Dialog cu Wanda Mihaela Bârlică și Sebastian Valeriu Bârlică
Infinitezimal: Bună ziua.
Wanda: Bună ziua.
Inf: Scriu aici ce vreau eu.
Sebastian: La noi nu prea e de vorbit. De văzut, mai degrabă.
(Sebastian Valeriu scoate albume din tașcă.)
Inf: Încep să dibuiesc cu ce vă ocupați.
W: Acum, Sebastian a adus cât a putut să care.
Inf: Wanda, ai adus aspirină?
W: Farmacistul mi-a spus direct: vreți forte. Nu, vreau varianta light.
S: Bunicul meu a fost farmacist, șeful farmaciilor militare portuare.
Inf: Deci și tu ești din Constanța, ca Wanda?
S: Puteam să fiu.
(Inf deschide un album adus de Sebastian.)
Inf: Văd numai geometrii în culori fosforescente tari, forme fluide și aerodinamice, de plantație spațială, sau de refugii pentru criminalii care se restaurează bând lapte. Pe mine mă intimidează, e foarte rece totul.
S: Ăsta a fost primul proiect important la care mi-am adus contribuția ca designer alături de echipa de la Square One.
W: A fost tranziția lui de la sculptură la design.
S: Voi ați prins clubul Embryo?
W: A fost primul super club din România care a intrat în circuitul internațional, luat în vizor ca arhitectură-design de publicațiile importante din lume.
S: Da. A apărut prima dată o astfel de temă de design românesc pe coperta revistei de arhitectură Frame din Olanda. Deși ne aflam în anul 2005, referința la perioada comunistă venea să sublinieze faptul că până atunci aria designului de club din România nu atrăsese atenția prin ceva novator. Era total necunoscută. Clubul a făcut istorie, dar a și speriat. A apărut un pic cam devreme pentru un anumit public, iar pentru alții cam târziu, mă refer la consumatorii de clubbing de atunci. Atmosfera era amețitoare, ca într-un film de Kubrik. Apoi a decăzut pentru că fotbaliștii nu veneau acolo, se speriau din cauză că nu înțelegeau care e poziția lor în teren. Albul era colorat doar de lumină, soundul era echilibrat, cu o prezență egală în orice loc din acel club. Tot ce ținea de confortul clienților, de la servicii până la calitatea aerului, era tehnologic peste nivelul obișnuit atunci. Tu poți să vii cu idei, dar beneficiarul să fie opac.
W: Nu este chiar așa. Ne îngropi în momentul în care spui beneficiar opac. Greșești. Oamenii au nevoi diverse. Bineînțeles că beneficiarii noștri au nevoi diverse, iar noi întotdeauna trebuie să le înțelegem nevoile care de multe ori trebuie să fie mai importante decât ce dorim noi să designăm.
Inf: Cu ce pot să înlocuiesc cuvântul designăm (dizainăm)?
S: Nu poți. A intrat în limbă.
Inf: Până să intre în limbă nu exista meseria asta?
W: Exista meseria, dar era o ramură necunoscută. Acum a intrat în limbă.
Inf: Înțeleg că tocmai te-ai întors de la un spațiu pe care-l creezi, Sebastian. Acum, în 2022, apelezi la aceeași stilistică din 2005, sau ai alte idei?
S: În primul rând, e altă temă. Apoi, ce mă îngrijorează un pic, beneficiarii sunt foarte timizi în perioada asta, vor să meargă la sigur și din păcate nu pot să-mi las liberă imaginația.
Inf: Dar scriitura ta este aceeași în linii mari?
S: Nu, nicidecum.
W: Beneficiarii sunt diverși și provocările noastre sunt diverse; și este absolut normal ca orice om să evolueze, iar timpurile se schimbă.
S: Noi dacă nu avem șansa de a ne întâlni cu un beneficiar curajos, nu putem merge numai singuri mai departe.
W: Astea sunt restricțiile în design.
S: Când am avut ocazia să dăm de un beneficiar deschis și potent, a fost bine.
