Tot ce e cules de mână e bun. Tot ce e curatoriat – nu pur și simplu selectat – e bun. Tot ce e curatoriat cu grijă mai ales e bun.
(Sau curatat. Se discută.)
În cinema, tot ce e alternativă la Netflix & co. e bun. Tot ce e non-mainstream e bun. E bun tot ce anti-hollywood. Tot ce e film european e bun. Tot ce e film vechi e bun. În artă tot ce e independent e bun. Toate filmele de debut sunt bune. Toate filmele de festival sunt bune. La fel și filmele de autor. Tot ce e altceva e bun. Totul e interesant. E suspect să te arăți neinteresat de vreunul dintre ceva-urile, altceva-urile și orice-urile artei de azi. Totul e egal. Toate ierarhiile sunt plate.
Bun e și mubi, platformă-fetiș de filme frumoase, interesante și incredibile, atent curatoriate, alese de mână de om, nu de roboți. Iar pentru că nimic nu mai contează, toate filmele sunt bune. Și chiar dacă nu sunt bune, câtă vreme premisa obligatorie e că sunt bune, tot bune sunt. Cu câteva excepții necesare și disparate (deci care nu creează nici un front comun – dimpotrivă), cele 30 de filme curatoriate (câte unul nou în fiecare zi) sunt filme cumsecade (alții le numesc radicale), conștiincioase, domestice, comunitare, racordate corect la agenda didactică a vremii. Mai puțină artă, mai multă educație. Nu subversiv, ci inclusiv. Și cu morală la final. (Iar ce nu e film politic, e film-circ, film-vacanță, maimuțăreală cu savoare de demult etc.)
Iată cum sunt filmele – în jargonul curatorial fără de care nu mai știm cum să fim spectatori:
neo-western, alegorie politică
grădinăritul reinterpretat ca mișcare punk, anti-establishment
odă virtuților interioare de a învăța
un exemplu încântător de cinema culinar
musical & sex farce / o mică melodramă
musical-comedie-mister / delicios
o dramedy neconvențională despre temperamentul rebel adolescentin
cum se țese povestea devenirii sexuale a unei femei / aură emancipatoare (challenges ideas of femininity…)
explorează conflictul unei femei musulmane sfâșiate între
incursiune intimă și veselă, cu suișuri și coborâșuri, în viața de părinte singur
luptă împotriva prejudecăților unei societăți conservatoare
odă lo-fi fluidității corpurilor / celebrare a comunității
Selecția de-acum mai cuprinde un film de avangardă făcut și narat de un copil de 7 ani, pentru că la orice vârstă poți fi creativ (adevărat!); un film indian din 1984 despre o petrecere la care femeia nu vrea să meargă, iar bărbatul e scriitor și îi zice să tacă din gură că nu se poate concentra; Sophia Loren răsfățată, cu pălărie bărbătească pe cap – deci irezistibil; o farsă de anii ′40 a lui Jacques Tati, imposibil de gustat azi în afara unei preocupări istorico-teoretice sau, în orice caz, profesionale; alte câteva filme rele și cunoscute, nu le mai pomenesc acum.
Recomand însă: The Servant, din 1963, cu scenariu de Harold Pinter și cu nucleu dur comun cu Parasite; Selfie – film din fugă, exercițiu de lejeritate și autenticitate, inocență și stângăcie. Regizorul dă un mobil pe mâna a doi adolescenți prieteni dintr-un cartier nenorocit din Napoli, într-o vară arzătoare. Joaca dezordonată și un pic conștiincioasă le reușește. Nu știu cum exact. Iar peste toate astea, din Zeitgeist-ul greșit, Idioterne al lui von Trier.
E drept, uitatul la filme pe Netflix & co. (chiar și când te mai zbați să ții de niște minime criterii) e ca și cum ai zăcea în suc propriu. E plăcut, e călduț și bine, o vreme. Apoi ți-e silă, ești slinos, ești o legumă scofâlcită. Dar hai că avem mubi, zeamă fină, curatoriată.
P.S. E de înțeles de ce termenul curator (cu toată familia lexicală) s-a instalat așa de confortabil și de ridicol în atâtea domenii. Sigur, el pare să spună mai mult decât simpla numire a lucrului la care se referă, ba chiar îl și înnobilează cumva; îl face, cum altfel?, interesant (iar asta e soarta multor noțiuni). Dar mai ales e inclusiv: încorporează o intenție, o autoritate și… un soi de iubire pentru celălalt. Mă pune la respect – pentru că obiectul a fost curatoriat de un cunoscător! –, dar mă și invită: obiectul a fost curatoriat (tradus, aranjat, pregătit) pentru mine. E o formă de alăturare sigură, pașnică (și perversă) între (ce ne imaginăm a fi) elitism și democratizare.
Iuliana Dumitru
