„Lacrimi de glicerină”

ioana crde Ioana Crăciunescu

– fragmente inedite –

Împlinesc destul de mulți ani de cînd îmi cîștig existența umplînd timpul cu fantasme. Mă mișc între două chenzine ca un han bîntuit care caută o răscruce de drumuri! Pentru cei care nu mă cred, pe această cale îi anunț că pot fi văzută zilnic traversînd Bulevardul Magheru spre Teatrul C.I. Nottara și cărînd după mine toate personajele care îmi șicanează viața. De aici mersul ușor împiedicat, privirea deseori tîmpă nesesizînd schimbarea stopului, ciocnirea inevitabilă cu persoane necunoscute, scuzele caraghioase, trecerea pe lîngă persoane cunoscute fără să le salut și de aici binemeritata faimă proastă. Pe toți îi asigur că nu am nici o vină, nu umblu cu nasul pe sus, deși, dacă stăm să ne gîndim, bine ar fi pentru el o poziție normală, totul se datorează incapacității mele native de a locui în real prea mult timp și a fascinației pe care o imprimă „realitatea” asupra psihicului meu. sînt în stare să descopăr lucruri știute cu o uimire curată și intactă ca la doi ani, memoria mea se îngustează, în schimb, zilnic, sufletul și mintea în continuă lucrare nu fac altceva decît să repartizeze în camere separate personaje și ficțiuni. Mobilier, recuzită, ticuri, haine, farduri, parfumuri, insomnii. Personajele care acum „trăiesc” pe scenă sînt șicanate noaptea de cele ce nu mai au loc, încolțite ziua de germenii personajelor pe care le voi juca sau poate aș vrea doar să le joc… Inconsistenta lor viață se consumă ca în Muntele vrăjit – în salon, pe terasă, la masă, mici și rare evadări într-o clară lumină, ascunzînd cu farmec, și supravegheată neliniște, boala care le devoră și mă devoră – inconsistența, efemerul, aer friabil, riscurile saltului în real, cădere plină de fracturi în ficțiune, granițe fragile, o oboseală prematură, o voce voalată.

Îi iubesc pe oamenii care ne cred, tulburătoarea lor inocență, capacitatea lor de a rîde, de a plînge, de a sta cu sufletul la gură – poate de aici și spaima mea cînd îmi văd jurnalele de la filmări… un fel de jurnale „chirurgicale”, program de secvențe și racorduri, avînd pe marginea nescrisă dantelă de amintiri. Și oameni, mulți oameni, pe care i-am cunoscut și i-am uitat, încercînd să ajute fascinați înfăptuirea „miracolului”…

Filmam Ion – Blestemul pămîntului, blestemul iubirii (cînd începi să ai amintiri de la filmări înseamnă că nu filmezi, iar dacă ai timp să-ți și scrii amintirile înseamnă că nu ai nici măcar perspective…) într-un sat numit Fîntînele (ce nume frumos, ce anotimp, ce timp), la prînz „nășteam”, după-amiază primeam „bătaie”, spre seară „mă spînzuram”, mîncam din două-n două zile, dormeam din patru-n patru, trăiam în „racord” (racord de costum de lumină, racord de soare, racord de nor, racord de umbra casei și racord de oi, racord de burtă și racord de ștreang) – schimbam zilnic de la cadru la cadru „burtă 1”, „burtă 2”, „burtă 3” – perne mici, perne mijlocii, perne mari!

Deci: 16 aug. Casă Baciu. Bătaie. Burtă 3.
(bătaia de refăcut)

        Urc dealul pe o cărare în spatele bisericii satului, pe lîngă crucile reale spre „crucile de butaforie”, sînt încă îmbrăcată cu costumul în care eram cînd am primit bătaia (vorba lui Rebreanu și a lui Mircea Mureșan, „mătură curtea cu ea”) – la doi metri de mine, o bătrînă mă urmărește potrivindu-și pasul, nevrînd parcă să mă tulbure, dar totuși încercînd parcă să-mi comunice ceva… Mă opresc, întorc capul și îi zîmbesc, gîndindu-mă că cine știe, poate vrea vreun autograf pentru vreo nepoată, îl dau și scap. Se oprește și ea, tace și mă privește. Apoi căutîndu-și cuvintele vizibil doar pentru a nu mă supăra și totuși vrînd să mă facă să înțeleg, îmi spune: „Înțeleg, maică… ești tînără și-ți place filmu’, dar ce ai mata acolo… (face un gest plin de iubire spre pîntecul meu umflat) de acum încolo e mult mai important! Nu-i bine să-i mai lași pe ăștia să te bată!”

        Țineam mîinile încleștate pe „perna mare-burtă nr. 3” și nu-mi venea să rîd deloc… i-am spus că am s-o ascult! La capătul opus, dintr-un ungher al memoriei, cu mîinile în șold, rîdea o proprietăreasă din București în casa căreia filmasem de la 6 dimineața și pînă seara n-a vrut să-mi dea nici măcar un pahar cu apă, „că ea muncește și noi ne prefacem”. Bătrîna mea de la Fîntînele, de-atunci încolo, îmi aduce în fiecare zi o cană cu lapte „că face bine” și chiar dacă mai apoi m-a văzut cu și fără burtă, continua să creadă în ficțiunea ei. Îmi semăna!

