărora li s-a administrat otravă în spectacole remarcabile, agenția de protecție a consumatorului nu le restituie nici prețul mic al biletului, nici sănătatea. A doua descindere, în orașul în care se vorbesc două limbi, are altă intensitate. E ca într-un vis în care revin, iar visul care se repetă îți arată o interdicție. În orașul vorbit de ceilalți circul între pereți de consistența pojghiței de lapte. Simt și freamătul și încremenirea de dincolo de pojghiță, dar nu pătrund dincolo. Pojghița face ochiuri. Aș putea, îmi zic trecând mai departe, să trăiesc o viață într-o casă cum e cea de acolo, cu grădină adâncă și ferestre tulburi? Asta voiam să știu. Sigur că da. Tocmai îl aștept pe frate-miu geamăn din america și tai câțiva ciorchini de struguri, în fundul grădinii. Încă nu s-au copt.

Text apărut în INFINITEZIMAL 8 / femininul / 2016

Share Button

Leave a Reply