Ioana Crăciunescu: „Eu am dispărut și voi dispărea continuu pentru că nu voi ști să stau în poziția asta”

Și dacă voi fi în fotografie, nu o să mi se vadă fața.

Redactorii Inf:…

Ioana Crăciunescu: Aruncați-mă în ceva care nu-mi convine. Hai să încep eu să vă pun vouă întrebări.
De ce ați venit voi în casa mea în noaptea asta târziu? Ce căutați în casa mea și ce vreți de la mine în timp ce eu nu mă regăsesc? Ce? Cum vă numiți? Și ce vreți din greșeala mea de a exista până să vă cunosc? Cine sunteți, cu ce vă ocupați?? Eu vă iubesc a priori pentru că ați apărut în viața mea ulterior vieții mele. Deci vă iubesc.

S-vP: Am venit la această adresă ca să vedem viața ta ulterioară vieții tale. În casa aceasta pentru că am vrut să te vedem ce faci la Judecata de Apoi.

I.C.: Viața mea ulterioară este cea pe care mi-o distribuiți voi. Eu sunt actriță.

Iuliana Dumitru: Care e prima amintire pe care o aveți după ce ați ajuns în Franța?

I.C.: În clipa asta prima mea amintire a fost că voiam să-mi uit țara. Voiam s-o uit, deci nu aveam nici o amintire. Voiam să-mi șterg amintirea.

S-vP: De ce când s-a răsturnat oroarea în România tu ai plecat în Franța?

I.C.: Eu nu am căutat să plec. Continui să cred în îngeri păzitori. Cineva mai sus care organizează omenirea mi-a zis: „Fătuco, nu pe acolo!” Nu am vrut să-mi revanșez drepturi. Am vrut să supraviețuiesc cu cele două, trei, patru, cinci, șapte credințe care nu intră neapărat într-un workshop. Credințele mele s-ar numi pierzania mea.

S-vP: Dar până la plecarea în Franța, aici nu ai trăit numai printre diavoli.

I.C.: Dacă diavolul îmbrăcat în înger înseamnă ceva, pentru mine nu înseamnă nimic. În materie de teatru, de film, de literatură, toți putem să inventăm personaje. Viața reală din România până în ʼ90 a fost o viață absolut eliptică, adică a fost o viață dezastruos de mincinoasă. A fost un carnaval. Carnavalul ăla cu oamenii frumos îmbrăcați, cu oameni inteligenți, cultivați, nu m-a distribuit niciodată bine. Am fost distribuită întotdeauna ca servitoare care duce tava. Și totuși consider că am făcut ceva pentru cultură, literatură, cinema și teatrul românesc, am dus mai mult decât tava. Cei care mi-au tras, cum s-ar spune, micile amănunte, au fost cei care n-au știut cum să se descurce cu puterea mea. Îmi pare rău, eu sunt o femeie puternică.

S-vP: Dar am văzut pe coperta unui caiet vechi notat numărul de telefon al lui Nichita Stănescu.

I.C.: Am în caiete vechi și numărul lui Lovinescu, Emil Botta. Am tot felul de numere de telefon. Povestea este că pe vremea aceea telefonul nu era un sms, nu era un site, nu era să-ți arăt foto cu cine am mâncat eu la prânz. Erau singurătăți compatibile. Nimeni n-o să înlocuiască singurătățile compatibile cu rețelele de socializare. Dați în mine, dați în mine! Loviți-mă, omorâți-mă.

Eu n-am plecat în Franța. Franța m-a absorbit. S-a întâmplat pur și simplu ca trei-patru oameni de cultură din Franța să spună, în anii ʼ90, cine poate să facă… pentru că mie mi-a plăcut teatrul de poezie. Eu cred că teatrul în profunzimea lui e poetic, el vrea să fie nu-știu-cum de zbânțuit, dar inspirația fiecărui regizor, a fiecărui scriitor de teatru este o inspirație de ordine divină, e o ordine profund poetică. Că nimeni nu poate înlocui punerea în scenă a unui text, oricât de cretin e textul. E o ordine divină în interiorul gestului regizorului, a actorului. E ceva ce nu poate fi înlocuit de nimeni pe lume. Pot să vină televiziunile. Să joci în direct și să emoționezi…

