jurnal-de-război-1916-1917_1_fullsize

Regina Maria
Jurnal de război (I): 1916–1917

Ediție integrală, necenzurată
Editura Humanitas, 2014
Traducere de Anca Bărbulescu

Perioada celor două războaie mondiale constituie segmentul în care Regina Maria a României a ieșit din cadrul unei imagini fotografice cu ținută regală (frumoase, fără doar și poate) și a dus la împlinire, informal (spunem informal, fiindcă nu a fost regină domnitoare, ci soție de rege), destinul de a călăuzi un popor (într-un climat eminamente critic, în care se admitea că era mai fericit cel care se afla în pământ). Numele ei conturează, la un secol după, instanțele unei prezențe istorice (în nici un caz una searbădă sau dezagreabilă în conștiința românească, cum a rămas, de pildă, Napoleon al III-lea în cea a francezilor): a fost, fără exagerare, o regină (străină!) aproape neprihănită, venerată nu doar de români, ci și de ruși (cei din urmă declaraseră, în 1917, că Regina Maria e o regină „așa cum trebuie” și că le-ar fi plăcut să devină țarina Rusiei). Scris în limba engleză, jurnalul de război al Reginei înregistrează cotidianul bozafer a două veacuri și se întinde pe o sută două caiete, redând cea mai cuprinzătoare, de ce nu, intensivă mărturie de acest gen pe care a lăsat-o cineva în România. Cu toate că, până în ziua victoriei, nu a fost văzută decât în uniformă de infirmieră (vestimentație care poate a îndrituit din partea celorlalți convingerea unui aport mărginit), în fapt contribuțiile Reginei Maria pentru România – părtașă la război și o țară de împrumut până la urmă, nu s-au redus doar la necesarele ambulanțe și indispensabila diplomație. Dacă ar fi fost posibil să comparăm un jurnal ținut de un bărbat trimis pe front și Jurnalul de război: 1916–1917 al Reginei, am fi înțeles că războiul nu le-a aparținut doar celor răpuși sau biruitorilor; că eroismul nu a fost apanajul celor încărcați de arme și gloanțe. Policefal, dacă ni se permite o licență poetică, războiul a fost o disarmonia caelestis care a dat peste cap toate calculele vii, ba mai mult, a păgubit neuniform.

Primul contrast, aș zice, cu care ne confruntăm în Jurnal este cel legat de individualitatea Reginei Maria de după căsătorie (extrem de tânără atunci) și cea de după declanșarea Primului Război Mondial, când, cu o disciplină de prozator, începe să închidă timpul fiecărei zile. Așadar, cine s-a aflat, pe scurt, în spatele documentului nostru istoric de factură mai degrabă bărbătească? Întâi, Regina Maria l-a întâlnit pe Principele Ferdinand, moștenitorul Coroanei României, când avea 15 ani și se afla în vizită la Wilhelmshöhe pentru a fi prezentată împăratului Wilhelm și soției lui. În România se dorea ca moștenitorul tronului să ia de soție o principesă cu legături puternice cu casele regale, iar Regina Maria îndeplinea condițiile cât se poate de bine (recunoaște ea însăși). Pleca într-o țară îndepărtată, împreună cu un bărbat pe care abia îl cunoștea (tatăl Reginei Maria nu a suportat gândul că fiica lui va pleca într-o țară despre care nu știa nimic; „…avea alte visuri pentru mine.”). „Eram atât de neștiutoare în privința a ceea ce avea să urmeze, încât eram aproape fericită.” Pe 10 ianuarie 1903 s-au căsătorit la Sigmaringen, un castel uriaș, demodat, aproape medieval. Tânăra Maria era une Princesse de Grande Maison, care credea că nu are nici un fel de idei despre viață. Viața, va afla mai târziu, nu e ceea ce credea că e, și nici iubirea: „Aveam în jur mai mulți spini decât trandafiri.” Imediat după căsătorie, Reginei i s-a întunecat inima la vederea încăperilor în care avea să trăiască. Apartamentul era neconfortabil, de prost-gust, într-un stil renascentist german greoi, care întruchipa tot ce era mai urât în Renaștere, cu un iatac în stil rococo, pe care îl detesta: „Aveam senzația că viața e un gol oribil. […] Viața cea veche se terminase, fusese fericită, începuse o alta.”

