De ce fierbe copilul în mămăligă
de Aglaja Veteranyi
Polirom, 2013
Traducere de Nora Iuga
De ce fierbe copilul în mămăligă este un fel de vorbire naiv-poetică a unei femei-copil. O fetiță crește în familia unor circari în mediul propice comportamentului rău. Mama are relații amoroase cu diverși bărbați, lăsându-și copilul nesupravegheat, bea, tatăl are o relație incestuoasă cu copilul fiicei lui vitrege, toată familia trăiește la comun într-un vagon de tren… Dar această fetiță are un sistem de senzori speciali, sau o stranie chimie a idiomului prin care-și denumește senzațiile. Traumatizante cum par a fi experiențele ei de copil de circari săraci și abrutizați de nomadismul continuu, fetița le convertește în niște grafii naive, adică nu apuci să le împarți prea clar între „copilării” și sufocarea unor ultimatumuri pe care vorbirea le dă omului mereu: „Îmi imaginez cerul. E atât de mare, încât adorm imediat ca să mă liniștesc. Când mă trezesc, știu că Dumnezeu e un pic mai mic decât cerul. Altfel ar trebui, când ne rugăm, să adormim întruna de frică. Oare Dumnezeu vorbește limbi străine? Poate să se înțeleagă cu străinii?”
Dumnezeul Aglajei e imediat. Dar și de neprevăzut, uneori se mută sub pământ. Și pare că o hârjonește pe micuța fată. „Să fii mort e ca și cum ai dormi. Dar nu-ți așezi corpul în pat, ci în pământ. Apoi trebuie să-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine să fii mort decât viu. Dacă nu-l convingi, îți stinge creierul și trebuie să iei viața de la capăt. […] În fiecare oraș nou sap o gaură în fața vagonului în care locuim, îmi vâr mâna înăuntru, apoi capul și aud cum respiră Dumnezeu sub pământ și mestecă. Uneori aș vrea să mă scufund, în ciuda fricii mele, până acolo, ca să mă las mușcată de el. DUMNEZEU E MEREU FOARTE FLĂMÂND. Bea cu plăcere și din limonada mea, vâr un pai în pământ ți îi dau să bea ca s-o apere pe mama. Și-i mai pun tot acolo în gaură și un pic din mâncarea gustoasă pe care o face mama. […] Dracul e ajutorul lui Dumnezeu și locuiește în iad, care e așa de fierbinte ca mămăliga. Iadul e în spatele cerului.”
Toată experiența fetei stă sub semnul spaimei, o spaimă cu intensități diferite: spaima că mama ei va muri deoarece atârnă în fiecare seară de cupola circului, spaimă care ajunge să-i fie complice, dorită din răsputeri, în speranța insidios trezită că inevitabilul accident se va produce și o va elibera din această tensiune; spaimă că oamenii din străinătate își vor da seama de faptul că sunt emigranți și că îi vor trimite în pușcărie; spaima că va fi abandonată de părinți în căminul nemțesc unde nu cunoaște limba; spaima că nu își va îndeplini visul, un vis care nici măcar nu este al ei, ci este indus de mătușa ei, acela de a ajunge actriță, de a avea o casă mare și un bărbat bogat. Ea s-a născut cu aceste spaime și cu spaima de spaimă (cand mama ei era însărcinată stătea atârnată de cupola circului). Ea și-a cultivat spaima, a crescut-o ca pe un copil și realizează că e o parte de nedesprins din ființa ei.
