[Eseuri de Colm Tóibín]
Scaunul. Stilul
Colm Tóibín stă la masa de lucru pe un scaun ce pare foarte incomod. Din lemn, simplu, mic, rigid, pătrățos, scaun de chilie. „Mă ține treaz”, zice scriitorul. Adică în alertă, în suferință, în abținere. Sub câteva asemenea coordonate s-ar fi putut scrie o carte ca New Ways to Kill Your Mother. Writers and Their Families (2012). Titlul e o poantă oarecare, desigur, dezmințit însă de fiecare eseu în parte, de fiecare „caz”. Selecția autorilor discutați e cvasi-aleatorie, cu o singură tranșare: irlandezii și ceilalți („Elsewhere”), și cu un eseu de deschidere, a cărui teză e că romanul englez de secol XIX (vezi Jane Austen, dar și Henry James, scriitor central în preocupările lui Colm Tóibín) se construiește în jurul eroului orfan de mamă. Ca și cum doar în absența mamei își fundamentează copilul o viață. (A se citi în pandant cu ideea din romanul lui Jeffrey Eugenides The Marriage Plot că, pe de altă parte, disoluția romanului victorian se produce odată cu dezintegrarea motivului căsniciei.) Cum ziceam, alegerea figurilor e nesistematică, subiectivă: de la W. B. Yeats la Beckett, de la Thomas Mann la Borges, Tennessee Williams sau chiar Obama – ceea ce, de fapt, face lectura (și ea posibil nesistematică) cu atât mai palpitantă, discursul secționând în adâncime straturi și momente grăitoare din biografia acestor scriitori. Raporturile corecte și limpezi pe care le identifică Tóibín în viețile acestora, portretele din câteva linii și replici-cheie, decupajul ferm în timp și spațiu ce te face să plonjezi direct în cea mai clocotitoare intimitate, detaliul biografic de o anume cruzime și inclusiv gustul moderat al speculației, presărat cu fine ironii și umor – toate acestea lasă în urmă orice posibilă tentație a anecdoticului indiscret și a faptului divers. Din câteva scrisori, note, întâlniri și intersecții – alese în general nu dintre cele familiare, aflate mai mereu în prim-planul fișelor de biografie, ci dintre cele de pe versantul mai puțin luminat –, Tóibín recompune ființe și destine cumplite, ancorate în cele din urmă, cu necesitate, în tensiunea celor doi poli ai omenescului: hedonia și ascetismul.
Fiii
Schițez din zbor câteva astfel de geometrii și istorii, dintre cele pe care le-am găsit tulburătoare și în care unele scene, asamblate din date și vorbe, conțin adevărați sâmburi de teroare.
Uriașul Thomas Mann care-și strivește fiii. Sunt șase la număr, trei fete, trei băieți, însă doar perechea Klaus-Erika, ca niște gemeni nedespărțiți, va concentra adorația părintească după schema clasică, tată-fiică, mamă-fiu. Ceilalți patru copii vor fi dintre cei tolerați (Erika își amintește cum în restriștea Primului Război Mondial, le rămăsese la masă o smochină. Thomas Mann i-o dă ei pe toată, spre groaza celorlați frați, și spune sentențios: „Copiii trebuie obișnuiți de mici cu nedreptatea.”). Cel mai respectabil și mai genial scriitor german al epocii, hedonist burghez de modă veche, devine tată de copii teribili, cuplul Klaus-Erika – personaje extrem de interesante, desprinse din altă vârstă a istoriei: temperamentali, anarhici, revoltați, efervescenți, vocali, spirite militante și libere, senzuali, scandalizanți, pripiți, fluizi și nonconformiști (îndrăgostiți amândoi de Pamela Wedekind, și ea copil de tată faimos). Tensiunile sunt așadar teribile, durează cât vieți de om și traversează răsturnările istoriei. Fiii și tatăl vorbesc altă limbă; pentru ei, de pildă, Thomas Mann trădează o vreme prin tăcere, sau printr-o anume ambiguitate a pozițiilor, cauza scriitorilor exilați, prigoniți de noua ordine politică.
Klaus Mann (purtând și el germenele sinucigaș al familiei, alături de fratele său, Michael, de cele două surori ale lui Thomas Mann și cea de-a doua soție a lui Heinrich Mann), scriitor la rândul său (și autor al pătimașului roman Mefisto, ecranizat excelent în 1981 de István Szabó), e întruchiparea cea mai tragică a condiției de fiu de geniu, condamnat la bâlbâială și rușine, la regres. În 1947, la zece ani după inegalul Mefisto al fiului, Thomas Mann publica propriul roman în jurul aceluiași motiv – Doctor Faustus, o capodoperă, desigur. Spaima, reținerea, pe alocuri disprețul, dar și dezamăgirea lui Klaus față de tată au ca revers apropierea și exaltarea față de unchi (Heinrich Mann, cel cu care Thomas Mann a dus îndelungi dispute literare și ideologice). O singură dată își îmbrățișează Thomas Mann fiul, mărturisește acesta: cu prilejul înrolării tânărului în armata americană. În 1949, Klaus se sinucide; familia nu participă la înmormântare; tatăl îi scrie lui Hermann Hesse: „Relația mea cu el a fost dificilă și nu lipsită de vinovăție. De la bun început, viața mea l-a umbrit cu totul.” Ultima fiică, Elisabeth, a trăit până în 2002 și a apărut într-o serie de documentare TV despre familia sa (despre povara familiei Mann!), spunând că după vârsta de 30 de ani n-ar trebui să ne mai învinuim părinții pentru ceea ce suntem.
