Scrisoare lui E mut

lui Tibor Mészáros*

de Valère Novarina
◊ ◊ ◊

Tibor, verbul a fi nu există! Nicio stabulație, nicio stabilitate! În fața ta, spectatorul percepe ce este în mișcare și ce nimeni niciodată nu a posedat prin ochi. Tot ce se petrece – tot ce trece – sub ochii noștri, tot ce se vede, se vede prin auz; tot ce distinge inteligența se încarnează, mobil, în lumina schimbătoare a limbajului. Teatrul devine cartea plăsmuită unde cuvântul făurește spațiul.

La teatru, pe scena teatrului, limbajul nu este niciodată evocator (… înconjurând lucrurile pentru a se apropia de ele, pentru a se apropia aproximativ, bâjbâindu-le pe dedesubt, bombănind prin preajma lor, sfârșind prin a le face văzute…) nu, nu, nu! El nu înconjoară lucrurile, nu e un bâlbâit care se bâlbâie, vag și tulbure – el taie, el lovește! El răstoarnă cadrilaterele, tetraedrele, romburile, unghiurile; el cheamă și împarte; el dă ordine spațiului, el ritmează secvențele, deschide sferele. Limbajul operează spațiul și lucrează la imperativ; el coboară, merge în întuneric, străluminând totul; el este energia însăși. El conține secretele fizicii. Filologia deschide porțile naturii.

Imensa volută care iese din gura Infinitului Romancier vrăjește spectatorul, îl poartă pe alte tărâmuri, departe – chiar până la a-l scoate din teatru; este un roman solilocviu intempestiv, fără de măsură – ca o replică în excrescență, intrând deodată în Operetă, săturându-ne, amenințându-ne că se va prelungi până la capătul nopții, jucându-se cu pragurile noastre de răbdare, cu rezistența noastră, cu epuizarea – cu forța de regenerare a atenției noastre.

Nu uita niciodată că Infinitul Romancier este truditor al limbajului: un condamnat la un roman fără sfârșit – „sisifesc” – pe care îl va executa în fața ochilor noștri necontenit, fără să uite, fără ca ceva să-i scape, nici cel mai mic detaliu, articulând la perfecție chiar și ultima silabă. Hiperoptic, hipermnezic, halucinând, el ne supune supliciului comic de a fi martori ai apariției tuturor lucrurilor prin cuvinte: el este condamnat să vadă tot ce spune. Actorul vede tot; actorul vede prin limbaj. Prin marele ochi mental larg deschis al actorului spectatorul vede și el.

Atlet al memoriei, Tibor, tu învingi limitele limbajului nostru; prin ocolul tău verbal, prin ieșirea ta de pe drumul teatral, tu saturi, oferi în exces, ne epuizezi percepția – și noi nu îți cerem nicio pauză, nicio odihnă… Noi îți cerem iertare: la sfârșit, noi suntem ca tine – cu creștetul udat de această apă binefăcătoare – spălați în sfârșit de acest torent de cuvinte.

E un fel de roman al acumulării, cu mărturia realului drept sprijin pentru fiecare cuvânt: nu ne lasă, nu se oprește niciodată, va dura până în zori… ți-i arată pe marii demonstratori și demontori ai omului, îi imită pe sistematicii (și răbdătorii) desfăcători ai figurii umane: actorii și pictorii: Soutine, Charlie Rivel, Louis Souter, Albert Fratellini, Bosch, Basquiat, Nicouline, Wölfli, Grock, Lucerné, Picasso… Citește la început timid, ca un romancier debutant – apoi aruncă manuscrisul, lasă-l să cadă și prefă-te că improvizezi totul, periculos și în văzul tuturor… Această scenă se alătură secvenței din „Timpuri moderne”, unde-l vedem pe Charlot, improvizator la café-concert, pierzându-și, în urma unui gest nefericit, toate versurile unui cântec, versuri pe care le scrisese din precauție pe manșete: și Charlot, în mare pericol, aruncat deodată în cușca leilor, improvizează un cântec hilar într-o limbă pe care o inventează în fața noastră.