Și iat-o pe Regina Maria prinsă în război și exclamând cu furie între tâmplele jurnalului: „De ce nu sunt eu rege!” Exclamația nefiind proprie unui absolutism, ci un strigăt-la-portavoce în fața slăbiciunilor Regelui Ferdinand însuși („nu e în stare să dea ordine”; „și eu eram timidă, dar el era și mai timid”) și a carențelor clasei politice românești („multă neglijență și dezordine”). Regina Maria a fost una cu războiul: nici ea, în observațiile și portretele pe care le face, nu a cruțat pe nimeni. Din 27 august 1916, războiul devine singura realitate a jurnalului Reginei. Odată cu intrarea României în război, lucrurile odionioară importante devin triviale – nimeni nu mai e egoist, toți își unesc forțele ca să ajute și să dăruiască, să reziste. În ciuda efectelor politice dezastruoase ale Primului Război Mondial, efectul moral a fost unul benefic. Dovezile de afecțiune ies la iveală fără emfază, din relatări scrise la distanță de câteva ore de când s-au întâmplat. Într-o vizită la un spital militar, Regina Maria se confruntă cu primele victime ale războiului. Un soldat român, cu câteva fracțiuni înainte să-și piardă complet cunoștința, după ce primise un glonț în șira spinării, întrebat dacă suferă, a silabisit: „Da, sufăr, dar nu contează.” Un altul întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziție de durere, a întors capul după Regină și i-a spus: „Mă doare, Mama Regina, dar să trăiești Domnia Ta și să ajungi împărăteasa tuturor românilor.” Veștile de pe front și lipsa de putere decizională, înțepenirea în așteptare (nu reușește să afle nimic serios de pe front, la cald, mai niciodată) o răscolesc într-atât pe Regină, încât, neputincioasă, crede că nu muncește cât ar trebui: „Ce poate face o femeie în războiul modern?” Într-o încercare de a se autodisciplina, Regina împarte, generic, atribuțiile în război: bărbații își jertfesc sângele, iar femeile trebuie să le spună vorbe de încurajare. Căci moartea se teme de cei curajoși.

O cer toți în toate părțile (vizitează spitale și se îngrijește de răniți, împarte soldaților țigări, se sfătuiește cu politicieni și generali ai armatelor române, poartă corespondență externă). „Cât a putut să se zbată femeia asta!”, a fost o silabisire onestă și automată pe care am avut-o la capătul, forțez, primului război de notații ale Reginei Maria. Pus să aleg un cuvânt din dicționar care să descrie anii 1916–1917 ai Jurnalului de război, aș opta hotărât pentru cuvântul „zbucium”. Zbuciumul, cred, este și cel care a dictat sau făurit stilistica  caietelor „militare” ale Reginei: pe de o parte, e scris într-un stil „operativ”, aproape telegrafic („N-am aflat ce pierderi am suferit, cine a murit – într-un fel, a fost un dezastru.” „Am muncit mult, m-am dus la culcare foarte obosită.”), însă raționările imediate, laolaltă cu „tehnicitatea” raportării, să-i spunem, este deteriorată, în sensul bun, de o neliniște/nervozitate brutală, de o apucătură umană a lucrurilor. Monotonia ororilor crapă, se acutizează odată ce războiul nu mai presupune luptă, ci moarte biologică. Cu o sensibilitate pur feminină, Regina Maria memorase că, după luni de război, erau atâtea morminte, că nu le ajungeau buchetele de flori. O „pădure de cruci” săpată de un arheolog al morții, în care o cruce mică, fără nume, însemna că acolo erau îngropați zece soldați. Episoadele „minore” din economia Primului Război Mondial (și a Jurnalului), cele de diametrul „Dezrobirii lui Hristos” de El Greco, alcătuiesc ceea ce Foucault numea „istoriile interioare”, contrare istoriilor fizice. Amintesc doar de un ofițer român care și-a pierdut brațul în luptă și a primit 1500 de franci din partea ministerului de război. A refuzat să păstreze banii și i-a adus Reginei Maria ca să îi folosească pentru îngrijirea amputaților, din care 500 de franci să fie dați companiei din regimentul în care a luptat. Sau de bărbatul căruia i se amputase brațul drept (!) și care i-a spus Reginei că singura lui dorință e să se întoarcă pe front, rugând-o dacă nu poate ea să îi dea permisiunea să se ducă.

