Îndrăgostirea de poezie

cantosuri4 A.M. Cantosuri domestice
de Radu Vancu
Casa de Editură Max Blecher, 2015

 

Deși invocă o tradiție romantică reactivată odată cu poeții post-confesionali, Radu Vancu e, structural, un autor cerebral. Ceea ce face ca trama biografică să fie tratată într-o logică simbolică și asociativă, accesibilă, așadar, prin filtrul alegoriei sau al anecdotei ce își conține morala, și mai puțin prin notația directă a stărilor viscerale.

Spațiul domestic anunțat în titlu nu e propriu-zis o temă, ci mai degrabă punctul de pornire al unor puneri în scenă imaginative – privindu-și copilul, pe Sebastian, sau aflându-se în mijlocul coregrafiei casnice, autorul glisează înspre scenarii ce gravitează în jurul sinuciderii tatălui (temă tiranică ce ocupă întreg imaginarul lui Vancu odată cu volumul Frânghia înflorită): „Când ești oxidat de atâta tristețe/ încât nici spălatul de vase nu ajută// Când dezgustul nu iese din sistem/ oricât ai zapa pe desene animate// Când din cap până-n picioarele/ înfundate în papuci pufoși de casă/ ești tot un lagăr de exterminare// Îți amintești că ai tăiat plin de dragoste/ lațul pe care și l-a pus atunci de gât/ și acum pe mormântul lui a crescut un corcoduș” (Canto II). Poemul continuă cu o serie de definiții ale tristeții și sinuciderii, în care termenii sunt decupați inofensiv-ostentativ din sfera domesticului („Iar apoi tristețea e supă fierbinte de tăiței pentru înfrigurat// […] Iar apoi fumul lagărelor de exterminare desenează pe cer o inimioară enormă în care scrie: Cami + Radu = LOVE”), dezvăluind, prin recurența lor, un autor nevrotic ce își cultivă cu superbie „arta de familie”. Poezia nu se poate lipsi de phantasia, dar se îndârjește fie să se încapsuleze într-un univers confortabil, fie să-l supraliciteze, din ipostaza celui care, flămând după frumos, vede în lume doar ce e pregătit să vadă. O miopie ce riscă să devină monocordă pândește disponibilitatea autorului de a descoperi epifania la fiecare pas.

Moartea își disipează resorturile traumatice, cel puțin din punctul de vedere al expresiei; rămân în memorie momentul în care fiul devine primul martor al catastrofei și privirea neînsuflețită a tatălui, ambele îmblânzite, acceptate, transformate în evenimente cu potențial didactic și explicativ. Înțelegerea tragediei e expiatoare, ca și poezia în genere. Există o ruptură între registrul miniatural și jucăuș în care se înfățișează casa cu toate ale ei (de multe ori redate în termeni diminutivali) și registrul grav în care se vorbește despre poezia care migrează din scris în viață și se infiltrează într-un suicid.

Cu atenția încordată, autorul se delectează să observe coincidența frumuseții și a ororii, imaginând haloul cu care poezia, magistru crud, învăluie moartea lui John Berryman, a Sylviei Plath și a lui Emil Ivănescu. Poezia e absolutizată ca supapă a morții (Canto III) acolo unde textele lui Radu Vancu deviază de la rețeta postmodernă a ludicului și a relativismului: „Cred, poezie, ajută necredinței mele” (Canto XIX); „Repetam înciudat: îmi bag picioarele-n tine poezie/ Să te ia naiba cu toate ale tale// Și-mi venea să fac pe mine de frică” (Canto XX). Versurile sunt pândite de pericolul care amenință orice text poetic biografist (inclusiv valul american post-confesional, dacă acceptăm limitele ramei critice avansate de autor): acela al unor note forțate, care prin uzură transformă sinceritatea în artificiu. Bineînțeles, artificiul nu e condamnabil în sine. Doar că, actualizând permanent o experiență personală, mizele acestui tip de poezie nu sunt calofile; mă tem însă să nu citim calofil o intenție anticalofilă. Poezia își îndeplinește funcția autoimună, câtă vreme scrisul îndeplinește și un act de sociabilitate față de Mircea Ivănescu („Sinuciderea e un câine pentru un bătrân”) și Gellu Naum („Când mă simt prea sublim/ Spăl vase, zice poetul”) sau chiar din alfabetul poetic eminescian („Nu credeam să-nvăț a spăla vase/ vreodată. Maldăre și pururi tânăr”). Salonul literar al lui Radu Vancu e selectiv și exultă de civilitate, atent cu figurile dragi și trecând sub tăcere orice eventuală răfuială poetică. Nu există nici un autor la care să se raporteze cu angoasa cu care Ezra Pound se raporta la figura fondatoare a poeziei moderne americane („I make a pact with you, Walt Whitman./ I have detested you long enough”), căci atenția e captivă înăuntrul traumei proprii.

Personajul poemelor își confecționează un chip plin de vanitoasă încredere în puterile regenerative ale vieții și ale poeziei, însă minat simultan de sentimentul inutilității: „Când spun că mai mereu/ îmi simt corpul ca o hârtie igienică/ mulată peste nimic/ nu fac metafore./ Sunt cât se poate de exact./ Iată de ce:” Urmează o anecdotă despre mulajele obligatorii ale anilor de școală, încheiată pe un ton dezarmat: „Dar nu asta vreau să spun,/ ci doar că se poate să fii/ o hârtie igienică mulată/ peste nimic și să nu/ folosești nimănui/ la nimic” (Canto XXXVII). În același timp, în fișa de observație a personajului nevrotic, autoironia marchează deja o distanțare și o trădare a confesiunii terapeutice, transformată acum în instrument de luare în posesie a sensului lumii: „Cât de/ naiv, să crezi că/ se poate supra-// viețui. Că e magie/ când o imagine își desface, cu/ frumusețea ei// tăioasă, ștreangul/ din jurul gâtului/ și inimii. […] Marea// mea magie e că încă/ sunt aici. Și tot asta e și/ marea ta magie.>>// Rulez covorul, îl iau în spate,/ urc cele cinci etaje./ Am o/ viață necesarmente// magică” (Canto VII). Astfel de teme apar recurent, îmbrăcate într-o formă a discursivității explicative.

În resorturile lor tragice sau chiar de auto-observație ludică, poemele lui Radu Vancu sunt bune. Exploatând, însă, prea mult posibilitatea de semnificare a confortului domestic și cultivând pe alocuri o fantezie lingvistică și imaginativă facilă (v. „Psihicuța” sau episodul cu popoarele de îngeri „ca legiuni de găini solipsiste”, Canto XXXV), riscă să-și dilueze din consistență. La mijloc e, probabil, o problemă de dozare – și ea un simptom al îndrăgostirii de poezie.

Oana Tinca

(Cronică apărută în INFINITEZIMAL 6/2015)

 

Share Button

Leave a Reply