Trebuie să ne menții captivi în respirația ta: să nu mai putem scăpa din imperiul suflului tău, din valul memoriei care reînnoiește scena acestui roman la infinit. Fiecare dintre silabele tale este adevărată; noi suntem condamnați să vedem tot, să privim și cel mai mic detaliu chemat de cuvinte: este o scenă de vrajă comică prin limbaj. Victimele forțelor halucinatorii ale verbului, noi asistăm năuciți la exercițiul de înaltă tensiune pe care îl efectuează în fața noastră, hiperactivi, mușchii spirituali ai memoriei tale… Dar, mai ales, nu juca oboseala romancierului, epuizarea… nu, mergi până la capăt, fă-o cu adevărat! Mergi până la capăt, arată-ne istovirea: fii ca un alergător la o mie de metri intrat din greșeală într-un maraton

Atenție! În monologul tău, menține cu fermitate o contradicție puternică, o tensiune, o luptă între aceste două feluri de apariție a timpului!… 1. unu, timpul logico-cronologic, fluxul continuu, banda regulată, durata domestică a romanului tradițional. 2. doi, (exact opusul!) timpul animal, care se reînnoiește în bucle și volute, timpul prin acces și prin criză, timpul sălbatic, timpul spasmal, timpul inuman care ucide și renaște, precipitat sau cu încetiniri fulgurante, mergând prin treziri în cascadă, prin căderi, prin cercuri reîncepute – ca în viață, ca în poezie (nu folosesc acest cuvânt decât într-un singur sens: trecerea în act), ca în experiența vie a vieții și a circului vivant când timpul trece prin renaștere și prin suflul ucigător al morții.

Atenție! Tu trebuie să separi cu atenție replicile personajelor de verbele care anunță aceste replici și trebuie să variezi la infinit: verba dicendi, cele care dau cuvântul: „… adăugă Paul, zise Jean, reia Michel, spuse Capucin, suspină Marie-Dulcienne…”… Pe acestea nu trebuie să le repeți niciodată: o fântână de verbe reînnoite inundă și îneacă la sfârșit romanul de nepovestit… Tu ai atins originea tuturor verbelor. Dar ai mare grijă să nu te lași luat de flux, veghează ca noi să nu ne pierdem niciodată senzația concretă a nebuniei tale logice: ca noi să nu încetăm nicio clipă din a te asculta în proba pasiunii tale însingurate etimolo-entomo-logicogramaticale, găsind, inventând de ficare dată fără cusur verbul care trebuie. Totul este suprameticulos atins pe viu: romancierul scrie sub ochii noștri, vocea sa, cuvintele sale care scriu la rândul lor incisiv în aer. El improvizează sub ochii noștri, în limbaj, două sute patruzeci și șapte de probe ale realului în mișcare – până la a construi o mare paranteză, o monadă finală, o mecanică autonomă, o bizară atracție solitară foarte aparte, o insulă de logică absolută în spectacol.

Să nu-ți pierzi ce a apărut miraculos la prima lectură a textului din martie: naivitatea romancierului și bucuria sa! Ca un acrobat romancier care crede că romanul său este cel mai periculos și cel mai frumos din lume; el crede că poate încorona și aneantiza opereta dintr-o singură lovitură, că poate bate recordul romanului: un roman spiralat, turbionar, pe care îl execută cu o încredințare totală – pe care îl poate lua cu el. La limitele reprezentării, dincolo de scenă, dincolo de refrenul lumii repertoriate. În infinitul celui mai mărunt cuvânt.

El execută romanul și se execută, meticulos, odată cu el. Cu fericire și precizie ritmică. Sacrificiul romancierului, sacrificiul personajului, comicul sacrificiu al actorului: sacrifiul persoanei.

Această gură de romanesc – această spirală la sfârșit și pentru a sfârși! – este contrariul tuturor regulilor artei; este antiscenică, adramatică, deplasată și suicidară pentru toți, nu doar pentru tine. Pe scurt, Opereta se termină; ea iese din scenă, pe scurt, se pulverizează; până aici ea doar a bâjbâit și se și sfârșește. Opereta este pe scurt și în sânge. Și sfârșesc odată cu ea, toți actorii și limbajul cu ajutorul căruia pretindeau că ne vorbesc… Cineva vine la sfârșit și le spune că totul este desfăcut. „Bonomul Nihil. – Doamne, iartă-i pe actori că n-au făcut nimic.”