În Franța vreo douăzeci de ani agățam oameni. „Ați fost vreodată la teatru?” „Nu.” „Nu vreți să vă dezvirginați?” Și am adus oameni care la cincizeci, șaizeci de ani ajungeau pentru prima oară la teatru. Îmi pupau mâinile. Nu credeam să existe asta. Există așa ceva în orice religie, dar există și oameni care fac un voluntariat aproape religios. Eu nu sunt religioasă. Dar sunt un om care crede în artă, în frumusețea oamenilor care creează. Și mai cred ceva: că acești oameni sunt foarte importanți pentru societatea din jurul lor. Deci dacă eu am reușit să „dezvirginez” vreo patruzeci de oameni să meargă la teatru, și ei au dezvirginat la rândul lor. Și și-au luat un bilet. Nu e atât de greu să-i convingi pe oameni… Am o amintire foarte clară dintr-un avion cu o doamnă care avea două hoteluri la Marseille și o noapte de dormit la Paris. I-am zis că eu diseară joc Pescărușul. Vă ofer un bilet. Avea patruzeci de ani. Când s-a terminat spectacolul numai că nu s-a pus în genunchi. Fusese prima oară când era la teatru.

Eu sunt absolut convinsă că nici teatrul, nici… nu vor dispărea din cauza tuturor butoanelor ăstora care oferă facilități de cultură. Coca poate să vină rece și să pară că e caldă. Eu prefer coca pe care o fac cu mâna mea și să fie caldă. Mi-e jenă să par atât de primară, sunt primară. Asta e viața mea, ce să fac?

S-vP: Și după ce Franța te-a absorbit ce-a făcut cu tine?

I.C.: Vreau să spun ceva – mi-e rușine că Franța mă iubește mai mult decât țara mea. Dar v-o spun din toată inima. Eu acolo am o carieră mult mai corectă – când zic corectă, asta înseamnă că am făcut ce-am putut aici. Bârfele distrug caracterul omului. Pe când acolo am dat concurs…
Cand zic că nu e convenabil este că totuși între o mama reală și o mama adoptivă să începi să-ți iubești mai mult mama adoptivă devine o criză psihică. Deci Franța pe mine m-a respectat și m-a iubit mai mult decât m-a iubit țara mea.

S-vP: Și atunci de ce nu i-ai arătat Franței că ești și poetă?

I.C.: Ba i-am arătat, povestea e simplă. Eu nu știu să scriu în limba franceză corect. Deci sunt o analfabetă în materie de… se numește… ortografie. Eu pot să vorbesc corect în franceză, dar nu pot să scriu corect în franceză. Iarăși mă întorc, vin dintr-o familie ardelenească…: am niște sfiinciuni și m-e rușine să cer ajutorul, nu din orgoliu, mi-e rușine de imposibilitățile mele personale. Pentru că nu mi se pare normal să nu fi putut în douăzeci și cinci de ani să fac trei cursuri de ortografie. Numai că m-am ocupat să-mi rezolv pronunția în limba franceză, să joc în limba franceză, să pot să țin un monolog de o oră jumate în limba franceză. În timp ce colegii francezi munceau două ore, eu munceam douăzeci și patru. Deci Franța mea a fost… Nu știu cum au stat parlamentarii noștri la pușcărie de și-au scris cărțile. Dar cam așa am stat eu în Franța ca să-mi fac spectacolul..  

Nimeni nu știe că făceam clătite, că vindeam mobilă de bucătărie, tigăi, ca să pot să joc seara două-trei ore, pentru ca, de la șapte dimineața, să-mi pot permite să plătesc câteva ore camera. Deci nimeni nu cunoaște cât de mult am muncit eu nu ca să fiu cine sunt, pentru că eram deja, ci numai ca să supraviețuiesc mizeriei.