W: Curajul și puterea materială ne-au oferit întotdeauna posibilitatea să ajungem la proiecte premiate și publicate.
Inf: Deci tu, Wanda, îți urmezi soțul în profesie?
W: Sau invers.
S: Sau invers.
W: Este un lucru minunat, pentru că profesiile noastre sunt diferite, dar au mai multe puncte de tangență. Noi întâlnindu-ne și făcând echipă în munca noastră am reușit să ne completăm și să atingem niște culmi pe care nu am fi putut să le atingem separat, ne-am îmbogățit reciproc.
Inf: Ce profesie are soțul tău?
W: Prefer să vă răspundă soțul meu la această întrebare.
S: Eu am terminat sculptură. La scurt timp după ce am absolvit, sau chiar din facultate, am deviat spre scenografia artelor spectacolului și filmului, după care m-am regăsit foarte mult în design de obiect și design interior. Tatăl meu e arhitect. Oscilasem din liceu între arhitectură și sculptură.
W: Potrivirile dintre noi au fost mai multe decât Constanța, vapoarele și peștele.
S: Tatăl meu și-ar fi dorit foarte mult să fac sculptură. Multe publicații de specialitate, deși eu le-am indicat că sunt designer, nu arhitect, au simțit mai la îndemână să mă noteze ca arhitect. Pe tatăl meu l-a înnebunit: „Tu nu ești arhitect, ești sculptor.” Și în loc să se bucure că am fost premiat la Bienala de Arhitectură mi-a spus: „Preferam să fii premiat la bienala de sculptură.” Dar astea sunt orgoliile lui. „Uite, te-au trecut arhitect, eu o să le scriu, că e o confuzie.” Și așa a făcut.
Inf: Sculptorilor li se întâmplă ceva ce, mi se pare, nu li se întâmplă niciodată arhitecților și nici inginerilor. De multe ori lumea se întreabă la ce sunt buni. Lumea știe la ce e bun un arhitect, la ce e bun un inginer, la ce e bun un medic; dar când e vorba de un sculptor, oamenii au îndoieli. Chiar și cei care cred că e bun la ceva nu știu exact la ce anume. L-am parafrazat pe Llosa întrebându-l pe Márquez despre scriitori. Llosa zice așa: știm ce fac inginerii, știm ce știu să facă avocații, dar vi s-a întâmplat să constatați că ce fac scriitorii nu știe nimeni? Nu cred că o asemenea întrebare se poate pune cu adevărat. E un trucaj care probabil că întărâtă dialogul. Așadar, la ce crede tatăl tău că e bun un sculptor?
W: Dar de multe ori nici la ce e bun un arhitect nu se știe.
S: La a căuta într-o bucată de piatră ceva ce alții au pierdut. El caută doar, nu dă răspunsuri.
Inf: Dar nu-i prea simplu că arta nu dă răspunsuri? Asta nu-i încurcă și mai mult pe cei care nu știu la ce e bună?
S: Cred că arta are același rol ca filozofia, să provoace, nu să dea răspunsuri, și mai constat, foarte des, că oameni de formație tehnică, sau ingineri, au nevoie din ce în ce mai des de serviciile unui psiholog, și nu știu să-și gestioneze timpul liber. Ar putea să apeleze la arta teatrului, la literatură, la arta plastică. Ei sunt bruscați de diverse situații și nu știu unde să se refugieze, și se refugiază într-o cunoaștere pseudo-ezoterică.
W: Lipsa educației de calitate i-a făcut să le fie frică de a se apropia de orice fel de artă.
Inf: Le e frică de plăcere.
W: Le e frică de necunoscut, pentru că ei nu știu că e plăcere.
S: În copilăria noastră plină de restricții, totuși aveam ocazia să fim duși cu școala sau într-un cadru organizat într-un muzeu, la un teatru sau la filarmonică. Pentru foarte mulți oameni, dacă n-au avut contactul cu toate aceste spații generative de senzații, există o teamă față de aceste întâlniri. Automatismul lor este „nu înțeleg” și nu depășesc momentul ăsta. Ca și cum ar fi ceva de înțeles. Și mie mi s-a întâmplat asta. De multe ori îi spuneam tatălui meu „nu înțeleg”.