Dar printre spaime se strecoară lucrurile concrete. Pare că întreaga viață a fetiței este ghidată de miros și stă doar sub plăcerea gastronomiei (ea întocmește liste cu mâncărurile preferate și cu cele pe care le detestă): „CUM MIROASE DUMNEZEU? […] Ce-i drept, mâncarea mamei miroase la fel peste tot în lume, dar în strainătate miroase altfel din cauza dorului. […] CEL MAI MULT ÎMI PLACE SĂ MĂNÂNC: Mămăligă cu sare și unt. Supă de găină. Vată de zahăr. Pui fript cu usturoi. Unt. Pâine neagră cu roșii, ceapă și ulei de floarea soarelui. Chiftele. Crep cu dulceață etc. […] La taraba cu pește mă uit la peștii vii, dar mama nu cumpără aproape niciodată pește pentru că mie mi-e greață. Rareori își cumpără unul pentru ea și gătește din el ciorbă de pește. La masă mi se face mereu frică de clipa când prinde capul peștelui între degete și îl suge. De fiecare dată nu-mi pot lua privirea, deși mi se face rău.”
Dar și lucrurile concrete urmează să-și expire concretul. Fetița începe să creeze povești (povestea copilului care fierbe în mămăligă), se autosugestionează, vede transfigurări de obiecte și universul domestic devine un spațiu de substituție al senzațiilor încă nematerializate, acțiunile sunt ritualice, magice, iar romanul se transfigurează la rându-i în poem. „Sunt obișnuită să-mi aranjez camera în așa fel încât să mă simt bine. Nu trebuie decât să-mi pun baticul albastru pe un scaun. Asta e marea. Întotdeauna am marea lângă pat. Nu trebuie decât să mă dau jos din pat și pot să înot. În marea mea nu e nevoie să știi să înoți ca să înoți. Noaptea îmi acopăr marea cu capotul înflorat al mamei, ca să nu mă apuce rechinii când mă duc să fac pipi.” Fetița își construiește lumea proprie ca un puzzle și apoi o deconstruiește sau mai bine spus o distruge. Uneori apar elemente de suprarealism: „ÎMI LAS PIELEA SĂ CADĂ PE PODEA. […] VISEZ CĂ MAMA MOARE! ÎMI LASĂ O CUTIE CU BĂTĂILE INIMII EI. […] AM SENTIMENTUL CĂ MĂ FĂRÎMIȚEZ.”
Ea și mama ei sunt două copile, iar în alte situații amândouă mame. Ele văd în casă speranța și fericirea lor, o fericire construită din cioburi și bucățele deoarece în fiecare țară în care ajung cumpără diverse lucruri kitsch pentru noua locuință. Acest vis nu se va concretiza niciodată, dar nu e cazul să semnalez aici o melodramă. De altfel, violența, nefericirea, suferința, inadaptarea, toate aceste cuvinte pot defini romanul-poem. Și toate există, și nu există. Suferința nu pare atât de grea și dureroasă, însă oamenii sunt în circulație și rezultă că și suferința capătă o formă tranzitivă, evanescentă și oarecum narcotizantă. Fetița încearcă să își alunge frica, sau să o dospească în ea, că mama ei va cădea din cupola circului și va muri înlocuind-o cu imaginile din povestea crudă a copilului care fierbe în mămăligă. Deci antidotul fricii este o frică și mai mare care trebuie trăită cu voluptate: „În timp ce mama atârnă de păr sus, în cupola circului, sora mea îmi povestește POVESTEA COPILULUI CARE FIERBE ÎN MĂMĂLIGĂ, ca să mă liniștească. Când îmi închipui cum fierbe copilul în mămăligă și ce rău doare, nu mă mai gândesc tot timpul că mama ar putea să cadă de acolo, de sus, spune ea.”
Adevărul poemului acestuia se iscă mereu din jocul reversurilor: spaima e voluptuoasă, recluziunea e fantasmatică etc. La fel, copilăria e bătrână: „Eu sunt mai bătrână decât copiii din străinătate. În România copiii se nasc bătrâni pentru că…” Naivitatea Aglajei Veteranyi e adevărată, nu construită. Ea nu își povestește copilăria, ci își mărturisește copilăria, adică scrie senzații, și numai senzații, iar senzațiile sunt și paradisul, și infernul deodată.
Diana Oprea
Articol publicat în INFINITEZIMAL 2/2013