Exista o slujbă foarte eficientă care înseamnă să faci promoție unui produs…. Trebuie să dai un fel de casting ca la cinema, noroc că eram actrița. La un moment dat, am fost acceptată la Sammaritaine pentru două zile. Și-mi aduc perfect aminte, trebuia să fac clătite. De atunci știu să fac excepțional clătite! Nu spun numele, nu vreau să supăr pe nimeni – o familie din București, prieteni de casă de aici, urcă pe scările rulante de la Sammaritaine. Și m-au văzut întorcând clătita. Ei erau între două etaje și eu făceam promoție la niște tigăi de clătite neaderente. Seara la opt jucam rolul principal la teatrul din Lucernaire. S-au urcat așa, pe scara rulantă, m-au văzut și au întors capul. Eu am vrut să le fac cu mâna și au întors capul. Au întors capul de jenă că eu fac clătite. Dar eu jucam la teatru în rol principal în Montparnasse. N-ai cum să… Nu m-am supărat pe ei. Dar n-am cum să nu constat că avem o formă de superficialitate de a-l privi pe celălalt, de a nu-l înțelege și a crede că dacă n-ai ochelari de soare și pălărie mov ești mai puternic decât ăla care a scris trei cărți. Deci eu n-am tristețe, că n-am timp de tristețe. La vârsta mea eu nu mai am timp decât de distracții. N-am timp să mă mai întristez.

I.D.: Și când spuneți că Franța vă iubește mai mult decât România simțiți asta acum sau ați simțit și atunci?

I.C.: În fiecare zi am simțit că Franța mă iubește mai mult. Sunt actori cu care am lucrat în Franța care îmi scriu, mă întreabă dacă mi-e greu: „dacă vrei, vino înapoi”. Aici toată lumea din jurul meu consideră că eu sunt gata făcută, gata terminată, și du-te încolo și nu ne mai bate la cap… Deci mă aflu ca într-un fel de golf eșuat în care chiar și oamenii, lipsind douăzeci și cinci de ani din țară, oamenii care s-au născut în ʼ90 n-au văzut nimic din ce-am făcut. Și nu contează ce-am făcut, zic dă-le încolo, dar sentimentul că te afli într-o prerie în care nu se mai aude ce spui…
Am scris un poem pe care nu l-am publicat în nici o carte, dar care probabil există în cartea asta care apare la voi.
Părinții mei s-au iubit la o oră greșită / într-o țară greșită / Și m-am născut întâmplător / din greșeala lor

I.D.: E o ghicitoare.

I.C.: Aproape că mi-e milă de voi. Pentru că vă confruntați cu niște reguli care nu sunt reguli. Vă confruntați cu niște adversități cărora nu le cunoașteți alfabetul, limbajul. De ce să înțeleg eu un atacant care nu are același limbaj cu mine? Mă gândesc eu așa în capul meu de proastă. A apărut o generație supradotată, suprainformată, cu libertăți enorme, dar care își pierde – cum se spune? Polenul. Știi ce spun? Bucuria atingerii, a simțirii, a polenizării. Poți socializa, dar dacă n-ai polen, dacă n-ai pistil, dacă n-ai parfum, cine ești? Poate greșesc, poate sunt o epuizată dintre mulți epuizați.

S-vP: Te plângi că se strică lumea?

I.C.: Nu, nu cred. Nu cred că se strică. Cred că trebuie să-i dai semnale din când în când de trezire. Adică fac parte din ceea ce numesc eu, pentru că suntem la Foișorul de Foc, pompierii locului. Cred că din când în când trebuie să stai acolo sus și să vezi unde crește vâlvătaia. Nu s-o stingi. S-o faci să nu fie nocivă. Mie îmi place Foișorul de Foc pentru că era o culme a Bucureștiului care vedea toate mahalelele. Simt că stând aici văd toate mahalalele. Și dacă le văd, nu le las să ardă pe degeaba. Să nu moară mahalaua pe degeaba.

Am șaizeci și șapte de ani și pot să-i dublez. Am trăit atâtea lucruri încât îmi este greu să le revăd și mai ales îmi e greu să le mărturisesc. E prea greu să vezi ce se alege din credințele tale, din visurile tale, din familia ta, din iubirile tale, din prieteniile tale. Să vezi praf și pulbere continuu. Răul venit către mine l-am ignorat. Oamenii nu mai știu să se atingă, nu mai știu să-și vorbească. Nu mai știu să iubească. Au o formă de-asta, de ecran plat. Și cu cât ecranul e mai larg, cu atât pare că încap mai mulți prieteni.

Uneori mi-e rușine de sinceritatea mea, însă n-am încotro.