        Ce ciudat cît de ușor îi impresionează pe oameni ficțiunea și cît de rar se lasă impresionați de fenomenul generator de real… În noaptea în care se filma secvența numită „nuntă Ion”, multe ore în șir a trebuit să plîng. În pauzele în care se schimbau cadrele, sătenii care făceau figurație, sau cei care stăteau numai și priveau, veneau în jurul meu plini de compasiune… Îmi dădeau ba țuică, ba slană, îmi spuneau „las’ că trece”, pînă a văzut unul că mi s-au terminat lacrimile cu care mă înzestrase natura și că cineva îmi turna cu pipeta „lacrimi” în ochi! Mi-am și închipuit că pentru cinematografia romînă s-ar putea găsi donatori de lacrimi reale și astfel am reda industriei glicerina. Cum s-a aflat că nu plîng „adevărat”, a urmat dezamăgirea, dezinteresul, plictisul… Chiar în ziua următoare, pe ulița satului, trecea un alai de nuntă adevărat, cu mireasă plîngînd cu lacrimi reale și nimeni nu mai credea nimic! O urmăream din „decorul” meu în care iar primeam „bătaie”, cum intră în „decorul” ei real (o curte alăturată) cu nași și nuntași, cu druște și flăcăi, cu părinți și socri și poate mîine-poimîine va fi bătută sub ochii proști ai oilor, fără să spună la nimeni și fără să stîrnească pic de compasiune „adevărată”. Burți de pernă, lacrimi de glicerină, tristeți și bucurii măsluite, tristeți și bucurii adevărate. După vreo trei luni de muncă „zi lumină”, nopți cu nume de insomnii, am ajuns la Hotel Capitol în Sibiu, murdară și bătută cu unghiile negre, cu cozile pe spate, m-am încuiat în camera mea să fac o baie fierbinte și să uit… Într-un spumant moale cu nume de flori, săpun cu miros de măr verde, părul meu slinos, clăbucit cu șampon, mi-am spălat bătăturile închipuite și vînătăile reale. După o oră, ca un fel de cocor din țările calde, am ieșit în rochie foșnitoare, săndăluțe subțiri, surîzătoare și calmă, spre restaurant să mănînc o friptură și să beau un pahar de vin bun. Tocmai coboram cînd, din holul hotelului, m-am auzit strigată pe nume: IOANA!

— Da! (răspuns lasciv de meduză ieșită la soare)
— Ioana, ce înălțime ai?
(am crezut în acea clipă că eu eram „înălțimea vieții lui”
am vrut să îl văd… era Alioașa, scenograf secund… am clipit de trei ori mărunt… îl mai văzusem într-o duminică dimineața colindînd sălile muzeului Brukenthal – semn bun)
— La cine-ntreabă, 1,69 (unu șaij’nouă), răspund plină de miere și de rouă-n glas.
— Ca să știu să-ți fac sicriul! Poimîine te-nmormîntăm.

Mă privește senin și-și notează cu grijă centimetrii mei într-un carnet. Centrimetrii mei de recuzită… Sicriul a fost făcut, l-am și probat cu colac pe piept, cu flori mov, cu capac… Vinul mi-a stat în gît, friptură nici nu am mai comandat.

La filmarea „înmormîntării” începuse o ușoară ploaie – Besoiu spunea „grăbiți filmarea că «răcește» moarta” – stăteam nemișcată între acele flori pe care toamna le vînd țărăncile prin piețe și pe care odată mi le-a cumpărat și mama vrînd să-mi facă o bucurie, dar eu am țipat și am devenit brusc pămîntie fără să știu de ce am gust de sicriu în gură, și frig mi-este de mor și mov de frig…

Întotdeauna am spus că actorul este cel mai potrivit pentru a demonstra reflexul descoperit de Ivan Petrovici Pavlov, „reflexul condiționat” – aprinzi un reflector pe el și „salivează”. Eu și la stomatolog, dacă se aprinde lumina asupra mea (deși știu ce chinuri urmează), mă destind și zîmbesc.