W: Pentru copilul nostru, spre deosebire de activitățile forțate din vremurile când ne plimbau cu școala la teatru sau la muncă voluntară, acum există proiectul „școala altfel” în care părinții pot să aleagă și să propună domeniul activităților. La ședința cu părinții, la un moment dat, în București, erau simultan două expoziții intinerante, una fiind Brâncuși interpretat sau reinterpretat, făcută de Centrul Pompidou, iar cealaltă era Egiptul antic, plină de butaforii. Propunerea mea în ședință a fost ca una dintre zile să fie dedicată lui Brâncuși. Reacția părinților a fost aproape în unanimitate: „Ce or să înțeleagă copiii la vârsta asta din Brâncuși? Sunt prea mici.” Deși expoziția era dedicată copiilor. A fost printre puținele momente din viața mea când am avut și eu o reacție violentă: „Dacă nu se înțelege, dă-i o șansă copilului să înțeleagă.” Copilul poate să absoarbă tot și nu poate să absoarbă Brâncuși?
S: Când eram mic mama era pasionată de literatură, îmi citea foarte mult, intra în personaj, ca o actriță, interpreta, tatăl meu nu era talentat ca orator, deși mai pasionat ca mama mea, era liniar, n-avea o voce, și și-a dat seama că adorm imediat când îmi citește el, tocmai pentru că nu intra în personaj, și văzând că reacționez prost la lecturile lui a început să-mi arate la doi-trei ani albume de artă și făcea povești pe marginea lor, îmi arăta inclusiv Brâncuși. Îmi spunea: „Vezi lucrarea asta care se numește Peștele, încearcă să închizi ochii și să simți cum taie apa.”
Inf: Da, blestemul înțelesului în artă. Și soția ta ce profesie are?
W: Casnică. Prefer să-l las pe soțul meu să răspundă.
S: Arhitectă.
W: … mamă, confident.
S: Dușman.
Inf: Wanda, dacă n-ai fi fost silită să lucrezi complementar cu soțul tău la design interior, ca arhitectă, ce-ai fi vrut să faci?
W: Îmi este greu să-mi imaginez altceva. Când am ales arhitectura am știut foarte precis ce vreau. Dar și când ne-am ales noi pe noi doi a fost la fel de precis.
Inf: Deci nu din dragoste.
W: Bineînțeles că din dragoste. Dragostea este pe toate planurile, și cel personal, și cel profesional. Pentru că meseriile noastre sunt vocaționale, trebuie făcute din dragoste.
Inf: Nu, eu am întrebat doar despre Sebastian.
W: Da. Am zis da.
*
Inf: În spatele tău, Wanda, văd o casă veche românească în stil neoclasic, foarte nobilă, năpădită de iederă. O latură a casei este supraînălțată, bănuim un apartament mare, modern, cu fereastră uriașă de tip hotel, așa știm noi să ne exprimăm, filologii, și cu frumoase lucarne, generoase, cu parbriz de foarte bună calitate, antifonice, durabile și frumoase.
W: E suficient. Cred că am înțeles întrebarea. Mie-mi place exprimarea voastră umană, pentru că în vorbirea liberă nu vorbim în termeni tehnici. V-aș putea vorbi despre fațada unui imobil la care lucrez acum. Nu este monument istoric, dar se află în zona istorică și protejată a centrului vechi al Bucureștiului. De multe ori, din diverse cauze, de la lipsa de educație până la nepăsare, ființa orașului pusă în balanță cu confortul personal al celor care comandă e complet ignorată. Casa din spatele meu nu e nici pe departe cel mai nefericit exemplu, dar e departe de a fi unul fericit. Confortul personal este mai important decât refacerea decentă a imobilului și chiar decât imobilul însuși. Pentru mine e dramatic și mi-e foarte greu să mă exprim.
Inf: Mă interesează această dramă. Întâi spune-ne cum ai să faci la proiectul tău de fațadă.