S-vP: Tu ești gata oricând să scrii poezie de-a lungul unei zile…

I.C.: Îți explic eu repede. Nu scriu nimic. Mă irită realitatea. Suport greu realitatea și poezia vine ca un bandaj. Nu știu dacă-i bună sau dacă e rea, dar e bandajul meu.

S-vP: Lumea nu e bine facută?

I.C.: Lumea este impecabilă. Noi suntem detestabili.

I.D.: Ce-ați scris cât ați fost în Franța?

I.C.: Note de plată și cereri de iertare către impozite.
Pentru că de fiecare dată când mi se pune întrebarea despre opere complete, opere incomplete, ce-ați jucat, ce n-ați jucat, mă enervează, sunt recalcitrantă. Întrebări care n-au nici o noimă.

S-vP: Atunci spune-ne de falansterul pe care ai vrut să-l construiești la Bulbucata.

I.C.: L-am construit, el există. Povestea este că el există, dar oamenii nu mai iubesc ideea de falanster. Eu am gândit niște locuri nu zic neapărat de refugiu în timp de război, dar eu personal am un război cu media, am impresia că suntem năvăliți de informații și de lucruri fără sens care ne coupă optzeci la sută din viață și că nu mai știm să trăim, nu mai știm să facem asocieri decât în funcție de ce ni se întâmplă în ultimele patruzeci și opt de ore. Or, eu cred că viața are o lungime mult mai mare decât a noastră fiziologică și cred că a ne amputa versiunea majoră a vieții (nu contează că nu mai trăiesc până miercuri), e o tristețe. Deci locurile pe care le-am reparat au fost pe de o parte recuperarea unui trecut care nu mi-a aparținut mie, ci unor oameni… Și eu, neavând urmași, voiam să-l las nu unor oameni anume, ci unora care încă mai speră să apere niște valori, chiar dacă dispărute. Pentru că intelectualii din România sunt arbori seculari pe cale de dispariție. Sunt decimați, nu mai trăiesc, au scorburi în ei. Sunt o urmă a unei civilizații.
Nu a ținut, că eu sunt ortodoxă, ei sunt evangheliști, catolici…
Am văzut o ruină pe niște dealuri și am vrut să ajut dealul și ruina și atât. Mi se pare de asemenea destul de stupid să ne ocupăm cum să facem noi trei magazii, patru magazine, opt… în timp ce nu reușim să-i învățăm pe oameni să se respecte pe sine. E un minimum insurmontabil de unde începe o civilizație. Cel de alături cu el însuși să se respecte și celălalt să-l respecte. A dispărut forma minimă de rezistență a demnității. Asta nu pot s-o refac eu. Eu pot să trăiesc de azi pe mâine și până poimâine.

S-vP: Mă uimește fervoarea ta neagră de acum.

I.C.: Toată viață am avut-o.
Poemele mele de la doisprezece ani toate sunt mult mai negre decât ce vorbesc eu astăzi. Acum e discursul meu cel mai optimist.

S-vP: Deduc că ești o cruntă moralistă, dar asta nu se vede când te întâlnești cu oamenii.

I.C.: Ce nu se vede nu se vede pentru că eu iubesc oamenii. Deci nu-i acuz de nici o întâmplare, nu sunt nici bigotă, nici moralistă, nici nimic. Dar n-am cum să nu observ deraierile umanității. Sunt niște șine de tramvai care nu mai ajung la nici un depou.
Hai, mă, ceartă-mă, omoară-mă, că nu trebuie să publicați tot ce vorbesc. Certați-mă, omorâți-mă, luați-mă de gât.

S-vP: Și când ești fericită?

