Păgubiți și despăgubiți

Între Apus și Răsărit, între lăsarea nopții și întoarcerea zilei, acolo se adăpostește iubirea. Întunericul ascunde semnele văzute ale iubirii și orbește identitățile. Nu le face invizibile, ci indivizibile, chimice, ne-echivalente, fuzionante. Întâlnirea este năucitoare și mută. Castelana de Vergy iubește un cavaler. Această iubire trebuie să rămână secretă – ea nu trebuie împărtășită nimănui, sub nicio formă. Nici chiar suveranului feudal. Iubirea exclude orice complice, orice confident, orice intermediar, chiar și limbajul. Mai ales limbajul. Prin limbaj, iubirea este transformată în bun public, în vanitate socială, în comunicare. Iubirea nu este un secret, ci stă sub semnul nespusului. Ea este ne-colectivul, ne-publicul și intangibilul. Cavalerul, obligat de intrigile curții, își declară iubirea, iar Castelana de Vergy moare, ucisă de această trădare prin cuvânt. Iubirea trebuie să fie eliberată de reprezentare și chiar și de jurământul iubirii. Mandatul declarației de dragoste.

Amanții „se căutau pipăind ca orbii, nefericiți
pătimind departe unul de celălalt, și încă mai
nefericiți când, împreună, se cutremurau de
oroarea primei mărturisiri”.
(Tristan și Isolda)

În secolul XIII, o atare poveste marchează nu doar vârful (dar și finalul) unui „amour courtois” care domnise secole de-a rândul în literatura occidentală, ci și slăbirea structurilor sociale vasalice și a căsătoriei. Găsim aici numeroase cupluri a căror poveste seamănă până la identificare, schematismul acestor romane instituind chiar genul. Este un amestec de supunere, de discreție, de abnegație și de merit, aceste virtuți reușind să îi ofere acces cavalerului, vasal, la iubirea doamnei îndelung venerate și dorite. Dorința se confundă cu iubirea, iar dorința nu se poate conserva decât prin distanță. De aceea, cel mai adesea vorbim despre iubiri adultere (dar nu provizorii), ale căror imposibilități sporesc dorința. L’amour courtois nu doar că nu ia în calcul căsătoria, ba chiar o combate, aceasta fiind văzută ca o instituție artificială care survine dintr-o stratagemă socială. Căsătoria nu este exclusă și poate avea loc (uneori la Chrétien de Troyes). Dar ea nu este niciodată urmărită sau transformată în scop, pentru că ea este fie un element spontan care poate intra în gramatica îndrăgostirii, fie un element premeditat. Căsătoria este comunicare, negociere, cerere. Căsătoria este reglementare, iubirea, cosubstanțialitate și tăcere.

„Iar unde este moarte, acolo este căsătorie” spune episcopul Ioan Hrisostom, apărătorul căsătoriei, în Bizanț. Aici iubirea se trăia, fără îndoială, cu aceeași intensitate. Dar reprezentarea ei era cu totul diferită – Răsăritul înlocuia relațiile feudale din Apus cu prezența și controlul bisericii. Episcopul Ioan Hrisostom, cu mai mult tact civil decât Vasile cel Mare, recunoaște valabilitatea și importanța căsătoriei ca instituție creștină, nu îi contrazice calitatea de bun social. Dar ea este consecința păcatului originar, nu exista înainte de izgonire. Cuplul paradisiac trăia fără erotism și fără intenția unei căsătorii. Căderea în păcat este căderea în moarte. Și în căsătorie. Bizantinii au, pe de o parte, acest religios statut al fecioriei ca fiind unicul drum adevărat al omului și o înaltă obligație a lui pentru mântuire. Căsătoria este deja un derapaj, rezultă din plăcere, deci este acuzată. Pe de altă parte, căsătoria este subminată de însăși societatea bizantină care era destul de antrenată în evaziuni amoroase. Apar numeroase satire la adresa căsătoriei (Ptohoprodomos, în secolul al XII-lea), iar în aceste satire bărbatul este cel anihilat de femininul, puternic, tiran, castrator. Aici, nici urmă de eros; sau, dacă el ar fi existat, se transformase deja într-o sălbăticie de necontrolat, care îl subjuga și pe bizantinul de rând, dar și pe împărat.