W: La proiectul meu de fațadă le-am explicat beneficiarilor tipul de imobil pe care îl dețin și felul în care trebuie ea întreținută.
S: Ei fiind niște oameni foarte simpli și neconștienți de ce dețin.
W: Dar din fericire, până în acest moment, cred că am avut interlocutori care vor urma soluția propusă.
S: Vrea să spună că-i o responsabilitate a ta ca profesionist să-l educi pe comanditar.
Inf: Vreau să știu dacă drama ta constă în faptul că nu îndrăznești să mi-l bârfești pe arhitectul acesta care a făcut supraînălțarea, ecranarea și parbrizarea din spate.
W: Foarte bună întrebarea.
S: Ăla-i un exemplu negativ ce vezi tu în spatele Wandei. Casa asta e mutilată.
Inf: Încă nu mi-a răspuns Wanda. Casa asta este mutilată?
W: Da, este mutilată. Dar îmi este greu să bârfesc intervenția, deoarece, față de idealurile cu care am pornit la drum în această meserie, realitatea de multe ori a fost foarte diferită, mai ales în România, cu toate condițiile socio-economico-politice pe care le traversăm, se pare, la infinit, undeva totdeauna cu un pas în urma Europei civilizate economic. De fapt, drama vine din lipsa de educație pe care eu o simt mai acut decât precaritatea economică. Comunismul ne-a împins către o istorie dominată de pseudo-educație și de aici prăbușirea bunului-simț în toate domeniile.
Inf: Ai fi știut să procedezi altfel în cazul casei din spate?
W: În mod sigur aș fi procedat altfel, atât doar că eu bănuiesc că în timpurile în care au fost făcute aceste modificări specialistul ar fi putut fi ușor sărit din etapele de proiect. Deci nu au fost aduse parbrizele și făcute modificările, bănuiesc, cu acordul unui arhitect.
Inf: Ai fi acceptat să faci tot ce știi mai bine (am mai pus întrebarea asta de câteva ori, lasă), totuși, ai fi acceptat să faci tot ce știi mai bine tolerându-i comanditarului să distrugă casa veche?
W: Nu. N-am ezitat niciodată să refuz lucrări dacă exista o incompatibilitate iremediabilă între mine, sau între noi, și comanditari. Dar întotdeauna am făcut ce-am crezut că este mai bine, inclusiv convingând comanditarul că ce-i propunem noi e cel mai bine. Întâi fac toate eforturile posibile să conving.
S: De-aia și conduce o mașină veche.
Inf: Dacia Solenza?
W: Nu conduc o mașină veche, conduc o mașină frumoasă.
S: Eu am făcut scenografia la prima reclamă pentru Dacia Solenza. Era prima dată când se reinventa Dacia. Un model tampon ca să nu fie trecerea atât de brutală.
W: Chiar dacă mașina mea poate fi considerată veche, mașinile vechi au personalitate, nu sunt plictisitoare, nu te adorm.
Inf: Faceți și stricte amenajări de apartamente de locuit?
W: Uneori.
S: Am făcut câteva, acum din ce în ce mai rar. În momentul în care ai un beneficiar care îți comandă interiorul casei, o chestie foarte intimă, e greu să controlezi un spațiu nou care trebuie să devină lumea lui.
W: E mult mai personal, mai intim și mai greu. Și nu este întotdeauna creativ.
S: Nu-i așa.
Inf: Dar de ce vor unii oameni să li se amenajeze intimitatea?
W: Altă cutie a Pandorei! Italianul născut chiar în patria lui, când stătea în pătuțul de bebeluș și vedea o lampă, un corp superb de iluminat, pornește în felul lui în viață, cu această imagine în fața ochilor. Contează când te naști la ce te uiți. Îi apreciez pe oamenii care apelează chiar și pentru un apartament ordinar, ceaușist, la un designer. De ce apelezi la un designer vestimentar, la un hair stilist, la un medic sau la un instalator? Din același motiv apelezi și la designerul de interior. Te poate ajuta să afli ce îți place și cum poți să-ți aduci plăcerea asta la tine acasă. În plus, designerul poate organiza spațiul mult mai eficient, cu supravegherea lucrărilor, cu eficientizarea timpului și a costurilor. Designerul te scutește de mulți nervi.