I.C.: Aici e o povestea foarte frumoasă care se numește „fericirea mea e permanentă”, pentru că sunt nefericită și atunci fericirea este în jurul meu și n-o ating. Drept care ea este în jurul meu și eu o sunt o șmecheră care o pișcă când poate. Eu n-o refuz. Nici ea nu se lasă. E o relație conjugală destul de bună. Și pe urmă, dacă ar fi să vorbim foarte corect, toată omenirea care a compus, care a avut talent, grație, știe că fericirea este o stare de grație. Nu trebuie s-o folosești ca pe un bun de-al tău. Trebuie să te bucuri când te atinge.
Uite, care e vârsta ta?
N-am nostalgia tinereții, n-am bucuria timpului trecut sau prezent sau viitor, am pur și simplu speranța că oamenii pot să continue niște structuri de gândire care nu sunt atât de rigide. Eu sunt atipică. N-am crescut pe un tip social – să am, să fac. Și chiar dacă am făcut e întâmplător. Că am vrut să demonstrez că am vrut să am, că am vrut să fac a fost o întâmplare, cum e polenizarea în natură, s-a nimerit. M-am polenizat cu un spațiu. Bineînțeles că visez ca libertatea pe care am avut-o eu de-a lungul vieții s-o aibă și cei pe care-i iubesc cu simpatie, cu drag. Să nu cazi în niște careruri de parvenit, de salariat. M-aș bucură să fii o ființă liberă. Vorbesc despre polenizare și atât.

I.D.: Și-atunci… de ce vorbiți cu amărăciune de anii Franței?

I.C.: Nu o spun cu amărăciune. Regret că Franța m-a iubit mai mult. Și colegii de acolo mă respectă mai mult.

S-vP: Și te-a absorbit România înapoi?

I.C.: Am trei exiluri la bord, un exil la Franța, o încercare de a reveni în România care a devenit iarăși exil. Deci sunt peste tot puțin, un fel de paria, un fel de indian neomologat. Douăzeci și cinci de ani de lucru în Franța în Romania e asimilat cu „lasă că ea s-a descurcat, a avut”. Dar nimeni n-a văzut cum m-am descurcat și ce am avut. Poate cele mai mari roluri le-am avut în Franța, nu în România. Din păcate. Teatrul este o artă efemeră. Degeaba aduc eu formulă de cronici, de fotografii sau fragmente de spectacol imprimate. Emoția în teatru este dacă o trăiești în direct. Dacă nimeni n-a trăit în direct ce-am jucat eu în Franța… Este ca și cum aș fi făcut un clip. Douăzeci și cinci de ani pentru mine de clipuri… Pentru că n-am fost plătită ca Ghiță Salam sau ca nu-știu-care.

Dar trebuie să recunosc că sunt puțin supărată pentru că eu din cincizeci de ani de muncă nu ajung să am o pensie de o mie de lei. Deci pentru mine distracția este majoră. Mă distrez. Sunt Disney Land. Tunelul groazei. Sper că vă opriți cu întrebările că vreau să beau și eu un vin liniștită. Dacă ar fi să locuiesc într-o țară pentru restul vieții, aș vrea să fie Japonia. Țara în care aș vrea să mor ar fi Japonia.

S-vP: Ce este Japonia?

I.C.: Păi n-are timp nimeni să mă asculte. Am avut o experiență de-a lungul a doi ani. Plus niște afinități de tip intim. Este cultura în care am priceput că ceea ce aș fi iubit eu în viață e chiar țară aceea în care nu există non-valori. De exemplu am lucrat cu un teatru Katze de la Tokyo în care eu n-am știut care este ierarhia, care sunt funcțiile. Lumea se respectă după ceea ce se numește recunoașterea celui mai înțelept dintre ei. Putea să fie portarul, nu neapărat proprietarul teatrului, cel cu bani mulți, sau diva. Respectul era câștigat printr-o legătură tacită a înțelepciunii celui mai umil cu cele mai multe posibilități de dăruire pentru ceilalți. Există o filosofie pe care eu o înțeleg plecând de la o observație de om simplu, care a trăit un timp acolo. Gândiți-vă că a venit tsumani peste ei și că teatrul a oprit totul și că timp de un an toți oamenii din teatru au fost voluntari. În primele cinci zile s-au făcut vreo cinci autostrăzi. Timp de un an toți actorii, vreo patruzeci și cinci, au renunțat la tot, n-au avut nici un salariu, și au reparat tot în drumul lor prin calamitate. Nimeni nu-i obliga! Dacă ar fi un spațiu în care să mă simt om, m-aș simți la ei. Să vină șapte sute de cutremure peste mine, dar să știu că în timp ce tremură cutremurul, eu și cei trei, patru oameni de lângă mine suntem egali. Nu vreau în rai, vreau în Japonia.

București, decembrie 2017

Text apărut în INFINITEZIMAL 10/2017
LUMEA E BINE FĂCUTĂ

Share Button

Leave a Reply