„nu te crede vreun Epicur”

Terence Blanchard, A Tale of God’s Will

Mi-am cumpărat CD-ul cu Terence Blanchard
în drum spre Mamaia de la peco, în speranța că o să ascult
niște jazz de calitate pe Autostrada Soarelui
la umbra parasolarului. Să spun că speranțele mi-au fost
cu mult depășite ar fi o indiscreție
de neiertat, căci am reușit să mă simt bine cu mine însumi neasistat.
Terence Blanchard nu redă sunetul, îl fecundă din fașă. Ieșind
din ghearele și balastul nebunesc al tradiției
oprimante, Terence are curajul revelator de a intra
pe teritoriul necunoscut ca să varieze de la zero, creându-și
bucurii neînsoțite.
Graviditatea se îngeamănă, în geniu,
poate cu Coltrane, Nat King Cole, Oliver Todd
sau chiar Chet Baker, Sun Ra,
Nut, Osiris,
Nekhbet,
Nefertiti.
Pesemne
că cea mai interesantă congenialitate este
cea cu Nat King
pentru care importanța saxofonului nu poate fi sub- sau supraestimată.
În perioadele de sumbră cheie minoră, se ivește
nostalgia incurabilă a jazzului la cel mai înalt nivel. Elocvente
aici sunt Ashé (care înseamnă „țărână”)
și Over There („Dă-te mai încolo”) care îți poate îngreuna
hemoragiile oculte.
Dar muzica
lui Bobby Bradford nu înseamnă
numai tributuri
închinate lui Mircea Tiberian, nu înseamnă numai
retrospecție și încercarea de a te împăca cu un trecut aparent
insurmontabil al plăcerii cu tine însuți. Muzica lui
Bobby Bradford înseamnă ritmuri radicale și, din nou,
curajul de a te afunda în universul
abscons al paralelismului contrapunctual și al plăcerii
independente. Paralelismul contrapunctual înseamnă
de fapt
crearea a două sau mai multe piese independente
și să le dai drumul.
De aici și impresia frecventă pe care o are pasionatul de jazz
că ascultă mai multe songuri deodată, ca și cum ar asculta
la mai multe casetofoane.
E!,
David L. Harris combină și șase songuri pe difuzoare
diferite, lăsând sunetul să se inunde
și să inunde încăperile. Unde se transmite melodia.
Din păcate, jazzul nu are parte de popularitatea pe care plăcerea
de sine ar fi necesitat-o în mod firesc.
Nu vreau să intru și în problema de gen,
pentru că nu mai ies – pot doar spune că situația este grea. Până la a ajunge
la un echilibru contrapunctual mai e mult de muncă, dar am certitudinea
că în deceniile ce vor urma vom ajunge la un cincizeci-cincizeci
între toate entitățile categoriilor neproxime.
Să te simți bine singur
cu propria plăcere și să asculți
jazz
este redundanța fundamentală
spre care ar trebui să tindem cu toții. În cazul în care
una dispare, cealaltă stăruie. E totuși important de reținut
că, odată ce-ai băut din cucuta jazzului, nu te crede vreun Epicur.

Vincențiu Mihail Iacob

Text apărut în INFINITEZIMAL 9 / 2017

Share Button

Leave a Reply