Prezente în subsolul demnei familii Mann sunt obsesii și chimii dintre cele mai obscure și „interzise”: incest, sinucidere, homoerotism, gerontofilie… în fine, un spectru generos de pulsiuni vitale (și morbide), ce dă naștere unui univers familial și de creație copleșitor. Aici nu e o simplă dramă de familie disfuncțională, nu e o colecție de patologii, ci o confruntare insolvabilă la scară istorică, între adevăruri crude.
W. B. Yeats și Henry James, două figuri ale rigorii și seriozității absolute, născuți din tați deveniți copii, risipitori și guralivi, neliniștiți și nesăbuiți, oameni de umori și capricii, boemi hedoniști și veleitari într-ale artelor, plini de idei și incapabili să materializeze vreuna, îndemnându-și dezamăgiți fiii să mai scrie și din miezul vieții! Și zecile de scrisori ale lui John Butler Yeats către fiul deja consacrat, implorându-i un sfat literar, sugestii, verdicte, încurajări – scrisori rămase perpetuu fără răspuns. Căci tatăl devenise rușinea, vinovăția însăși, nebunul vesel.
Dar apoi bătrânul W. B. Yeats pe care tânăra soție, stranie, tăcută, devotată (dar nu victimă), timpurie discipolă fascinată a poetului, îl duce cu trenul sute de kilometri la câte o iubită de carne ce-l așteaptă să-i mai aline drumul spre moarte. Soția privește cu dragoste resemnată cum cealaltă îl întâmpină, asigurându-se astfel că e pe mâini bune bolnavul bolnav de amor încă – ba tocmai acum mai bolnav ca oricând.
Prezența mamelor aprige: Beckett și Borges. Borges în noaptea nunții… în patul lui îngust de băiat ajuns la bătrânețe nu-i loc de noul matrimoniu administrat întru totul de mamă, așa că mireasa e trimisă acasă (de mamă) cu tramvaiul. Borges orbind tot mai tare, având nevoie de mamă și neputându-se lepăda de mamă, pregătindu-și moartea undeva departe de țara lui natală.
În fond, ecuațiile sunt simple, elementare, de esență tare. Tóibín evită lectura mlăștinoasă a materiei biografice și nu se lungește în considerații psihologice acolo unde psihanaliza, de pildă, ar fi profitat și ar fi forat până la ridicol. Privirea lui e vigilentă și aspră, fără aproximări, fără spații umplute incert.
Postludiul unui amator
Rareori am căutat înfrânarea și disciplina. Iar ambiția mi-e întru totul străină. Abținerea calculată de la marile și micile plăceri mă anulează și mă aruncă în dezolare, iar autoimpunerea unui program de voință mi se pare, la rândul ei, aducătoare de tristețe. (Posibil să mă-nșel și să nu-mi cunosc propriul adevăr. „Mi se pare” și „simt că” sunt adevărurile noastre ușoare și fragile, de care avem nevoie, de care avem nevoie să ne și lepădăm.) Cred totodată că suferința – metodică sau nu – poate produce eliberare și metamorfoză, cred într-adevăr într-un prag substanțial al durerii, dincolo de care se întind bucuria și vitalitatea. Eu însă n-am trăit nimic din toate astea. Voința e, desigur, un exercițiu de virtuozitate în sine (iar strădania devenită regim de existență poate elibera energiile cele bune), dar n-aș separa-o de o logică a plăcerii imediate și brute. Întru plăcere va veni și voința, cu toate strictețile ei. Eu așa cred că merge viața. Nu e cale între „abstinență și licență”, ca să împrumut de la Octavio Paz o formulă binară fundamentală; sfântul și libertinul, fața și reversul, cele două adevăruri ale trupului. Încercarea de articulare a unui ascetism sau a unor variante plauzibile – cu tot cu contradicțiile și neterminările lor – de stoicism contemporan e o temă ce mă preocupă (și cu cât mai radicală încercarea, cu atât mai pasionantă). Cred că intuiția asta a urmărit-o și Colm Tóibín, măcar în plan secund, în eseurile sale de microbiografii fragede și grave.
Iuliana Dumitru
Text apărut în INFINITEZIMAL 9 / 2017