„Lucrează fără încetare!” Tibor, lucrează, lucrează mereu… Cel care a creat rolul lui E mut, al Omului Altminteri și al Romancierului Infinit, marele actor și înotător Daniel Znyk, nu a găsit adevărata organizare musculară și scructura nervoasă a acestui text, logodinamica sa, decât la a cincisprezecea sau la a șaisprezecea reprezentație – sau, mai bine spus, dereprezentație – cu cât se desfigura mai mult, cu atât desfăcea omul prin multiplicare, cu atât emitea în fiecare secundă semnale umane primitive și contradictorii, lansând antropoglife într-o optime de gest… Lucrează fără încetare – și, mai ales, când nici măcar nu-ți trece prin minte să o faci… Deodată, într-o zi – nu se știe niciodată când –, această scenă va apărea pe loc minuțios improvizată în plina și pathetica ei plenitudine comică.

Trebuie să faci în fiecare zi câte un pas în întuneric și în profunda și materiala mare știință a necunoașterii a actorului: vei fi astfel mai corect, mai nou, mai naiv, mai adevărat ritmic. Adică mai natural. Natura este un ritm – iar fizica nu este altceva decât știința rtimurilor. Tu vei merge, încetul cu încetul, pas cu pas – cu un mers hotărât, fără a vrea nimic anume – drept înainte fără a-ți da seama – către ceva din ce în ce mai profund înscris în obscuritatea corpului, în știutul mut al corpului: care este un animal foarte inteligent… Scena infinitului roman va fi mereu mai somnambulescă și mai halucinată: ea te va poseda și tu o vei executa în fiecare seară identic și nou: fără a-i fi stăpân; ea va varia imperceptibil ca un frunziș – își va lua puterea din ambivalența sa, din jocul de libere forțe separatorii și de atracție: diviziuni, atrageri, balistică în toate sensurile – și din sexualitatea limbajului.

Ieși din metoda Stanislavski! Sari peste Meyerhold! Lucrează totul invers, întors, în cealaltă perspectivă: deschide calea Florensky! „Perspectivă: vedere traversantă” – Da, dar în celălalt sens! Nu țese o construcție de personaj, nu te gândi deloc la derularea rolului tău (– în funcție de tine sau de personalitatea personajului), dar dă o atenție extremă trăsăturilor (ca un pictor), fii atent la trăsăturile pe care le trasezi, pe care le arunci, la figurile umane care se erijează și care se vor combina în creierul și în corpul spectatorului, fii atent la desfășurarea ritmică a figurilor limbajului din mintea ta, din subsolurile conștiinței tale, din melodiile și din meandrele imaginației tale – nu doar pe scenă, ci chiar deasupra ei: în opera-animal care este sub opereta imaginară.

Tu încătușează-te și ne descătușează! Prin derularea plurală a figurii umane în spațiu, prin multiplicitatea polifacială și animalescă a omului (un sfânt maimuțărit! hibridul unei bestii angelice!) – încătușează-te, dă-te contrapunctului, zidirii pe fugă, scăpării din rolul tău în creierul muscular al publicului.

E zidirea unui castel de cărți, zidirea unei case de hârtie, ca un act de respirație. Un perete de pietre care respiră. Locuință fragilă!… e o tentativă de inversiune a perspectivei în acest teatru de figuri libere pe care îl zidiți chiar în acest moment în fața noastră, voi, nervi ai actorilor din Opereta maghiară… În fața noastră voi, apărând-dispărând, vă dați privirii noastre, niciodată ficși: ca grelele figuri ale personajelor din teatrul Nô, copleșite de accesorii, de evantaie, îmbrăcate în abundență de țesături – dar pline de grație și de adevăr, apărând-dispărând pe scândurile porților, ca în zborul unor figuri de circ. Perspectiva, punctul focal, ardent, focarul privirilor care nu este pe scenă, pe platou, ci invers, dincolo, răsturnat: în inima întoarsă a spectatorului. Pentru că inima, o știi prea bine, e cel mai mare inverseur al vieții.

Traducere de Simona Gabriela Noapteș
____________
* Tibor Mészáros a creat în Ungaria, pe 24 aprilie 2009, rolul lui E mut și al Infinitului Romancier în Opereta Imaginară la Teatrul Csokonai din Debrecen. Câteva luni mai târziu, înainte de reluarea spectacolului la Cluj și mai apoi la Théâtre de l′Odéon, repetițiile reluându-se fără Valère Novarina, autorul a trimis actorului această scrisoare de lucru.

Text apărut în INFINITEZIMAL 13 (2018/2019)

Foto: Valère Novarina © Aldo Soares
Share Button

Leave a Reply