Inf: Mă entuziasmează brusc sensul acestei ocupații de designer de locuințe: designerul este a doua ursitoare. El aranjează prima priveliște a nou-născutului.
W: Noi credem cu tărie în chestia asta. Eu îmi aduc aminte patul, îmi aduc aminte scrinul și masivitatea lucrurilor din jur când eram copil. Îmi aduc aminte de obiecte masive, înghesuite, dintr-un apartament comunist, mutate dintr-o vilă confiscată de comuniști. Bunicii și părinții mei au vrut să-și păstreze viața prin amintiri și prin translatarea unor elemente din viața pe care o avuseseră înainte.
*
Inf: Ce e femeia umeraș, Sebastian?
W: Sunt și eu curioasă să aflu.
S: A făcut parte dintr-o serie de căutări din anii 2000 în care m-am jucat cu niște siluete de sirene care se terminau într-un cârlig, torsuri care se terminau într-un cârlig, sirene cu coada despicată, cu două cozi, voluptuoase, și acel cârlig era o invitație, bineînțeles.
Inf: La ce?
(Se aude vocea hămesită a reporterului?)
S: La apropiere, amor.
Inf: „Dar care sunt sursele dumneavoastră de inspirație?” Menhirele ce sunt?
W: De fapt sunt eu.
S: Sunt niște formațiuni geologice care în interiorul lor conțin o familie de cristale care cresc și sunt vii.
Inf: Am înțeles, la bază ești sculptor. Ai făcut sculptură. Am văzut seria Damen tango, am văzut seria Menhirelor, am văzut picătura uriașă, obiect SF pentru atriumul hotelului Grand Hotel Boulevard. Trecerea de la sculptură la design interior este trecerea de la ce la ce?
S: E ca o supunere către ergonomie și utilitarism. În sculptură îmi place să mă joc cu forme decupându-le din context, recompunându-le, și o sculptură e gata când decid eu. În design folosesc aceleași mijloace tehnice și obiectul este gata când trebuie, el e validat când cineva are nevoie de el. Sculptura, nu. E un mesaj pe care-l încarci acolo, în obiect, în materie.
Inf: Ce mai trăiește public din sculpturile tale azi?
S: Am avut niște propuneri de monumente publice. Unul era dedicat intersectiei Pipera-Petricani, altul era un titirez pentru Piața Universității. Era Oprescu primar, era proiectul selectat alături de încă șase ale unor mari artiști: Marian Zidaru, Mircea Roman, Marius Leonte, Patricia Teodorescu, Gheorghe Rasovsky, Cristian Răduță. Toți am făcut propuneri pentru esplanada de deasupra parcării subterane de la Universitate.
W: Fiul meu a fost de curând la platforme, știți ce sunt? La Universitate sunt niște guri de aerisire în spatele statuilor. L-am întrebat pe fiul meu: unde ați fost, în spatele statuilor de la Universitate? Și el mi-a spus: care statui?
Inf: …!
S: Noi făcuserăm niște propuneri exact pentru acea zonă, în speranța de a camufla și a crea noi simboluri, eventual care să intre în cultura pop a tinerilor. Proiectul l-a prezentat Dorin Ștefan primarului.
Inf: Să camuflați ce?
S: Se mai organizase un concurs de amenajare a piațetei cu câțiva ani înainte din care au rezultat doar placarea cu granit și niște măști simpliste pentru gurile de ventilație. Primarul a aprobat propunerile noastre și ne-a întrebat: când veniți cu ele să le montați? Și aici s-a oprit tot, nu s-a mai mișcat nimic din partea primăriei.
*
Inf: Omul primitiv de ce desena animale în peșteri?
S: În scop magic, nicidecum de înfrumusețare. Era un gest sau o tentativă de dominare a figurilor desenate.