Literatura bizantină timpurie (între secolele IV și VII) este încă foarte legată de mit, mai ales dacă este de factură erotică. Romanele sunt populate de eroși și de nimfe, de zeițe și de scene erotice – câteva exemple în Etiopicele lui Heliodor din Emesa, unde este relatată istoria cuplulului Theagenes și Haricleia sau Dionisiacele lui Nonnos din Panopolis, care este chiar un imn închinat lui Dionisos, cu numeroase miniaturi erotice. Literatura epistolară și epigramele au, de asemenea, un puternic caracter erotic. În epistolele lui Aristenet, seducția, cuceririle, adulterul sunt prezențe vii, concomitente cu un context ortodox deja foarte restrictiv moral. O femeie căsătorită poftește la sclavul prietenei ei, fiind dispusă să îi ofere la schimb soțul, iar în altă epistolă găsim lamentația unei prostituate căreia o alta îi fură una dintre cuceriri. Nu există nicio reținere morală și nici pudoare, iar biserica nu are nicio putere în fața acestei literaturi. De fapt, nici nu urmărește să o combată, ci caută doar să reglementeze, pe cât posibil, manifestările publice pe care aceasta le evoca. În aceeași tonalitate abordează aceste subiecte și epigramiștii Pavel Silentiarius și Agathias (ambii trăiesc în secolul V) – tinere fete vânate de pasiuni, prostituate sau femei văduve, amanți pătimași sau soți infideli migrează din cotidianul atât de obișnuit cu aceste forme, în scrisul care nu se dă în lături de la a-i prezenta fără judecată.

În toată istoria bizantină, literatura a răspuns prin această promiscuitate erotică fundalului creștin pe care se desfășura. Dar deja în secolele X-XII, ceea ce în secolul VI era o literatură asumat erotică, ajunge să aibă numai timide insinuări, iar puterea stimulativă a mitului pălește – se păstrează numai calapodul epic al aventurilor eroilor. Motivele narative sunt încă legate de substratul păgân, dar romanul se transformă într-o alegorie, contaminat din ce în ce mai mult de o mistică de sorginte creștină.

Cităm, fără pretenția cronologiei sau a altor detalii biografice, câteva nume: Tatios, Heliodor, Prodromos, Eugenianos, Makrembolites. Romanele acestora urmează un schematism antic, Eros fiind personajul declanșator al iubirii, însoțit adesea de Afrodita, dar participarea amoroasă este cu mult edulcorată. Așa îi cunoaștem pe Dosikle și Rhodanta, Haricles și Drosila, Isminias și Ismina, Habrocom și Anteea, Kalirhoe și Hereas. În ciuda aparențelor rafinat-bizantine, a raportului cu textele antice și a învățăturilor creștine (totuși alene metabolizate), aceste texte erau pline de un umor simplu sau de imagini grotești, de episoade de promiscuitate și de mult folclor. Biserica nu reacționează în niciun fel la aceste romane ale păturii umaniste bizantine, chiar dacă, dintre toate principiile religioase, emana în romane, adesea prea strident și neverosimil, doar idealul castității.

Sursele de inspirație ale romanelor erotice rămân miturile antice, dar în imaginarul bizantin laic lipsește un simbol feminin de senzualitatea și de virtualitatea celor din Apus sau din Antichitatea greacă. Feminitatea femeii este degradată și degradantă, creștinismul luând în considerare femeia doar ca mamă. Orice semn de senzualitate al femeii este disprețuit. Frivolitatea publică este numai a femeilor, iar virtutea bărbatului este periclitată. „Atributul feminității duce la trădarea rolului de ajutor al bărbatului.” Vina originară, biblică, e dublată de promiscuitate. Feminitatea rămâne terifiantă.