Din ceruri se aruncă cu bombe, cu dulciuri otrăvite și cu păpuși cu gaze asfixiante: femeile și copiii mor în chinuri cumplite. „Joi, 29 septembrie/12 octombrie 1916: […] Se va mai dansa vreodată?” Brecht i-ar fi spus Reginei, da, se va mai dansa. În volumul de poezii politice Svendborg Poems din anii 1930, scris de Brecht în exil în Danemarca, extragem versurile: „In the dark times/Will there also be singing? Yes, there will also be singing/About the dark times.” Deși întotdeauna a sperat în fața nenorocirilor, Regina Maria suferă – în adiție, moartea Principelui Mircea la vârsta de 4 ani (febră tifoidă) – episod traversat deopotrivă de un chin „în genunchi” și de o rezistență psihică ieșite din comun. Ziua în care își ia rămas bun de la copilul ei este descrisă ca o zi de întuneric. Războiul nu lasă loc de jelire, îi reduce numaidecât la tăcere durerea de mamă. Regina Maria își reia vizitele la spitale, împarte vorbe mângâietoare, dă sfaturi și ascultă plângerile oamenilor; ține de datoria ei să-i ajute pe alții, să îi consoleze, să îi hrănească „cu amândouă mâinile”, să îi îmbrace și să le șteargă lacrimile – își asumă că tristețea trebuie să și-o poarte singură. „14/27 noiembrie 1916: Ciudată situație – o regină în căutarea unui acoperiș.” Cu această însemnare își începe drumul către Iași, oraș în care este transferată ca urmare a nesiguranței capitalei țării. Spune că războiul i-a luat totul: nădejdea, mândria, țara, copilul, încrederea, convingerile, casa, nu i-a mai rămas nimic (Regina Maria îmi amintește de vorbele lui Churchill de la preluarea guvernului în cel de-al doilea Război Mondial: „I have nothing to offer but blood, toil, tears and sweat.”). Un ofițer rus care o urma „ca un câine iubitor” a declarat „din preaplinul inimii” că nu poate părăsi România fără să recucerească Bucureștiul în numele Reginei! „30 martie/12 aprilie 1917: Azi orice m-a făcut să plâng și totul mi s-a părut imposibil.”

Regina Maria a fost o aristocrată care a putut tolera uitarea de sine (o frivolitate cu semnificație: un doctor rus îi aduce, la un moment dat, o cutie de bomboane de ciocolată de la Odessa, pe care o primește cu recunoștință; oare de când nu mai mâncase ciocolată?), astfel încât treburile cele mai umile pe care le îndeplinea la paturile răniților îi făceau pe aceștia să se simtă în prezența unui trimis al Domnului. Rezistența ei la efort și năpastă, adaptarea atât de fragedă la vicisitudini de tot felul veneau cu siguranță din caracter și dintr-o mentalitate tipic englezească de învingător („…for without victory there is no survival” – același Churchill). Convinsă că e inadmisibil ca țara ei să piardă, a făcut ce i-a stat în putință: de la diplomație eficientă (cu Franța, mai ales) la menținerea moralului ridicat al soldaților, știind că spiritul contează mai mult decât numărul inamicilor. N-a fost vorba de arta supraviețuirii, ci de arta de a învinge. Jurnalul de război: 1916–1917, departe de a fi un anost jurnal evenimențial, este dovada irecuzabilă că Regina Maria a fost iubită; s-ar fi putut numi, la fel de bine, Războiul meu.

G. Șerban

(Cronică apărută în INFINITEZIMAL nr. 6/2015)

 

Share Button

Leave a Reply