W: Și este prima scriere. Dar poate că geometria e prima scriere, dacă ne gândim la semnele de pe costumele populare. În orice cultură asta fac femeile. Femeile nu aveau altă formă de exprimare decât desenul cusut și desenul cusut înseamnă tot șirul de evenimente care li se întâmplă lor în viață.
Inf: Deci scrierea este încercarea de a domina lucrurile scrise? Le pui pe hârtie ca să fii mai puternic decât ele?
W: Probabil că inconștient asta este scrierea, o formă de dominație.
Inf: Scriitorii spun îndeobște că scriu ca să se înțeleagă pe ei înșiși. Și după ce „se înțeleg” pe ei înșiși ce urmează? Renunțarea la scris?
Inf: Nu, tot ce contează e punerea evenimentului în limbă.
Inf: Avem cu ce altceva să ne ocupăm decât cu punerea evenimentului în limbă?
Inf: De ce e important scrisul, dar nu doar important, ci vital în sensul cel mai dintâi cu putință dintre cele dintâi? Pentru că tot ce trăim cu adevărat e o înșiruire de cuvinte. Dacă te întreb ce-ai făcut ieri o să-mi spui cuvinte. Dar faptele sunt oricare, nu și cuvintele pe care le spui. Întâmplările povestite n-au o rațiune ultimă, în schimb cuvintele da.
Inf: Când un om azi se tatuează ce face?
W: Dificilă întrebare. Dar de unde v-a venit această idee?
Inf: Poate am greșit: graffiti ce e?
W: Nu, nu, nu, că eu voiam să răspund. Nu știu de ce se tatuează oamenii pentru că eu nu m-am tatuat, mie-mi plac piercingurile. Dar cred că motivația este aceeași. Din dorința oamenilor de a se ornamenta sau de a marca un moment sau o emoție importantă din viața lor.
S: Pentru unii singura colecție de artă e la purtător.
Inf: Adolf Loos zice că cine se tatuează azi e un criminal care nu și-a săvârșit crima.
W: Timpurile s-au modificat. Nici vulgarul nu mai e ce-a fost.
Inf: Azi-ul lui Loos nu mai e azi-ul de azi?
W: Nu mai este în totalitate. El a fost un pionier, a pornit un curent, sau a observat ceva într-un moment istoric dat.
Inf: Eu cred că Loos are dreptate. Oamenii care se tatuează azi observ că sunt eminamente cumsecade, ba chiar sunt niște apostoli ai cumsecădeniei și recunosc că am o frică viscerală de ei.
W: Și eu cred parțial că are dreptate. Dar și un om netatuat este virtualmente un criminal. Poate fi. Nu cred că tatuajul sau lipsa tatuajului este o condiție a comportamentului criminal.
Inf: Cred că un om tatuat astăzi a și comis crime în serie. Vezi ce retardatar sunt?
W: Deci conform Loos, tatuatul a omorât candoarea și și-a învățat părinții resemnarea?
Inf: Crede-mă, tatuații sunt cei mai cumsecade oameni, uite-i peste tot. Ei au comis deja crime în serie, și acum, ca toți oamenii cumsecade, își dau parola de recunoaștere. Ei sunt împreună. Sunt la fel. Identici.
W: Și cu ce sunt ei diferiți față de cei care nu se tatuează? Oamenii se semnalizează. Și nu o fac numai prin tatuaje, o fac prin felul de a se îmbrăca, de a se machia, prin muzica pe care o ascultă, oamenii găsesc multe moduri de a se recunoaște între ei.
Inf: Oamenii netatuați sunt o amestecătură, un haos, un haloimăs, o entropie. În schimb oamenii tatuați sunt identici, sunt bloc. Nu ți-e frică de oamenii identici?
W: Nu am întâlnit niciun om identic cu mine.
S: Asta ne mai lipsea.
Wanda Mihaela Bârlică este arhitect;
Sebastian Valeriu Bârlică se ocupă cu arhitectura spațiului interior, este designer și sculptor;
amândoi au înființat studioul de arhitectură VizualArt.
Interviu apărut în INFINITEZIMAL 17 (2022),
disponibil în librării