Femeia-sclavă bizantină nu intră în linia relațiilor de vasalitate amoroasă din Apus, deși este manifestarea aceleiași inegalități obligatorii. Această distanță, acest dezechilibru dintre amanți, este iminentă actului; orice revendicare intimă și orice extaz îl transformă pe celălalt în subaltern. Iubirea este negarea solidarității și suveranitatea. Este delapidarea și excesul.

„Îți poți iubi și servitoarea, dar să știi în adâncul inimii,
Că prin aceasta devii sclav sclavei înseși.”
(Agathias)

L’amour courtois postula o inegalitate de natură socială; care se răsfrângea și în relațiile de cuplu – pe care clasicismul o va conserva – aceea între iubit (legat de celălalt, supus, dependent) și iubitor (liber și stăpân), între obiect (cel care declanșează pasiunea) și subiect (cel care este supus pasiunii), între femeie (maîtresse, poruncitoare, tirană) și bărbat (captiv, rob, înlănțuit). Lumea imaginară a iubirii e fondată pe inegalitate. Clasicismul schimbă întru câtva raporturile, dar fără să răstoarne acest dat al inegalității și al necesității.

Alegerea autentică nu este niciodată liberă – dacă devine liberă, atunci se transformă în strategie. Iubirea perturbă și sabotează interesele. Jocul dragostei și al întâmplării de mai târziu, hazardul erotic libertin vor deposeda iubirea de incompatibilitățile ei (sociale și chimice) și vor transforma amorul în complicitate. Prietenia erotică, libertină, abaterile intime au fost răspunsul epocii la fin’amour-ul Evului Mediu, devalorizând iubirea „fără speranță de întoarcere” în favoarea randamentului instinctului erotic. Cuceritorul liric, tipologie care va reapărea în romantism, este înlocuit de cuceritorul epic, care trăiește istorii consecutive.

Abaterea bizantină de la fin’amour (atât cât existase ea în romanele de început care ilustrau o oarecare incandescență a dorinței erotice) fusese chiar mai timpurie. Eroii bizantini din romanele târzii, din secolul XII, nu sunt nici Tristan, nici Parcival; ei nu au supraviețuit nici în Apus. Dar aceste romane bizantine mai pierd ceva – dimensiunea fatală, de neabătut, a iubirii care irumpe neașteptat și violent. Eroii lor nu cunosc o pasiune devastatoare nici chiar înainte de convenționala și lipsita de fior iubire conjugală.

În Apus, îndrăgostiții care râvnesc neobosit la pasiuni mistuitoare supraviețuiesc istoriei. Bizantinii întruchipează iubirea, suspendând spasmul. Experiența iubirii fatale este doar un factor declanșator, măruntă intrigă epică, motivul complicatelor desfășurări narative jalonate – dar nu are profunzimea și nici esența îndrăgostirilor din Apus. Ele nu sunt mai puțin adevărate; ci sunt doar mai puțin interesante, fiind doar simple ipoteze. Eroul bizantin își dorește biruința doar din instinct de supraviețuire, moartea eroică nu cântărește foarte mult, iar moartea pasională le este complet străină. Ei par a fi interesați mai degrabă de tertipurile strategice, decât de voluptatea vreunei finalități. Deznodământul vine doar ca o violentă reciprocitate, obligatorie, previzibilă, întrucât contractual fixată de la bun început. Îndrăgostiții bizantini sunt despăgubiți la sfârșitul aventurii prin mariaj. Ei sunt despăgubiții. Nu suntem cu adevărat fericiți decât cheltuind în zadar.

Simona Gabriela Noapteș

___________
Bibliografie:

Dolores Toma, Formele pasiunii, București, Editura Meridiane, 1992
Hans-Georg Beck, Erotikon bizantin, București, Editura Nemira, 2013
Pascal Quignard, Viața ascunsă, Cluj-Napoca, Echinox, 2008
Alain Finkielkraut, Și dacă dragostea ar dăinui, București, Humanitas, 2015
Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, Noua dezordine amoroasă, București, Editura Trei, 2015
Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, București, Humanitas, 2019

Articol apărut în INFINITEZIMAL 14 (2019)

Share Button

Leave a Reply

Back to Top