Dar din „reflex”, de exemplu, cînd văd carouri galben cu maro, fie că sînt fețe de masă, perdele, pijamale, sacoșe sau fulare, mie mi se face frig, pielea găină, buzele subțiri… și totul doar de la rochia cu carouri din Ediție specială, cea în care am filmat în luni de iarnă secvențe de vară, vînam geruri seci cu cer clar, soare sticlos, aburi pe gură…

Dar să sar peste altele și să ajung „la capătul liniei”, că e bine să fac haz de necaz, și dacă vine iar iarnă, eu văd carouri galbene-maro și iese almanahul să aibă lumea ce citi – poate mă fac simpatică vecinilor de la Bulbucata și mă trag cu sania peste „datorii”… deci cum spuneam, frig, februarie, prima zi de filmare, La capătul liniei. Ora 7 – Bolintinul din Deal, primul tur de manivelă. Casă-țară! Dinu Tănase țipă: „Nu intrați pe poartă! Păstrați gheața pentru filmare!” Intrăm pe unde putem (poarta stă înțepenită într-o baltă-nghețată… frumos cadru). Februarie, frig, să nu scoți un cîine afară. Cîinele e afară și noi înăuntru, înăuntru ca afară! Mai rău! Curent, cabluri trecînd peste pervazuri, pe sub uși proptite, pereți proptiți, oameni proptiți… Vreau să-mi salvez părul! De două ori pe săptămînă Dinu Tănase vrea să mă convingă să-mi tai părul, „să-mi schimbe fața”.
— E absolut necesar?
— Absolut!
Astfel, pornind de la absolut, tai puțin azi, tai puțin mîine… cedezi și ajungi să tai tot. Absolut tot! Ba nu, eu mă opresc la jumătate și propun compromisul (am păr puțin și ăla, slavă domnului, urît) – îl fac permanent! Se mai scurtează – aparent.
Ce bine să ai păr… permanent.
— Nu, nu e bine! (aud cu urechile mele) Fața nu e destul de… Mai tundeți-o!

Ora 8. Stau pe un scaun de țară, frig, uși, cabluri, o mînă artistică taie la părul meu… prima zi de filmare. Dinu e vesel, părul e ud, Albulescu așteaptă… O oaie blîndă s-a ratat în mine. „Mai taie”, mă războiesc cu greu pentru fiecare centimetru… părul scurt care a mai rămas trebuie pus pe bigudiuri (ce tortură). Pentru mine BIGUDIURILE sînt o formă de tortură modernă, mă complexează, mă fac să îmi urăsc genul (vai) feminin! Feon – o, ce nume (frig februarie), feon, ce invenție pentru încălzit urechile, nările, ceafa, mîinile și rădăcina părului, genele clănțănind și mușchii delicați ai obrazului… feonul l-au uitat la Buftea! Ca să mă usuc sînt împinsă cu capul într-un cuptor de țară, în care se face foc cu ziare, cîrpe, știuleți smulși din decorul „real”. Bolintinul din Vale – Bolintinul din Deal – ochii mi-s roșii de fum, găinușă proaspăt scoasă din cuptor, trag primul cadru sughițînd și gîndind la un șir lung de vedete ale cinematografului mondial care n-au încercat niciodată înecate de fum, pentru o biată pieptănătură, să filmeze un „prim-plan”.

Am filmat cît am filmat și filmul s-a terminat! Trecuse primăvara, trecuse vara, părul meu agale creștea dus cu vorba pe la coaforuri, zburlit și confuz, diabolic, dezordonat, pisică vie așezată pe cap, mă împrietenea cu Didișoare, Doinițe, Mimicuțe, cînd primesc brusc un telefon (care iar mă tundea): E nevoie de încă un final (ador finalurile), deci încă o zi de filmare cu un alt final decît finalul care…

Dinu, trebuie să mă tund?
(întreb cu un nod de disperare în gît)
— Nu! Coc de bucle și ceva perle la gît! Tu cu Albulescu pe același peron după cîțiva ani… Tu mult mai grasă! GRASĂ! Înțelegi… viața casnică, copiii… mă rog.
— Dinu, cum să mă-ngraș în două zile… mă chinui de o viață și nu pot!
— Pui perne, prosoape, bureți… ce vrei. Să ai șolduri, țîțe și tot ce-i trebuie unei femei!

Brașov. 7 dimineața, cu un corp „bine construit” cu ajutorul fetei de la costume – cobor din hotel (am vreo 20 kg în plus, taior roz, plase cu pișcoturi și pufuleți), echipa așteaptă… Albulescu rămîne cu o mînă în aer, parcă în sfîrșit mă vede, par o femeie potrivită pentru dimensiunile lui… perne mari, perne mici, perne moi, bine distribuite, sub un costum supraelastic, atrag după ele un rîs „cuceritor”, un mers sigur de sine… Îmi place pînă și mie de mine. Ultima zi de filmare, un șofer îmi oferă un Cico în picioare, un altul o bere… Locul filmării, un peron într-o gară industrială, ce de ceferiști tineri, ce fluierat de mierle, ce neliniște în locomotive, ce „pîs-uri”, ce „ah-uri”, ce „măi, măi”, și eu foșnind ca o morsă ieșită din Marea Nordului pe un aisberg la soare, înconjurată de colonii de pinguini în adulmecare…

Oh, acea zi și acel final care nu au rămas decît ca o ipoteză a fericirii mele – succesul ca o splendidă revelație:
asta înseamnă să ai greutate.

(Text apărut în INFINITEZIMAL 6/2015)

Share Button

Leave a Reply